Povestire scrisă de Elena Oanea, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru construcția personajului titular, o fată bătrână.”
La cei 54 de ani ai ei, Marcela este convinsă că nu are noroc. În dragoste. În ciuda tuturor stăruinţelor ei, a rămas singură.
Oricât de mult se gândeşte la situaţia ei, deşi ştie că a făcut totul, nu înţelege de ce, ce forţe potrivnice au împiedicat-o să-şi împlinească visul. Modelul mamă-tată-copii a însemnat mereu pentru ea evidenta garanţie a fericirii. Ziua în care ar fi îmbrăcat rochia de mireasă a rămas, din păcate, doar o năzuniţă la care a obosit să mai spere.
Încă din copilărie, în visele ei, se vedea mireasă, valsând fericită, aruncând bucheţelul, trofeu pe care avea să-l prindă o prietenă. Un pic ciudat era faptul că în aceste imagini se vedea doar pe ea, zâmbitoare, strălucitoare. El, alesul, apărea doar ca o umbră, o siluetă care îi oferea ceremonios braţul, îi ridica voalul pentru sărutul cast al cununiei, îi punea verigheta pe deget. Pe la 12 ani, deja se închipuia aşteptându-şi soţul cu masa frumos aranjată, într-o casă strălucind de curăţenie: bibelouri, perniţe, foricele macrame la cheile şifonierului…
Deşi singură la părinţi, veşnic ocupaţi, Marcela a crescut la bunica maternă, o femeie frumoasă şi o gospodină desăvârşită. Nu avea încă 4 ani când a fost pur şi simplu fermecată de două dintre carpetele de perete din odaia de zi a bunicilor. Cusute de bunica, simplu, în urma acului, pe o pânză albă, cu modelul marcat cu creion chimic. Una cu aţă roşie, una cu albastră. Fiecare reprezenta câte o soţie în bucătărie. Frumos coafate, cu şorţul scrobit, pregătind masa.Dar cel mai mult îi plăceau textele care însoţeau aceste imagini cusute cu litere ronde. Versuri naive, tălmăcite de bunicul, au fost şi primele pe care Marcela le-a învăţat (înainte de cel cu piticul care s-a înecat în ibric, pisicuţa, pis, pis, pis, căţeluşul creţ, etc, etc): „Gospodina când e bună/Rostul casei merge strună” şi „Bucate bune-am pregătit/ Pentru soţul meu iubit”. Atât. Aceste propozţii simple reprezentau în imaginaţia ei de fetiţă esenţa fericirii feminine.
Anii au trecut şi Marcela, devenită între timp contabilă la ILF, şi-a aranjat viaţa astfel încât să semene tot mai mult cu imaginile din carpetele bunicii. Şi-a aranjat apartamentul primit de la întreprindere cu mare atenţie şi dăruire. Feţe de masă imaculate, mileuri scrobite, perdele de Paşcani aranjate pliu cu pliu. În biblioteca mare cât un perete, cristaluri şi toate colecţiile de bibelouri la modă: pescarii, beţivii, balerinele, vagabonzii, tot ce apăruse. Dar punctul central era bucătăria. Veselă şi tacâmuri alese cu grijă, inoxuri şi cobalturi, o colecție multicoloră de şorţuri, tot felul de ustensile, cele mai multe neutilizate vreodată. Ei… şi aici erau şi cărţi. De bucate, de la Sanda Marin, la caietele în care avea notate reţete de la prietene sau la dosarele în care erau ordonat încopciate reţete decupate din ziare şi reviste. Marcela experimenta tot felul de preparate, de la cele tradiţionale la altele, mai deosebite. Cu aceeaşi atenţie cu care îşi căuta un soţ.
Şi i-au trecut pragul câţiva „potenţiali”: George, un inginer constructor, neglijent şi slobod la gură. Dintre aceia care spun bancuri de care se amuză singuri. Cornel, un profesor de istorie zgârcit care a făcut un mare caz din cutia de bomboane „Vinga” pe care i-a adus-o. Apoi Fane, care s-a dovedit un nătărău burlac, vizibil neserios. Pentru Marcela toate aceste cusururi nu aveau relevanţă. Apretată, corectă şi impecabilă până în vârful unghiilor, se agita în jurul lor, îi servea cu solicitutudine aşteptând, de fapt, ca măcar unul dintre ei să rămână. Ceea ce nu s-a întâmplat. Piftia, sărmăluţele, amandinele şi mascotele nu au avut efectul scontat. Arătându-se peste măsură de atentă şi drăgăstoasă, Marcela ajungea la acel exces atât de detestat de bărbaţi, care deşi abia o cunoscuseră, erau deja extrem de plictisiţi. În realitate, era evident că Marcela era „la vânătoare”, aşa că, după una-două întâlniri, toţi dădeau bir cu fugiţii. An de an mesele deveneau tot mai rafinate şi opulente. Încet, încet, Marcela a ajuns la 39 de ani. Pragul celor 40 o îngrozea. Sigur, era vorba, în primul rând, de singurătate, dar cel mai tare o întrista că tabloul idilic din visele copilăriei şi adolescenţei ei devenea tot mai de neatins. În tot acest timp, Margareta, colega ei de birou, avea o viaţă plină. Plină de evenimente, de iubiri care durau mai mult sau mai puţin. Nu era niciodată singură. Margareta era ceea ce s-ar putea defini ca opusul Marcelei. Cocoţată pe tocuri cui, înalte, fardată, cu rochii mulate, provocatoare, atrăgea bărbaţii ca magnetul. Şi unde mai pui că, în ciuda bogatei vieţi amoroase, acum un an s-a şi căsătorit.
Dezamăgită în realizarea visului ei, într-o zi, Marcela a decis să schimbe strategia. Şi-a golit garderobul, iar în locul costumaşelor terne, mereu maro şi gri, a îmbrăcat umeraşele în rochii viu colorate, cu decolteu adânc. Pantofilor cu toc jos le-au luat locul alţii, cu toc cui şi vârf foarte ascuţit. Chiar şi lenjeria intimă albă, de bumbac, a fost înlocuită cu dantele fine ca spuma, toate roşii şi negre. Părul castaniu a devenit un blond deschis, orbitor. Fard de pleoape bleu, ruj sîngeriu, gene false. Şi astfel, renunţând la un model de viaţă pe care l-a construit cu meticulozitate încă din copilărie, Marcela i-a uimit pe toţi, transformându-se radical, dintr-o persoană mai degrabă neobservabilă, într-una ostentativă. Şi din nou a cunoscut câţiva potenţiali. Mi-ar plăcea să vă spun că de data aceasta a mers, a avut noroc, şi-a împlinit visul. Nu a fost aşa. Iat-o azi, la 50 de ani, tot singură. Ce mai era de făcut şi nu a făcut? Unde greşise? În fond, ce mare lucru îşi dorise? „Există câte una care nu mişcă un deget, şi i se aştern flori la picioare. Și eu… Sunt o femeie simplă, obişnuită, care nu am vrut decăt să am casa mea, copii. Un trai acceptabil. Aş fi stat la cozi, aş fi numărat fiecare bănuţ, aş fi muncit fără răgaz pentru ei. Aş fi trecut şi peste amorurile extraconjugale ale bărbatului meu”, îşi tot spune Marcela.
Retrasă, îşi petrece zilelele numai cu gândurile şi întrebările ei. A început să privească în jur cu ură şi răutate, ca un fel de fugă disperată de singurătate.
Deşi foarte obosită, Marcela nu reuşeşte să adoarmă. Fluturi multicolori i se zbat în faţa ochilor, gânduri şi imagini îi revin în memorie. Printre ele şi carpetele bunicii. Sub pleoape se adună lacrimile.
