Povestire scrisă de Monica Manolachi, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Cosmin Perța la Creative Writing Sundays, pe 11 februarie 2024, la tema: „o povestire pentru categoria de vârstă 6-10 ani”.
(fragment)
Undeva, pe la lumină, între un câmp și o grădină, se auziră niște voci:
— Zi, vrei cu mine să te joci?
După frunzișul parfumat era o mutră de băiat. Fetița care-i răspundea se tot codea, nu se vedea.
Să îi privim mai de aproape. Copii, v-ați adus microscoape? Ce mari, ce roșii, ce căpșune! Nu-i nimeni să le adune? Au trupuri conice și mici, pe care umblă și furnici, și poartă pălărie verde. Mama lor din ochi îi pierde. În anumite ipostaze le vezi picioarele din raze. În loc de mâini, tot raze au. Cu ele roua zilei beau. Sub pielea roșie și fină le zvâcnește o mașină din celule colorate cu nuclee sidefate.
— Haide, joacă-te cu mine. Fii o pisică sau un câine. Să fim exploratori. Ce zici? Doar nu ți-e frică de urzici.
— Să fii ce nu ești nu-i ușor, îi zise ea încetișor.
— Atunci mai bine fii ce ești! O căpșunică din povești.
— Doar căpșunică dac-aș fi, oare am mai putea vorbi? Ne-am mai putea gândi departe, la ce e dincolo de carte?
— Asta ziceam eu mai devreme: să fim ridichi sau crizanteme, gândaci sau orice altceva. Îți place jocul ăsta?
— Da.
— Ne alegem orice teme. O temă tu, o temă eu.
— Pot să recurg la stratageme?
— Firește. Dar mai cu tupeu!
Cum atârnau ei printre rânduri, căzură amândoi pe gânduri.
— Închide ochii, zise ea, ca să nu-ți pierzi imaginea.
(Facem o mică paranteză: le trebuia fotosinteză, focus pe respirație, să aibă inspirație.)
Cu pleoapele tot închise, Căpșunel oftă și zise:
— Să ne alegem un traseu: hai să urcăm pe curcubeu!
Căpșuna mamă îi privea: tot ce vorbeau îi auzea. Și se uita la ei în jos șoptind:
— Cât de frumos miros!
*
Într-o sâmbătă senină, năvăli peste grădină, rafală după rafală, o ploaie torențială. Căpșunel abia aștepta. Căpșunica voia și ea să vadă cum, după ploaie, lumina se încovoaie, se face arc multicolor peste lumea plantelor, cerul iar se limpezește și natura se trezește.
Pe straturi era mult noroi, un pic prea mult pentru cei doi. Au pornit la drum, așadar, într-un taxi ca un bondar. Când au ajuns depărtișor, îi luă la întrebări un nor:
— Unde umblați voi teleleu?
— Vrem să urcăm pe curcubeu.
Cu sprâncene ridicate, norul zise:
— Nu se poate!
Căpșunica mai că plângea și inima i se rupea. Căpșunel dădu din coate:
— Domnule, cum nu se poate?
— Păi tu nu știi cine sunt eu? Sunt paznicul de curcubeu. Aici este aeroport. Vă trebuie un pașaport.
— Ce-i ăla? De unde se ia?
— Câte unul și noi am vrea.
— Va trebui în primul rând să-mi spuneți ce aveți de gând să faceți sus, pe curcubeu. Apoi să îmi plătiți un leu.
— Domnule, zise Căpșunel, cu banii sunt cam paralel. Știm că acolo vrem să fim și altceva mai mult nu știm.
— Stați! Înainte de plimbare, am o a doua întrebare. Spuneți-mi, dacă nu e greu, ce culori sunt în curcubeu?
Căpșunica își aminti că cineva îi povesti cum că lumina e formată dintr-o dispersie colorată.
— Roșu, oranj, galben, verde, zise ea fără a se pierde, formulând răspunsul complet. Albastru, indigo, violet.
Norul surâse mulțumit, dar nu se lăsă biruit.
— Acum ziceți-mi, dacă puteți, pe corp câte achene aveți.
Cei doi pui de rozacee nu aveau nicio idee. Știau achenele ce sunt, dar să le nu-me-re!? Ce crunt!
Norul șopti către alți nori:
— Cei doi sunt pasageri minori. Îi pot lăsa la noi să stea după ce le explic ceva.
Căpșunel nu avea stare. Norul vorbi imediat mai tare:
— Să știți, copii, că Rogvaiv nu-i decât un tărâm fictiv. Nu prea contează cine ești, ci unghiul din care privești.
Zicând acestea, dispăru, iar fructelor le apăru un pașaport în buzunar: câte o frunză de mărar!
*
Ce bucurie, ce uimire! Nu mai puteau de fericire. S-au dus la poarta de îmbarcare spre Țara Soarelui Răsare. Cum se uita ea cu sfială pe o hartă digitală și butonase până amețise, Căpșunica oftă și zise:
— Hai că avem ceva de mers, de țopăit din vers în vers și de la ghișeu la ghișeu prin universul curcubeu!
Într-un caiet de vocabular, Căpșunel – dintr-un motiv bizar sau fără să aibă un motiv – scrise la F cuvântul fictiv.
În timpul zborului au dormit și aproape nici n-au simțit drumul spre destinație. O, dar ce re-ve-la-ți-e! Când, în fine, au aterizat, totul în jur era scăldat într-un roșu fluid și aprins. Roșu era fiecare ins. Blocuri și mașini, copaci și străzi. Altă culoare nu puteai să vezi. Un univers experimental. Oricum era, dar nu real. Cei doi au mers și iar au mers, mergeau încet, din vers în vers. Și, când au găsit adresa, la Cofetăria Fresa, se făcuse deja seară și casele se luminară.
— Ce bine! Am ajuns, în sfârșit, spuse Căpșunel obosit.
— Ce frumos! zise Căpșunica. Pe unde o fi bunica?
Și, ținându-se de mână, cei doi se uitară cu atenție în vitrină. Înăuntru, printre mese, erau trei cofetărese. Pe rafturi, în galantare, prăjituri în așteptare, cocteiluri și limonade păstrate la zero grade. Înghețate și plăcinte de nedescris în cuvinte. Fructe crude în salată sau trase în ciocolată.
— Am văzut-o pe bunica! țipă deodată Căpșunica. Uite-o acolo, stă pe tort, pe tava aia cu suport.
— Să mergem acum la ea, până nu vine cineva, care s-o ia și să o ducă departe, într-o bojdeucă.
Abia pășiră în salon când auziră un:
— Pardon! Eu sunt maestrul cofetar. Va trebui să vă separ. Tu, Căpșunel, ești alungit. Ea are vârful mai teșit. Îmi este foarte clar că voi nu sunteți din același soi. Va trebui să mă gândesc cum aș putea să vă gătesc. Va trebui să așteptați și soarta să vă acceptați.
Avea în mână un cuțit care pe loc i-a amuțit. Au vrut să facă pași în spate… S-au dumirit că nu se poate. Drumul era blocat cu frișcă! Și au văzut că nu mai mișcă nici gelatina din jeleu, nici clienții din separeu.
Căpșunica și Căpșunel au înțeles ce voia el: să fie creaturi cuminți, să nu-și iasă cumva din minți. După ce s-au mai liniștit, se puseră pe chibzuit. Apoi fata l-a întrebat:
— Tu cum ai vrea să fii mâncat? Pe mine, când mă răsfață, tata îmi zice „dulceață”. Dar tu? În viață ai un scop? Vrei în iaurt? Te faci sirop?
— Căpșunico, îți spun pe șleau: să fiu mâncat eu nu prea vreau și nu vreau nimeni să mă bea, îi zise ochi în ochi cu ea. Eu am de gând să fiu artist, să simt întruna că exist. Ce căpșunată?… Ce rulou?… Aș vrea să fiu într-un tablou.
Pe cofetar îl zăpăci că fructele puteau vorbi. Și ce filosofie roză! Așa că le făcu o poză.
(va urma)
