Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 28 ianuarie 2024, la tema: „o întâlnire (festivă sau informală) la 10/15 ani de la absolvirea liceului/facultății, la care care se întâmplă ceva cu unul dintre participanți (fost elev sau profesor)”.
La intrarea în clădirea Universității mirosea a castane coapte. Bătrânul cu toneta înfășura niște cornete. Purta mănuși și o căciulă cu ciucuri. Sărut-mâna, doamna Andreea. Ploaia asta rece ar fi bună la munte, nu în București. Ar fi cumpărat și azi de la el, dar se grăbea. La cursul ilustrului Cazimir, studenții veneau cu minute bune înainte, să prindă loc.
În sală erau numai femei, iar seminarul începuse de zece minute. Se așeză aproape de catedră, unde îi ținuse loc o colegă. Șopti Mersi, Vicky și se uită de jur-împrejur, salutând discret pe toată lumea. Erau aprinse doar spoturile de deasupra mesei. Ecranul abia se vedea din cauza luminii. Își puse picior peste picior și își îndoi genunchiul drept cât să nu amorțească pe rândul îngust. Fusta i se ridică până la jumătatea coapsei. Îi venea să-și scoată cizmele cu toc și să-și întindă picioarele peste banca din față, măcar ca să le vadă reacțiile.
Era anul I la Psihologie. Când intrase la primul curs, se făcuse liniște. Colegele ei credeau că era profesoara care urma să vină la clasă. Izbucni în râs și își spuse numele. Am eu 45 de ani, dar sunt colega voastră. Am făcut Dreptul înainte. Din prima zi îi rămase numele Avocata.
Își așeză foile și stiloul pe pupitru și lăsă poșeta sub scaun. Își scoase haina, o strânse, iar din câteva mișcări o puse peste poșetă. Își trecu o mână prin păr, să verifice dacă mai rămăsese ceva din bucle și își pipăi cerceii, să se asigure că încă erau bine prinși. Profesorul nu se uită la ea, dar observă că se așezase chiar în raza lui vizuală. O putea vedea când citea de pe laptop. Își continuă prezentarea cu aceeași voce joasă, care le făcea să le placă orice subiect. Azi venise cu un studiu despre motivele de divorț în România în perioada pandemiei.
Ponderea divorțurilor datorate violenței fizice a crescut ușor, arată datele publicate de Institutul Național de Statistică. Dacă în primii ani după Revoluție aveam un divorț la 6 căsătorii, în anul 2019 am avut un divorț la 4 căsătorii, iar în pandemie am avut un divorț la 3,5 căsătorii încheiate. Deși numărul divorțurilor a scăzut ca urmare a lockdown-ului instituit de autorități, în Ialomița și Galați, rata divorțialității (numărul de divorțuri la mia de locuitori) a crescut. În 2020 au divorțat aproape 23.000 de cupluri. La oraș, frecvența divorțurilor a fost de 1,8 ori mai mare decât în mediul rural.
Erau multe cifre, iar Andreea nu putea fi atentă. Încă revizuia ce făcuse de dimineață și se gândea la ce program avea a doua zi cu gemenii. Mai rămăseseră niște lucruri de bifat, dar agenda era în poșetă și s-ar fi foit prea mult ca să dea de ea. Nu vorbise cu nicio colegă despre situația ei. Când o întrebau de copii, evita subiectul. Oficial, Andreea și Doru erau împreună de cincisprezece ani, iar gemenii lor erau în clasa a 7-a.
Se poate întâmpla oricui, o încuraja mama ei. Știi că și taică-tu m-a înșelat. Nu te mai gândi că e o dramă, pentru că nu-i va afecta pe ăștia mici așa cum se spune. Tu n-ai avut nimic. Ai ajuns foarte bine, nu? Andreea știa că David și Alexia vor suferi, și tocmai ca să învețe despre cum să traverseze acea perioadă în care nu știa nici ce și nici cum să le răspundă la întrebări, se înscrisese la facultate. Când le-a spus alor ei că va merge la cursuri și că nu vor fi online, părinții au înțeles-o și s-au gândit că-i vor prinde bine. Vor fi ca o terapie pentru ea. Oricât o ajutau cu copiii, abia avea timp să respire. Dimineața, după ce-i lăsa la școală, se ducea la facultate, apoi la birou, apoi revenea la facultate. Își aranjaseră toți programul pe zile, în funcție de orarul ei. Avem trei elevi de anul ăsta, nu-i așa? spunea tatăl ei.
Cazimir urmărea textul și citea accentuând anumite cuvinte. Secvenţa de viaţă maritală durează, în medie, 9,6 ani pentru bărbaţi, respectiv 9,2 ani pentru femei, arată datele INS. Divorţurile s-au pronunţat în 47,0% dintre cazuri din vina ambilor soţi, în 10,2% din cazuri din vina soţului, în 3,5% dintre cazuri din vina soţiei şi 39,3% din alte cauze.
Ea ar intra la „alte cauze” din moment ce fusese înșelată de doi oameni deodată, se gândi văzând datele de pe ecran. Trecuseră opt luni deja. Se mutase chiar în acea seară în apartamentul fratelui ei plecat din țară. Îi luase pe David și Alexia și umpluse portbagajul mașinii cu haine și alte lucruri. Apoi își dădu seama că nu era bine să părăsească domiciliul conjugal. Se întoarse după un weekend, dar soțul ei nici nu călcase pe acasă. De atunci nici nu o căutase și nici nu trecuse pe la școala copiilor. Nu mai știau nimic despre el. Dar Andreea își făcuse lună de lună promisiunea să-l mai aștepte încă un pic și încă un pic și uite că venise iarna. Până la Crăciun voia să fie lucrurile clare, așa că în următoarele săptămâni urma să intenteze divorțul.
Înainte vreme, divorțul se numea „carte de despărțanie”. Sursa e Constanța Vintilă-Ghițulescu – În șalvari și cu ișlic, menționă profesorul. Motivele pentru care un cuplu divorța în urmă cu 200-300 de ani nu erau foarte diferite față de azi. Violența fizică se numea „traiul rău”. Adulterul era și el pricină de jalbă, adică de introducere a cererii de divorț. La fel și alcoolismul bărbatului. Sau risipirea zestrei din cauza patimilor soțului (băutură, jocuri de noroc sau altele).
Acum mai sunt drogurile și păcănelele, domnule profesor, spuse o studentă de pe la mijlocul sălii. Cazimir se uită la ea. Mulțumesc, domnișoară. Îmi place că interveniți. Mă puteți întrerupe oricând.
Nu l-ar fi întrerupt multe, pentru că mai degrabă intrau într-o reverie care le amorțea plăcut în timp ce-i studiau puloverul de cașmir albastru, de peste cămașa albă și atitudinea de Apolo tocmai bun de venerat. Se ținea bine Cazimir, se vedea după mers și postură că făcea sport, iar fetele care spuneau că blonzii nu-s așa virili, îl urmăreau cu și mai mare interes.
Soţia trebuie să-şi aştepte bărbatul timp de cinci ani. Dacă în această perioadă, soţul nu i-a trimis nici bani, nici scrisoare, ea poate înainta cerere de despărţire.
Andreea începu să facă x-uri pe foaie. Pe soțul ei nu îl mai aștepta. Înțelesese că nu se va întoarce. Aștepta doar să uite ziua în care reacționase penibil când aflase că Doru și prietena ei erau amanți. Deschide, Violeta, strigase ea în timp ce-i bătea în ușă. Ne distrugi pe amândoi. Violeta, Doru, deschideți, e clar că sunteți aici. Știa că îi auzeau cuvintele. Sunt mașinile voastre parcate în față. Prin ușa subțire le vorbise despre copii, despre anii de prietenie, despre cum se pot distruge relațiile. Și cu cât vorbea mai mult, cu atât se micșora, de parcă din ea ar fi rămas câteva cuvinte fără putere. Prietena ei locuia la parter, într-un bloc de patru etaje. Era o dimineață de duminică. Mulți deschiseră ușile ca să audă povestea. Andreea stătea sprijinită de perete, cu fruntea lipită de zid și întreba continuu De ce, Doru? Cum ai putut face asta, Violeta? Cu ce am greșit?
Câteva luni după aceea, găsi niște răspunsuri. Se simțea când vinovată, când victimă. În fond, după doi ani în care au fost nedespărțiți, fără să iasă prea mult din casă, acumulaseră o tensiune care uneori îi făcea să se certe din orice. Poate dacă nu ar fi fost copiii, ar fi văzut filme toată ziua, ca niște adolescenți, dar noul mod de a conviețui era prea obositor. Abia mai treceau unul pe lângă celălalt fără să nu se agațe cu câteva replici. Violeta, știind slăbiciunile fiecăruia, din aproape în aproape și poate chiar fără să fi urmărit asta, ajunsese să îl consoleze mai mult pe el decât pe ea. Nu știa cum de nu văzuse niciun semnal de alarmă în modul în care comunicau ei doi. Își aducea aminte de seri în care luau cina toți trei și povesteau despre câte-n lună și-n stele, fără să bănuiască măcar că Violeta și Doru erau deja împreună.
Auzea discursul de parcă ar fi stat pe ultimul rând din sală. Dacă există o tiranie masculină, documentele ne dezvăluie şi o tiranie feminină. Ceea ce-i supără cel mai tare pe soţi este cicăleala. „Iute la fire şi spornică la limbă”, soţia vorbeşte şi comentează orice, nu este îngăduitoare, nu se mulţumeşte cu nimic, răspunde atunci când ar trebui să fie supusă, se răzvrăteşte atunci când ar trebui să se arate cu blândeţe.
În duminica aceea, după ce le vorbise în fața ușii o oră întreagă, plecase spre casă de parcă ar fi supraviețuit unui accident. Am o viață banală, plină de clișee. Sunt înșelată ca o proastă, de un bărbat oarecare. La un semafor văzu Biserica Sfântul Mina. Intră și plânse în fața altarului până când veni lumânăreasa la ea să-i spună că trebuie să plece, că încuia biserica. Să ai încredere și să continui să te rogi, că Dumnezeu te aude de oriunde.
Nu s-a mai rugat, dar lunile au trecut repede. S-a ocupat de lucruri simple, zi după zi. Serviciul, drumurile făcute cu copiii pentru activitățile sportive, tabăra, vacanța la mare, la care au venit și bunicii, urmată de perioada în care a învățat pentru Psihologie.
Profesorul o fixă cu privirea pentru o clipă și ridică vocea. Întrebări? Unele colege au mai cerut lămuriri despre bibliografie și referatele pentru examen. Ora s-a încheiat mai devreme. Studentele îl plăceau și pentru că ținea întotdeauna ultimul curs fără pauză. El mulțumi dând din cap, scoase telefonul din buzunar și trimise un mesaj înainte de a ieși din sală. Andreea își luă geanta, băgă în gură o bomboană găsită în buzunarul paltonului și plecă după ce salută fetele. În treacăt auzi cum se amuzau câteva pe seama lui: Poate profu’ nu s-a însurat încă din cauza statisticilor.
Ploaia se oprise, iar în liniștea serii se auzeau doar roțile mașinilor trecând prin apa de pe asfalt. Pe bulevard străluceau decorațiunile de sărbători – reni, globuri, sănii și brazi de toate culorile. Andreea intră în mașină și îi răspunse lui Cazimir. Da, iubitule. Ne vedem la mine, am dus copiii.
