Povestire scrisă de Laura Pamfiloiu, apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un dialog foarte natural, o combinație interesantă de comic și lovitură în moalele capului.”
— Asta când s-a întamplat, vara trecută, nu?
— Da, sfârşitul lui iunie. Cred că era de Sânziene, ba nu, stai, era de solstiţiu, îmi amintesc acum, era ziua aia nebună cu moţiunea, cu scandalu’ din Parlament. Chiar m-am bucurat că nu eram acasă, îţi dai seama, aş fi fiert în faţa televizorului.
— Erai acolo când s-a întamplat? La mare?
— Da, mi-am luat câteva zile libere de la birou şi m-am dus. Şi închipuie-ţi, mă sună Ema, fata de la publicitate de la noi, să-mi spună că-i poetu’ prin zonă, că-şi luase un an sabatic de la firmă şi umblă prin lume să-şi poată termina volumul trei de la romanul la care lucra.
— Trilogia?
— Nu cred că ăsta era titlul.
— Nu, mă. Aşa se cheamă când scrii trei volume legate. Trilogie.
— Aţi terminat?
Niciunul nu şi-a ridicat privirea spre ospătăriţa care aştepta ţeapănă în dreptul mesei. O pală de vânt veni dinspre mare, ridică şorţul fetei şi-l flutură ca pe un steag. Abia atunci o văzu Filip cu colţul ochiului.
— Încă una, te rog. Tu? Mai merge?
— Nu mai beau. Oricum îs la regim. Nevastă-mea mă tot bate la cap că am făcut burtă de bere. Mi-a găsit pe net ceva dietă, Rina, Nina, dracu’ ştie. Ceva bazat pe vitamine.
— Şi? Ai slabit ceva?
— Slăbit o laie. Îmi fac alea o poftă de mâncare, frate, şi n-am voie, numa’ supe. Plus că mă piş din oră în oră, îţi dai seama, de la atâtea lichide. Da’ zi mai departe, umbla ăsta prin lume… Nu-mi zi c-a ajuns în Vamă.
— Da, mă. Asta după ce s-a oprit pentru o săptămână la Buzău. Acolo făcuse liceul, mi-a zis Ema că aveau întâlnirea de 20 de ani, ea a fost în clasă cu el, şi cică le-a adus la toți romanu’ lui şi le zicea că volumu’ unu-l dă gratis, numa’ să i-l cumpere pe al doilea.
— Ai citit ceva din el?
— Am început, da, dar m-am pierdut la faza aia cu zeul maimuță.
— Da, mă, nici eu nu m-am prins ce-i cu el. De ce dracu’ umbla ăsta să se întâlnească cu Ivan Turbincă?
— Cică voiau să ajungă la copacu’ lui Dumnezeu, sau ceva de genu. Şi copacu’ ăsta creştea la graniţa dintre zi şi noapte şi ăştia umblau ca nebunii s-o găsească, graniţa mă-nţelegi, şi după o bătaie zdravănă în nuş’ ce port de prin Peru, îşi dau seama că trebuie să ajungă la Polu’ Nord.
— La Polu’ Nord? Stai, nu uita ce-ai vrut să zici, mă duc la budă, vitaminele, trăzni-le-ar.
Take your time to trust in me and you will find infinity urla boxa din spatele lui Filip. Fulgera dinspre mare şi hăul negru, ca o gură ştirbă, se lumina pentru câteva secunde. Filip îşi stinse ţigara şi îşi trase până sus fermoarul de la geacă.
— Zi, mă. Zi mai departe, se aşeză Traian. Nu-s incomode astea? Când mi-ai zis că ne vedem la canapele, mi-am imaginat hamace, perne, stăm ca boierii. Îs cam naşpa scaunele astea, am amorţit.
— Ce fiţe ai în cap, de la dieta cu vitamine, pun pariu. No’, şi fii atent, pornesc ăstia să caute copacu…
— Băi, apropo de copac, am citit ceva de unu, cică crește prin Bahrain, în buricu’ deşertului, fără apă, pe un deal de nisip înalt de vreo 25 de metri şi vin gură-cască din toată lumea şi se holbează la el. Se roagă, fac yoga, de astea şi zic că acolo-i intrarea în rai, ieşirea, habar n-am. Poate pe ăsta-l căutau.
— Poate, dar poetu’ zicea că asta o să fie numa’ în volumu trei, că până atunci trebuie s-o mai lungească cu acţiunea şi trece printr-o pană de idei naşpa şi nu mai ştie ce şi cum.
— Poate de-aia venise în Vamă, să-i vină inspiraţia.
— Fix de-aia. Oricum el era cu transcendenţa, nirvana, Stonehenge, faze de-astea. Şi stai să vezi. Tot Ema mi-a povestit că devenise atât de obsedat, încât mergea la ceva ghicitoare, vrăjitoare, dracu’ ştie ce era, şi cică aia i-ar fi spus că obligatoriu tre’ să meargă într-un loc sacru, fix în noaptea de solstiţiu, că atunci se deschid cerurile şi o să fie iluminat şi-o să-şi poată termina romanu’. De-aia era în noaptea aia la pescărie, acolo în amfiteatru’ ăla, ştii tu, unde se fac proiecţii de film.
— Ce chestie, mă! Tu crezi în treburi de-astea?
— Hai, mă, termină, n-am io destule pe cap?
— Poate de-aia s-o spânzurat, s-or fi deschis cerurile şi i-or fi șoptit „Spânzură-te şi vei atinge nirvana”.
— Mai ştii? Chestia e că l-or găsit pescarii dimineaţa. Se bălăngănea în dreptul ecranului, ca un clopot. Avea legată cureaua de la pantaloni în jurul gâtului şi catarama era închisă bine.
— Săracu’ poet. Ştii că nu suporta să-i spunem poet? Că el n-o să scrie-n veci poezie.
— Nici n-o să mai scrie. Cerem nota?
— Cerem. Nu, stai liniştit. Fac io cinste.
* romanul poetului e inspirat din romanul (încă nepublicat) „Noi, cei frumosi”, de Adrian Chelaru
