CARTEA CU DOUĂ FOI

Povestire de Andrei Panțu, aleasă de T. O. Bobe la Creative Writing Sundays pe 17 ianuarie 2016, la tema: „o povestire pornind de la tabloul lui Grant Wood, American Gothic”.

O cumpărase ȋn urmă cu o săptămȃnă la un tȃrg din Fairfield. Avea coperți negre și două foi pe care era scrisă o poveste din Anglia secolului trecut. Vȃnzătorul, un bătrȃn cu accent irlandez și pălărie neagră, ȋi spusese că fusese adusă din Europa cu mulți ani ȋn urmă. Emma știa că tatăl ei accepta ȋn casă o singură carte, Biblia, din care citea ȋn fiecare seară ȋnainte de culcare, astfel că ținu noua carte ascunsă ȋntr-o ladă de lemn, sub un teanc de scrisori. Era povestea unei femei de treizeci de ani care locuia ȋmpreună cu tatăl ȋntr-un conac din Devonshire. Mama ei dispăruse ȋn urmă cu cȃțiva ani, iar femeia se gȃndea adesea la ea.

Parcă ar fi vorba despre mine, șopti Emma, doar că eu sunt tocmai aici ȋn Iowa.

La sfȃrșitul poveștii tatăl se simțea vesel, apoi amețit, și se culca lȃngă un copac.

Emma răscoli prin mormanul de scrisori și o găsi pe fundul lăzii. O scoase afară, o deschise cu grijă, la lumina lumȃnării, de parcă i-ar fi fost teamă să nu iasă toate nenorocirile lumii dintre coperți, și reciti cu atenție prima pagină. Ȋntoarse foaia și ȋși dădu seama că de fapt cartea avea trei foi.

O nouă foaie se desprinsese ȋntre degetele ei.

Nu ȋnțelegea ce se ȋntȃmplă. Emma reciti povestea, care nu mai avea patru pagini, ci șase.

Femeia din Devonshire ȋși bănuia tatăl că i-ar fi ucis mama ȋn urmă cu cȃțiva ani. Mama ei dispăruse fără să lase niciun bilet, fără să vorbească cu nimeni despre asta. Se certau des, el devenea violent. Se gȃndi că ar fi putut să o bată, s-o lovească, să o omoare fără să vrea. Ar fi ȋngropat-o ȋn spatele casei, ȋn curte și nimeni nu i-ar fi găsit cadavrul. Ȋntr-o noapte, femeia se duse ȋn spatele conacului, săpă la rădăcina unui copac și găsi un schelet. Ȋngrozită, acoperi groapa și se ȋntoarse ȋn casă. A doua zi, tatăl bău scrumpy, se simți vesel, apoi amețit, și se culcă lȃngă un copac.

Emma se uită neliniștită pe geam, se gȃndi o vreme la ce citise, luă cartea, o ascunse din nou sub maldărul de scrisori și ȋnchise cutia. Se cuibări ȋn pat, sub pătură, privi prin fereastră pășunea, linia ȋntunecată a orizontului, și se ascunse ȋntr-un vis pe care nu reuși deloc să și-l amintească dimineața, după ce se trezi.

Munciră amȃndoi pe cȃmp ca ȋn fiecare zi. Emma se retrase să pregătească masa. Spăl, calc, gătesc pentru amȃndoi. Cȃnd se așezară, tatăl ei ȋși aranjă ochelarii și spuse rugăciunea, ȋnchiseră amȃndoi ochii, Emma ȋi deschise timp de o clipă, mȃncă pe furiș o costiță de porc, tatăl termină rugăciunea și se uită ȋncruntat la ea:

— Nu ai reușit să te abții, nu-i așa?

Emma tăcu și lăsă privirea ȋn jos.

Ethan, Tyler și Carter. Am vrut să plec pe rȃnd cu fiecare dintre ei, și m-ai oprit tu de fiecare dată.

Mȃncară amȃndoi ȋn tăcere, tatăl mirosea ȋntotdeauna a fȃn, Emma se obișnuise, dar acum se gȃndi din nou la asta, fără să știe de ce. Se gȃndi din nou la povestea pe care o citise, la coincidențe, la sensul pe care-l avea la ȋnceput ȋn patru pagini, la cel pe care-l avea acum ȋn șase. Ar fi vrut să se ȋntoarcă ȋn Fairfield, să-l ȋntrebe pe bătrȃn de unde luase cartea, dar știa că n-o să-l mai găsească.

Aveau undeva, ȋn spatele casei, un stejar ȋnalt ȋn care Emma se cățărase adesea atunci cȃnd era copil. Căzuse odată de pe o creangă, se lovise, ȋncepuse să plȃngă. Mama o auzise, o luase ȋn brațe și o dusese ȋn casă. De multe ori se urca pȃnă ȋn vȃrful stejarului, stătea acolo ore ȋntregi, privind cerul, pȃnă cȃnd se ȋntuneca, și părinții o chemau ȋn casă, la cină.

De fiecare dată cȃnd se uita la stejar ȋși amintea de copilărie.

Emma așteptă să se facă noapte. Se strecură din cameră pe scară, călcȃnd ȋncet, de teamă să nu-și trezească tatăl. Bătrȃnul sforăia, Emma se furișă pȃnă ȋn curte, luă o sapă din hambar ȋncercȃnd să facă zgomot cȃt mai puțin, și se ȋndreptă către stejar. Luna ieșise din nori și ȋi lumina calea, aerul mirosea a iarbă proaspăt cosită, greierii cȃntau ȋn jurul ei. Inima ȋi bătea tot mai repede, se uita la fiecare cȃțiva pași ȋnapoi spre casă, de teamă să nu se trezească tatăl.

Ajunse la stejar și săpă, săpă, săpă fără oprire pȃnă cȃnd lovi ceva tare.

Sudoarea ȋi ȋngheța pe frunte ȋn aerul rece al nopții. Se șterse cu dosul palmei și ȋnghiți ȋn sec, ȋi era sete, dar n-avea timp să se gȃndească la asta.

Săpă ȋn jurul obiectului alb pe care-l lovise și ȋl dezgropă cu mȃinile. Ȋl scoase ȋncet din pămȃnt. Se cutremură, era un craniu, ȋl scăpă ȋnfricoșată din mȃini, aruncă o privire ȋn direcția casei și dezgropă restul oaselor.

— Nenorocitule! șopti Emma, și trȃnti sapa de pămȃnt.

O luă din nou ȋn mȃini, păși hotărȃtă către casă, pȃn-aici ți-a fost. Tatăl ei nu mai era tatăl, era Jacob, un ticălos care-i omorȃse mama ȋn bătaie și o ȋngropase ȋn secret, ca să nu afle nimeni ce s-a ȋntȃmplat cu ea.

Emma se opri la mijlocul drumului. Jacob e prea puternic, n-o să reușesc sa-l ucid ȋn somn, o să se trezească și o să se lupte cu mine, o să mă bată și o să mă omoare. Trebuie să mă gȃndesc la altceva.

Se ȋntoarse la stejar, astupă groapa, o bătători cu grijă și se strecură ȋnapoi ȋn casă. Jacob dormea ȋn continuare, ȋl auzea sforăind undeva ȋn ȋntuneric. Emma urcă treptele și se ȋncuie ȋn cameră. Lumina lunii trecea printre zăbrelele ferestrei, desenȃnd o cruce alungită pe podeaua de lemn.

Luă din nou cartea din cutie, respira inegal, inima-i bătea iar tot mai repede, citi din nou povestea. Cȃnd ajunse la pagina trei și vru să ȋntoarcă foaia din mijloc aceasta se desfăcu ȋn două. O altă foaie se dezlipise, obligȃnd-o pe Emma să citească două pagini noi ȋn mijlocul poveștii.

Le citi. Se concentră tot mai greu, se văzu nevoită să recitească aceleași rȃnduri de mai multe ori pȃnă să le ȋnțeleagă sensul.

Auzi pași pe scară. Stinse lampa și se ascunse sub pătură. Dar pașii ȋncetară, astfel că Emma ieși de sub pătură, răsuci cheia ȋn broască, apăsă ușor clanța, ȋntredeschise prudentă ușa.

Scara era pustie.

Ȋncuie ușa din nou, aprinse lampa și citi ȋn continuare. Femeia din Devonshire, la rȃndul ei, auzea pași pe scară, ieșea din cameră și nu vedea pe nimeni. A doua zi, după ce aflase că tatăl ȋi omorȃse mama, ȋi turnase pe ascuns, ȋnainte de masă, tinctură de mătrăgună ȋn sticla de scrumpy.

— Asta trebuie și eu să fac, spuse Emma.

În cele din urmă o năpădi un val de greaţă. Cineva, noaptea, ceva, prin întuneric sau prin lumină, cineva în jurul ei, cu ea, împotriva ei, lângă ea, în aceeaşi cameră cu ea. Respirau acelaşi aer şi atingeau aceleaşi trepte, cine ştie, poate chiar o privea din beznă în timp ce dormea, o aştepta, îi cruţa încă viaţa, o va lăsa până la sfârşitul poveștii, da, da, ăsta-i singurul motiv pentru care încă n-a ucis-o pȃnă acum!

Ȋnchise ochii, se făcu ȋntuneric. Cȃnd ȋi deschise, era dimineață.

Căută ȋn cămară ȋntr-o trusă de sticluțe pline cu tot felul de substanțe și găsi o sticluță cu tinctură de mătrăgună. Ȋnaintea mesei de prȃnz, știind că Jacob are de lucru ȋn hambar, Emma ȋi turnă tinctura de mătrăgună ȋn sticla de whisky și pregăti mȃncarea de cartofi pentru amȃndoi. Jacob se ȋntoarse la prȃnz și se așeză solemn pe scaun.

— Să spunem rugăciunea, rosti el ca de obicei, cu voce gravă.

Emma ȋnchise ochii și-l ascultă pe Jacob. Cuvintele lui calme se rostogoleau sacadat ȋn ȋncăpere. Deschiseră ochii și mȃncară.

— Știi, tată, acum o săptămȃnă am cumpărat o carte, spuse Emma.

— A, da? Ce carte?

— O poveste despre o femeie din Anglia. Dar are doar cȃteva pagini.

Tatăl se opri din mestecat și o privi cu atenție.

— Hm, mormăi el, hm.

Continuă să mănȃnce. Emma se gȃndi să-i spună că foile se dezlipeau de fiecare dată cȃnd citea, dar ceva o opri. Terminară masa de prȃnz ȋn liniște.

— Dă-le tu de mȃncare vacilor, spuse tatăl, iar cȃnd termini, adu și furca din hambar. Vreau să-ți arăt ceva.

Ȋși turnă whisky ȋn pahar și bău cȃteva ȋnghițituri.

Emma plecă ascultătoare și se ȋntoarse peste jumătate de oră cu furca. Se așezară ca de obicei pe scaune, ȋn verandă și băură cafeaua. Cȃnd terminară, Jacob se ridică ȋn picioare și luă furca.

— Să ne ȋntoarcem pe cȃmp, spuse el, și se ȋndepărtă de casă cu o expresie gravă pe chip.

Emma ȋl urmă, ȋi venea să plȃngă, dar făcu eforturi să ȋși stăpȃnească lacrimile.

Nu-și mai face odată mătrăguna efectul, nu se ȋntȃmplă nimic. Mori, ticălosule.

Jacob rȃse. Se ȋnveselise.

— Știi, Emma, am vrut mereu tot ce-i mai bine pentru tine.

— Știu.

Se ȋndepărtară de casă cu pași molcomi. Tatăl părea ușor amețit, se clătină ușor de două ori, dar merse mai departe. Soarele ieși din nori și străluci deasupra lor.

— Și pentru mama ta.

— N-aș spune asta.

— Toți bărbații cu care ai vrut tu să pleci…

— Nu era nimic ȋn neregulă cu ei.

— Nu poți să te muți la oraș. Nu găsești nimic de lucru acolo.

— N-ai de unde să știi.

— Ba da, crede-mă.

Se apropiau de un grup de copaci.

O să amețești tot mai tare și o să te ȋntinzi lȃngă unul dintre ei.

— Știi Emma, chiar dacă am fost mai sever cu tine cȃteodată…

Cȃnd ȋi spunea asta, Jacob se postase ȋn fața ei, și o privea ȋncruntat. Ȋn clipa următoare, furca din mȃinile lui o străpunse fulgerător pe Emma. Sȃngele ȋi invadă șorțul cafeniu, femeia icni și se prăbuși la pămȃnt. Nu mai auzi cuvintele tatălui, dar i se păru că vede ca prin vis cartea deschisă, ȋn iarbă, și un vȃnt venit de nicăieri ȋi flutura cele cinci foi ȋntr-o parte și-ntr-alta.