CE-I INTERZIS E PALPITANT

Povestire scrisă de Cristi Nedelcu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Mi-a plăcut vocea caldă, nostalgică și imaginea de la care-a pornit povestirea.”

Clădirea se scorojise şi se dărăpănase, dar îşi mai păstra şi acum aerul impunător de odinioară. Nu avea creneluri, dar zidurile erau înalte și groase așa cum vedeam la mânăstirile pe care le vizitam în copilărie cu școala. Într-adevăr, fusese construită pentru a servi de mânăstire de maici şi de aici venea şi aerul ei de cazemată, cu ziduri groase şi ferestre zăbrelite.

Comuniştii o transformaseră în Liceu Sanitar şi grație acestui fapt scăpase de furia demolărilor din anii ’80. Rămăsese o clădire veche înconjurată de un cartier nou cu blocuri strâmbe, ridicate în graba terminării încă unui plan cincinal. Era o insulă a trecutului, într-un prezent cenușiu și apăsător. După Revoluție, fusese retrocedată, dar ordinul religios care o primise înapoi nu mai avea bani să o renoveze. O vreme, aici funcționase o școală postliceală sanitară, dar și aceasta se mutase, iar acum clădirea era goală, așteptând nimeni nu știa ce. Cel mai sigur un cumpărator care să o demoleze pentru a face loc unui cartier rezidențial.

Multe se schimbaseră, dar un lucru rămăsese la fel – clădirea îşi păstrase menirea de a adăposti fete.

Între zidurile astea de cetate medievală se zbătuseră, probabil, multe destine în care se amestecaseră rugăciuni cu doruri nestinse, păcate de nespus şi atingeri vinovate cu renunțări şi viziuni extatice.

Toate acestea şi multe altele pe care nu mi le mai aduceam aminte, poate voit, pentru că îmi trezeau şi acum un fior ce pornea din vintre şi mă străbătea până în vârful firelor de păr, le discutasem cu Mişa în seara aceea adâncă, neagră şi nebună, când pecetluisem atingerile noastre vinovate cu un strigăt  scris pe aceşti pereți. „Ce-i interzis e palpitant!”.

Era interzis ceea ce făcusem atunci? Pentru toți cei din jurul nostru sigur, dar pentru noi nu. Nu simțisem că încălcasem vreun tabu, sau vreo regulă. Nu fusese niciun gest de frondă, sau de revoltă. Făcusem ceea ce simțisem și asta venise firesc, pentru că așa simțisem atunci. Abia după, când aburii extazului se stinseseră, iar culoarea roz pe care lumea o căpătase se estompase, mă gândisem la ceea ce se întâmplase. Nu știu dacă și Mișa. Dar cred că și ea, pentru că altfel nu s-ar fi născut ideaa acestei inscripții.

Cred că fusese ideea ei. Sau a mea. De fapt nici nu mai conta, pentru că după ce mâinile ei coborâseră din părul meu, pe care obişnuia să mi-l împletească în cele mai fanteziste feluri, şi îmi atinseseră uşor mai întâi obrazul, apoi gâtul, apoi coborâseră tot mai mult, trezind în mine un fior care nici acum, după atâția ani şi trădări nu dispăruse, ştiusem că eu nu mai eram eu, ci ea, şi că gândurile mele, visurile mele, dorurile mele erau ale ei. Şi, până atunci, fusesem convinsă că şi ea gândea la fel.

Relația mea cu Mişa fusese furtunoasă, cu clipe de tandrețe şi izbucniri de ură, cu momente de pasiune maximă şi altele de disperare, cu râsete şi lacrimi şi, peste toate astea, cu o teamă permanentă care îmi sălășuia în suflet şi care însoțea mereu fiorul pe care ea mi-l trezea doar când mă lua de mână.

De câteva ori o înşelasem cu băieți. Fusese un strigăt nu împotriva ei, a modului în care de multe ori mă ignora sau chiar mai rău de atât, ci împotriva mea. Mai bine spus împotriva acestui sentiment pe care nu ştiam să-l identific şi îl numisem teamă, pentru că aveam nevoie să-l numesc, pentru a nu mă dizolva în el. Şi de fiecare dată când fusesem cu un băiat, sexul fusese mecanic, orgasmul sec, chinuit, şi  îmi lăsase de fiecare dată o neîmplinire care mă făcea să mă urăsc.

Privind acum, după mai bine de şase ani, realizam că mare parte din ce eram acum, şi nu îmi plăcea deloc ce eram, era rezultatul acestei relații. Şi mă întrebam cum se face că tocmai ceea ce îmi adusese cele mai puternice trăiri îmi produsese această stare. De ce un lucru care te împlinește, în același timp te și seacă și te lasă plină de îndoieli și răni.

Iar ceea ce mă mira cel mai mult era faptul că nu puteam şti cum şi de ce se terminase totul. Fuseseră trădări şi minciuni de ambele părți. Eu eram convinsă că ale mele fuseseră doar efecte şi reacții la trădările ei, dar cine ştie dacă ea nu credea la fel. Şi, cu toate astea, nu existase un moment de ruptură, care să ne îndepărteze definitiv una de alta. Pur şi simplu totul se stinsese treptat, fără să ştim cum şi de ce, iar noi nu observasem asta, mult prea ocupate cu zilnicele noastre confruntări, cu momentele noastre de pasiune despre care credeam că pot acoperi totul, cu serile lungi de beție, cu nopțile în care umblam besmetice printr-un oraş adormit. Şi, în timpul ăsta, doar inscripția ce se născuse odată cu dragostea noastră, se ştergea încet-încet, fără ca nimeni să observe, nici măcar noi, cele care o scrisesem.

Într-o bună dimineață, în timp ce beam cafeaua și fumam țigara, am privit-o cum iese pe ușă grăbită să nu piardă autobuzul și am știut că totul s-a terminat. Așa, pur și simplu. Începuse fără veste, dar se sfârșise încet-încet, fără să știm cum, fără să știm de ce. Și atunci mi-am adus aminte de inscripția aceea. „Ce-i interzis e palpitant!”. Am stins țigara, m-am îmbrăcat în grabă și am fugit din casă. Mișa stătea în stație și aștepta autobuzul. Mi-am adus aminte că nu ne salutasem la plecare și am fluturat mâna. Mi-a răspuns la fel, dar pentru foarte scurt timp, pentru că între timp autobuzul sosise în stație și ea a trebuit să se urce. I-am privit părul roșu aprins cum dispare în mulțimea de oameni care se înghesuia. O priveam și mă întrebam ce simt. Adică știam ce simt. Nu mai simțeam nimic și mă întrebam de ce s-a întâmplat asta. Am privit lung în urma autobuzului, apoi am grăbit pasul către clădirea pe care ne strigasem atunci iubirea, sau ceea ce credeam noi că este iubire. Așa cum mă așteptam, inscripția se ștersese. Un ochi atent mai putea vedea conturul câtorva litere. Mi-am aprins din nou o țigară și am privit îndelung zidul. Și m-am gândit că, poate, nu noi am fost de vină, ci inscripția aceea care nu se păstrase.

M-am întors acasă cu greu. Am deschis ușa și am privit în jur, știind că va trebui să plec. Ar fi trebuit să îmi strâng hainele, dar, în loc de asta, am căutat caietul studențesc pe care îl cumpărasem demult, când îmi propusesem să îmi notez visele în fiecare dimineață.

Mi-am aprins din nou o țigară şi am început să scriu primele cuvinte. „Clădirea se scorojise”. M-am oprit o clipă şi m-am gândit că povestea mea cu Mişa începuse cu acele cuvinte scrise pe peretele unei foste mânăstiri-şcoli şi se încheia cu aceste cuvinte scrise pe un caiet.

Ele aveau să mai rămână și după ce și eu și Mișa, și toți cei care ne cunoscuseră, fără a ști însă ce a fost între noi, aveam să fi fost doar amintiri.

Şi mă simțeam ca un fluture într-un insectar, cu toate cuvintele care mă înțepau şi mă fixau acolo pentru totdeauna, când tot ce se întâmplase se terminase demult.