Povestire scrisă de Ovidiu Lorenz, aleasă de Cezar Amariei la Creative Writing Sundays, pe 9 aprilie 2023, la tema: „o povestire care să aibă minimum cinci personaje, cel puțin trei dintre ele să fie (la libera alegere) un nebun, un drogat, un ofițer de artilerie antiaeriană, un copil de 8 ani și un bătrân de 80 de ani”.
La ultima ședință, nu ți-ai desprins ochii de la tabloul din fața canapelei. În timp ce tipul te descosea fără să-ți smulgă mare lucru, tu aruncai priviri dezmățate în direcția reproducerii după Dalí. O măsurai pe toate laturile mai intens ca până atunci, de parcă ai fi vrut să îi descifrezi niște sensuri ascunse. Vis cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii cu câteva secunde înainte trezirii – ce titlu cât o zi de post! Văzând că nu erai cu el, pe fruntea lui Feurdean a apărut semnul pe care-l văzuseși de-atâtea ori pe frunțile tuturor celor din jur. Du-te și mai visează, ți-a zis el.
Totul pornea de la rodie. Lângă Café Schopenhauer, ai intrat în primul SPAR ivit în cale și ți-ai luat una. În metrou ai privit-o cu jind, părea suculentă. Ajuns la tine, ai tăiat-o un-doi cu grijă să nu te pătezi, mai întâi crestând-o, apoi desprinzând una câte una fâșiile, nu avea rost metoda cu scufundatul în apă, era o risipă, și, momind visul, ai numărat boabele. Ți-au ieșit 366. Nu ai mâncat decât unul, erau de un roșu atât de întunecat că, în beznă, păreau negre de-a dreptul. Ai pus restul într-un bol chiar pe noptieră, ca și cum ai fi lăsat peste noapte la macerat o plantă întreagă, un rodiu cât casa.
Poate nu era o tehnică tocmai bună de incubat visul, dar merita încercat. Rodia e acidă, merele sunt mai potrivite. Rămânea de văzut. Rodia pare o inimă smulsă. Merele nu par nimic decât ceea ce reprezintă. Te-ai pomenit că te gândești la bunul. Momentul în care făcuse ochi mari cu săgeata înfiptă în piept și sângele năvălind. Momentul în care au venit să-l ridice pe Titus. Momentul în care mama Lia, momentul în care tu. Imaginile veneau cu putere, ca împinse de un piston. Trecuseră cât, unsprezece ani de atunci? Și mai bine? Ultimele cuvinte pe care le-ai auzit din gura bătrânului îți sunau în minte ca ieri: „și tu ești copilu’ meu, împărate“ – către Titus, a cărui înfățișare de nebun fără acte îl străpungea –, și „despică, Rade, ursoaica tatei“ – către tine.
Și vezi cum te năpustești în camera ta să spinteci ursul de pluș, să afli culoarea de sub surtuc, să găsești înăuntru ceva, da, una din cârpe luase, de la atâta mutat, forma și consistența unei mici inimi negre, la fel cum în pernele vechi se poate ascunde, pitit între penele vechi de găină, vreun ghemotoc de vată stropită cu sânge. Vrei să te duci să-i arăți mamei o pietricică, dar acum ești pe-o plajă, faci un castel în chiloți roșii de baie. Lângă tine se lăfăie un delfin albastru gonflabil. Pe măsură ce castelul capătă formă, vorbești cu ditamai peștele – mamifer, așa te-a învățat mama Lia – pe care l-ai vrea jucăuș, dar el se încăpățânează să tacă.
— Uite, acuma fac zidurile și poarta, p-ormă o să ridic turnurile.
Tot meșterind, săpând cu mâinile după nisipul mai bun, găsești o scoică neagră nemaipomenit de lucioasă, vrei să o iei cu tine să i-o arăți mamei pe care o știi undeva mai la stânga, ceva îți spune că s-ar bucura, însă din partea opusă vin patru picioare și stai locului unde ești.
La început nu distingi decât un piept scofâlcit, iar la dreapta lui, drept în soare, un bust gol cu arc în spinare. Apoi vezi că de sub coastele primului se prelinge lichidul închis la culoare, picăturile pe nisip lasă urme, unele se încheagă văzând cu ochii, altele se absorb și dispar. Sunt bărbați, unul mai viu decât altul. Îi auzi cum ar fi lângă tine. Îi bănuiești.
— Unde-o fi dispărut copilu’? Doar l-am lăsat în fața hotelului – face al doilea înaintând greu, cu picioarele intrându-i până la fluiere în nisip.
— Eh, și-o fi găsit vreo gagică.
— Mă omoară Amalia dacă nu dau de el!
— Ce vorbești, fiule, pe tine să te omoare taman ea, de când? Nu tu ești ăl de le-o face la toți?
— Mă omoară, ticule, așa să știi.
— Auzi, taică, da’ de când îmi spui tu mie ticule, bre, ce, ți-am dat voie? Vezi, mai bine, nu Radu-i țâncu’ cela de colo?
— El o fi, nici dracu’ nu stă când îi mai cald, în crucea amiezii, pe plajă.
— Dracul nu, fiu-so, da.
— Dracu’ să te ia, ticule, decât așa prunc, mai bine la balamuc. Am eu așa piele ca laptele, așa claie roșcovană de să te crucești, nu alta? Că de ochi nici nu mai zic. N-am avut neam de neamul nostru albaștri. Aleluia și nu am ce-i face, ăsta nu seamănă nici cu mine, ce cu mă-sa…
— Nu zic nu, așa odraslă mai rar, pe moaca mea.
Bărbatul cu arc începe să dea din cap, se zbenguie, se scălâmbăie, se rupe-n figuri, până la urmă o ia la goană spre tine, abia acum zărești lănțișorul pe care spânzură, pierzându-i-se în părul des de pe piept, o mică potcoavă în formă de semilună.
— Te ferește de omulețul roș, că și când îi dai de urmă… – spune celălalt mai mult pentru el.
Te-ai ridicat în picioare în fața porții castelului.
— Mama ta de copil, adică io mă dau peste cap să nu te fi șparlit careva și pe tine te fute grija, las’ că nu mai pupi tu mare de-acum. Atât, o dată-n viață ajunge. Da’ cum să nu! Ce, pe mine ăsta nu m-o adus niciodată când aveam anii tăi, nici pe urmă.
— E-te-te, Radule, merge treaba? spune acela.
— Când ai venit, bunule? te trezești că îl recunoști.
— N-am plecat niciodată, răule.
— Ei n-ai plecat, la ce-ai venit atunci? face pieptul cu inimă stilizată deasupra.
— Se vede că uiți repede, bag sama c-o iei razna pe la pârnaie, băiete!
— Taci că te omor, cât ești tu de Izidor Victus!
— Du-te mă și te culcă, m-ai omorât și-altădată și uite-mă, te văd și mă vezi. O poți lua pe arătură cât și unde voiești, nu plec nicăieri de aici.
— Nu-s decât valuri aici, te trezești.
— Mă duc să mă omor, pe toți vă omor.
— Și pe urmă ce faci, mă, ce faci?
— O iau de la capăt.
În miezul zilei, pe un promontoriu, mama Lia, în pielea goală cum n-ai văzut-o de când ești, întinsă pe o stâncă suspendată la câțiva metri ca iahturile pe o mare îngrozitor de senină, ce par că plutesc în gol. În josul imaginii, o albină dă rotocoale de zor.
— Uite, o s-o trezească pe Amalia! Mama ei de albină! O s-o dau gata cu o săgeată de jucărie!
— Pe cine, pe fată-mea?
— Nu, ticule, pe albină.
— Stai, nebunule, că numa’ îi omorî-o ca și pe mine. Zi, mai bine, ce-ați făcut cu potcoavele mele?
— Vezi că visezi, își bagă Feurdean coada ivindu-se dintr-o parte. Ai și un străbunic, nu? Să vedem ce are de spus. Îndură-te și visează-l!
Vis și făcut.
Pe undeva se strecoară-n tablou și el, n-o fi cumva cocoțat pe spinarea elefantului din fundal? Turuie de pe elefant, ba nu, e elefantul. Mamutul, mastodontul. Are o sută de ani pe puțin, ca filosofii, pare nemuritor. Aduce cu Schopenhauer. Ba chiar și vorbește ca el:
— Homo homini lupus est!
— Ce tot zice? face Titus.
— Ceva cu lupii – spune bunul –, așa mă alinta și când eram țânc.
— Homo homini lupus est!
— Ce tot zice ăla?
— Ceva cu lupi, n-auzi?
— Homo homini lupus est!
— Ce dracu’ tot zice ăla?
— Zice că oamenii sunt lupi pentru oameni, se bagă Feurdean ca albina în lapte.
— Tu ce te bagi? face iar Titus.
— Mă bag pentru că și pe mine mă privește. Copilul ăsta vine să îi întorc pe toate fețele visele și trebuie să pricep cum stau lucrurile.
Pe fruntea lui Feurdean apare semnul știut.
— Ăsta-i tot din foaita mea, spune bunul ca să nu tacă.
— Bunule – te trezești –, cum adică, de ce tot apare pe frunțile voastre semnul ca o potcoavă de cal?
— O mânzule, te-ai trezit? spune bunul ca să spună ceva. Nu mai știi tu când spusu-ți-am eu că doisprezece fii și fiice lăsat-am pe lume?
Despuiata se unduiește pe piatră, e ca o moluscă, doarme condusă, mai că nu se dezmiardă, pierdută în lumea ta, ca și cum ea ar visa visul ăsta și nu tu.
— Homo homini lupus est!
— Iar zici, în mama dracului, taci odată că-ți crăp țeasta cât îi fi tu de ‘lefant…
O potcoavă imensă apare pe cer.
Îți dai acum seama că trăsăturile femeii se amestecă teribil cu ale Petrei, Petruței, colega de școală din alt secol. Cum ai și putut s-o confunzi? N-o mai văzuseși însă de-atâta timp, de un car de ani – de la sfârșitul gimnaziului, ce mai. Nu zicea nimic, numai se mlădia, și cel mai la îndemână fusese s-o iei drept mama Lia la tinerețe. Dar goală nu putea fi decât Petra.
O zbârnâitură și, ca la un semn, apar doi tigri ce sar să ajungă din urmă săgeata. Lângă tine, delfinul se urnește, răstoarnă castelul, cât ai clipi una cu plaja îl face, se-nalță precum un balon și înhață un tigru – gata, vărgatul, să își înhațe fratele o idee mai sprinten. Către adormită se năpustește acum un șir de făpturi înghițindu-se una pe alta, zici că e lanțul trofic al slăbiciunilor, un arbore genealogic al unei deșteptări amânate, și vorbesc toate, nu tace una, de la albină la felinele fioroase și elefantul din depărtare cu picioarele lui filiforme pe care tronează un obelisc, în vreme ce mamiferul-pește parcă țâșnește din rodia profilată la orizont ca un soare privit cu lupa.
Fără să spună nimic, Petruța deschide ochii și totul dispare. O vezi cum se-ntinde ca dup-un somn fără vise, pune la rându-i ochii pe tine, îți umple găletușa cu apă din buza mării-nspumate și ți-o toarnă pe spate.
Erați în formație completată: tu, bunul, nebunul, străbunul, onirologul, nu mai lipsea decât un ofițer de artilerie antiaeriană să tragă cu tunul în pachidermul cu picioroange care nu știi cum se făcea, dar se lungeau tot mai mult în văzduh, niște vagoane de cașcaval topit înălțându-se elastic, tot mai subțire, până la cea din urmă trezire. Când ea a venit, erai leoarcă de o sudoare caldă ce ți se prelinsese la subsuori ca un albuș.
Trebuia să relatezi cu lux de-amănunte. Ai luat repede carnețelul și ai notat tot, mai întâi mâzgălit, apoi pe curat, reluând visul în minte și rescriindu-l de multe ori. Pe măsură ce amănuntele se-ngroșau, ți se năzărea că-n el aveai ca la opt ani, când ai fost ultima și singura dată la mare, tu, albinosul, de trei ori mai puțin ca în realitate, iar fața bunului părea și mai zbârcită ca-n ultima lui zi – fundul de lac tot mai secat, pe cale să se fărâmițeze cu totul.
Pe noptieră, sâmburii de rodie atât așteptau.
