Povestire de Irina Georgescu, aleasă de Răzvan Petrescu la Creative Writing Sundays pe 27 martie 2016. Tema a fost: „La alegere între 1 şi 2: 1. descrieţi o zi extrem de obişnuită în care se întîmplă ceva cu totul neobişnuit; 2. scrieţi o povestire debordînd de umor pe tema sexului, o parodie în care să desfiinţaţi acest subiect remarcabil.”
Îi venise să o ia la fugă, poate chiar de la razele ce-i ardeau obrazul. Prin fereastra clasei, soarele lipea de genele băiatului așchii de lumină. I se făcuse rău de la căldură, asta era, și-a spus cînd a pășit în metrou și a respirat adînc, îndreptîndu-se spre scaunul liber dintre femeia cu sacoșa galbenă și tînăra cu căști. A scos din buzunar un covrig și a mușcat din jumătatea cu sare chiar înainte ca metroul să oprească între stații. Fetele care stăteau în picioare au rîs, el le-a privit și a continuat să mestece încet, simțind arsura de pe limbă. Staționau de peste zece minute, cînd din difuzor s-a auzit ceva. Ce-a zis? l-a întrebat femeia cu sacoșă. A ridicat din umeri și și-a scuturat degetele pe care se lipiseră fire de mac, senzația de greață îi revenise și se simțea vinovat că fugise de la școală.
Metroul s-a urnit și-a prins iar viteză. În stația următoare s-a oprit pentru cîteva secunde, ușile au rămas însă închise. Atunci a observat că erau numai femei în vagon. Unele abia dacă își ridicau ochii din cărți sau din ecranul telefoanelor, altele priveau îngrijorate spre uși. A simțit aerul familiar și cald și a zîmbit și el cînd în difuzor s-a auzit:
— Următoarea stație, cu peronul pe partea dreaptă.
A rămas cu privirea la reclama cu pisoiul care-și scoate capul din cuva unei mașini de spălat și s-a lăsat pe spate. Fata cu căști juca pe telefon jocul cu șarpele care urmărește mărul pătrat. I-a privit brățările, cercuri subțiri de argint. Au ajuns în altă stație, dar ușile au rămas mute în fața strigătelor și, înainte să reintre în tunel, a apucat să vadă un băiețel care alerga spre scările rulante, cu paltonul desfăcut și fularul fluturînd pe umăr. Și-a regăsit chipul oglindit în geam, părea al unui străin, nici copil, nici adolescent, o umbră cu uniforma școlii 273. S-a aplecat și s-a uitat țintă la șireturile portocalii ale pantofilor, încercînd să nu se mai gîndească la senzația de greață.
Fetele care rîdeau mai devreme au pornit în direcția mecanicului de locomotivă, una din ele l-a călcat pe piciorul stîng.
— Următoarea stație, cu peronul…
Femeia cu sacoșa a spus ceva, dar el nu a deslușit cuvintele, aerul intra șuierînd pe fereastra deschisă. Pe podea fluturau paginile desprinse dintr-un ziar. Trenul a oprit într-o stație luminată doar de cîteva neoane, bărbații de pe peron arătau ca niște stafii rătăcite, cu gurile lor strîmbe și fețele pămîntii, alungite. Strigătele lor disperate au ajuns la el ca prin vată. Un ins cu pălărie a lovit cu o servietă sticla groasă a geamului și cineva a țipat. O femeie care voise să coboare s-a lăsat pe vine și și-a acoperit fața cu palmele.
Fetele se întorseseră, ușa spre următorul vagon era încuiată. Bătrîna de lîngă el a strîns sacoșa la piept și a spus că poate mecanicul metroului avea probleme de sănătate. Și-atunci de ce oprește în stații? a întrebat mama cu copilul, îl sălta ușor pe genunchi. Băiatul s-a aplecat să ia suzeta care căzuse pe linoleumul crem și i-a întins-o femeii.
Stațiile prin care treceau erau pustii, ici colo cîte o lumină, iar pe geam intra o miasmă de carne putrezită. Și-a scos sacoul și l-a îndesat în rucsac, se făcuse foarte cald și nu reușea să-și amintească senzația pe care o avusese în timpul orei de matematică. Du-te acasă dacă ți-e rău, îi spusese profesoara și continuase să scrie pe tablă, toc-toc se auzea creta cînd a tras ușa după el.
— S-a întîmplat ceva, a zis încet fata de lîngă el. S-a uitat în telefonul ei. O poză albă, un chenar gol, pătat cu negru pe latura de sus.
Au rămas imediat în beznă și a auzit clinchetul brățărilor de argint. Tocmai treceau printr-o stație, a reușit pentru o secundă să vadă doi tineri lipiți într-o îmbrățișare. Femeia cu sacoșă l-a prins de braț, i-a simțit degetele ca pe niște gheare strîngînd o creangă subțire. A auzit muzica pornind în căștile tinerei din dreapta. Butona în continuare telefonul, în căutarea semnalului.
Ce căuta acolo, între femeile ghemuite pe scaune? Ar fi trebuit oare să facă ceva pentru ele? Pe întuneric nu mai vorbea nimeni, de parcă ațipiseră în așteptarea ultimei stații, în așteptarea luminii, de oriunde ar fi venit ea. Atunci și-a amintit luna pe care o visase. Un cub orbitor, rotindu-se pe cer lîngă Selena, care se învinețea ca un fruct alterat. Cubul se apropia constant de patul lui, fereastra fusese uitată deschisă.
Trenul a frînat brusc. Cineva a căzut peste el, poate doamna cu ochelari. Rucsacul îi alunecase. A simțit un fir lichid alunecînd spre sprînceană și s-a întrebat pe unde erau, unde era mama.
Și-a închipuit-o alergînd pe străzi, ascunzîndu-se în casa lor de cine știe ce nenorocire, trăgînd obloanele, pitindu-se în spatele lor, privind cu disperare telefonul mort, plecînd în cele din urmă în căutarea băiatului ei, dizolvîndu-se în lumina vînată de întuneric. Și-a amintit dinții negri din fotografie și a simțit dintr-odată că-i trebuie aer. Au pornit din nou, dar era greu de zis că se deplasau. Puteau fi într-un lift care cădea în gol sau într-un avion rămas fără combustibil. Ar fi fost același lucru. Dar cubul strălucitor se rotea încă în mintea lui, făcîndu-l să spere că visa.
Penultima stație, goală ca și cele dinaintea ei și a simțit cum trenul alunecă tot mai repede prin întunericul care îi amuțise, doar aerul se mai auzea vîjîind în tunelul luminat din loc în loc. Lumina de neon a măturat dintr-odată vagonul, ochii femeilor s-au închis.
— Ultima stație, cu peronul pe partea dreaptă.
Fetele s-au înghesuit spre uși. Restul pasagerelor au rămas nemișcate pe scaune sau sprijinite de stîlpi. Băiatul a auzit ticăitul unui ceas. Și-a simțit gura uscată, dar nu a găsit puterea să caute rucsacul și sticla de suc.
Vagoanele s-au adunat unul într-altul, ușile s-au deschis greoi. Și-apoi un vaiet înfundat, venind de departe, de sus. Au văzut lumina roșie de avarie, pîlpîind deasupra scării rulante a peronului. Prinse în măruntaiele pămîntului, femeile tăceau nehotărîte, fără să îndrăznească să se îndemne, după tine, haide, te rog. Doar puțin mai devreme voiseră să coboare și acum stăteau împietrite, cu ochii la peronul întunecat ca la o groapă căscată în mijlocul pămîntului. Una din ele a scîncit și imediat s-au urnit și celelalte.
Cineva l-a împins ușor. Femeia cu sacoșa a oftat și l-a prins de mînă, fata cu căști a dat muzica mai tare. În fața lui umbrele s-au legănat, fără să mai aștepte aprinderea luminii sau ca difuzorul să le spună ce să facă. Primele țipete s-au stins aproape imediat, acoperite de tînguielile ce se auzeau tot mai tare de sus, de pe Selena.
