Text scris de Camelia Munteanu, ales de Lavinia Braniște la Creative Writing Sundays, pe 5 decembrie 2021, la tema „un eseu personal despre frică”.
“I WAS lonely. I WAS afraid. But the emptiness and the darkness are gone; when I turn back into myself now I’m like a child going at night into a room where there’s always a light.”
Edith Wharton
Tătuca al meu s-a dus când aveam trei ani. Mi-au rămas doar două amintiri cu el: o dată mă plesnise peste mânuța pe care o înfundasem în betonul aranjat cu mistria, ca să repare jgheabul din care se adăpau bivolii când veneau de la ciurdă, iar apoi era întins pe o masă lungă, apărută – nu se știe cum – în „camera frumoasă”, era îmbrăcat la costum și purta câte o monedă pe fiecare pleoapă. Sigur că el a fost mult mai mult de-atât, dar e ciudat cum, atunci când arunci amintiri în tancul de developare, cel mai bun revelator (și fixator) al lor este frica.
Satul Mămucăi colcăia de frici. Penele de curent colorau nopțile în indigo, oamenii purtau umbre pe sub ochi și prin riduri, femeile aveau părul sur ascuns sub basmale negre și bărbie de vrăjitoare și toți vorbeau o limbă care suna ca un șir de incantații. Casele miroseau a petrol, noaptea licăreau ochi prin camere. Uneori și prin curte, dacă n-aveai încotro și îți trebuia la baie. Mirosea mereu a porci, a frunze arse, a iarbă, a praf, a grajd, a lemne, a mălai muiat în apă pe care îl ciuguleau găinile. Sunetele se auzeau deodată mai tare, de parcă cineva ți-ar fi scos dopurile pe care le purtai permanent în urechi. Ți se auzea respirația șuierând, în urechi îți duduia dezacordat propriul puls. Se auzeau greieri, orăcăiau broaște, fornăiau vitele, uguia păsăretul, șuierau nările câinilor, fojgăiau creaturi necunoscute, scârțâia zăpada sub pași, gheața crăpa sub jetul fierbinte, susura aburul, ridicându-se cu tot cu miros. Liniștea suna altfel în nopțile la sat.
Realitatea devenea deodată strâmtă: dincolo de cercul de lumină aruncat de lampă, conturul lumii se oprea brusc. Lumea aceea era locuită de femeia care putea să facă vacile să nu mai dea lapte, de cea care avea sprâncenele împreunate și deochea, de bărbatul care cădea pe uliță, stârnind nori de praf în timp ce se zbătea cu gura plină de spumă albă, de cel care vorbea în sunete de nimeni înțelese, de cel care se trezea dimineața pe târnațul casei, rupt de oboseală, cu picioarele pline de bășici, fără să își amintească pe unde umblase, dar știind că îl purtase cel căruia nu i se rostea numele, sau de căruțașul care se oprise noaptea, să o ajute pe bătrâna fără chip de care se speriaseră caii. Mai era femeia care citea Psaltirea invers și baba la care mergeai să îți citească din Ceaslov atunci când ți se furau lucruri din gospodărie, pentru ca hoțul să se simtă atât de rău încât să vină să-ți înapoieze prada. Femeia care se chinuise luni în șir să moară și nu putea, pentru că era „agățată” de iertarea neobținută din partea unei rude plecate peste Ocean. Gyuri vorbea cu vitele și caii, Vilma blestema, János putea să simtă apa cu nuiaua de alun și să îți spună unde să îți sapi fântâna.
Fricile se insinuau de unele singure sau se înfiripau concomitent, se înșirau unele după altele sau se suprapuneau, se încrucișau, se încălecau, se împleteau, de nu mai știai de unde să le iei. Somnul îmi venea tot mai greu și se umplea de creaturi ciudate, pe care orașul nu le încăpea. Acasă, unde felinarele și farurile mașinilor transformau bezna aceea perfectă în penumbră, mă trezeam să verific dacă mama respiră. Și totuși, senzația aceea de vânat expus unui prădător neștiut te făcea să te simți teribil de viu. Îmi plăcea. Nu m-am plâns niciodată alor mei, de teamă ca mama să nu o certe pe bunica și să mă priveze apoi de vacanțele la ea. Poveștile creau o dependență pe care nu aveam cum s-o înțeleg atunci și o singură dată am fost aproape să o rup.
Îmi amintesc că la un moment dat ciobisem o cană și o așezasem la loc pe raft, cu spărtura îndreptată spre interior, astfel încât să nu fie vizibilă. Când s-a identificat paguba, sau mai degrabă ticăloșia la care recursesem pentru a o ascunde, Mămuca mi-a explicat ce se întâmplă cu mincinoșii, la „Sfârșitul Lumii”. Nu eram ușor de convins. Nu eram încă la școală, dar argumentele folosite pentru copiii locului nu funcționau în cazul meu. Mama îmi povestise și despre superstiții, și despre cum mă născuse ea, nu mă adusese barza, așa cum credeau toți ceilalți. Scandalul declanșat când le explicasem copiilor varianta mea, s-a soldat cu coalizarea femeilor satului, care și-au liniștit odraslele – prietenii mei – explicându-le că eu sunt albă pentru că „pe ea a născut-o mă-sa, e mai cu moţ, asta e”, iar pielea lor mai smeadă e rezultatul parcurgerii tronsonului de horn unde îi debarcase barza înainte de a ajunge în brațele mamelor lor. Am încercat să pomenesc de Născătoare, n-a mers nici asta, pentru că aia a fost o minune. Pe copii îi aduce barza, dar dacă ții tu musai și ești cumva Mântuitorul, ți se va îngădui o minune și vei putea și tu să te naști din mama ta.
De data asta, pomenirea unui „Sfârșit al Lumii” mă panicase suficient cât să îmi stârnească dubii. Bunica a simțit neîncrederea cu care o priveam si s-a întors cu un album cu picturi de Ingrès, primit de vară-mea mai mare drept premiu la sfârșit de an școlar. Printre nuduri și odalisce, era pictura în care oameni goi colcăiau la buza unui hău, aruncați unii peste alții precum cadavrele la Auschwitz, iar dracii aflați jos trăgeau de păr o femeie cu fața desfigurată de groază, gata să se prăbușească. Atunci am crezut. N-am mai mâncat. N-am mai rostit niciun cuvânt, decât pentru a cere insistent să îi anunțe pe ai mei că vreau să mă ia acasă. De Sfârșitul Lumii, eu trebuia să fiu cu ei. Dacă s-ar fi întâmplat cumva să fiu trimisă în alt loc decât părinții mei? Tresăream la orice mișcare, izbucneam în lacrimi permanent. Visam cântare de alimentară cu talerele însângerate, pe care îngeri încruntați mă urcau, ca să determine exact greutatea ticăloșiei mele. Sigur știau și că scoteam vișinele din chec cu degetul și încercam sa potrivesc feliile astfel încât să nu se vadă că le-am șterpelit. Mă trezeam urlând, cu pijamalele ude. Bunica a realizat că lucrurile o luaseră într-o direcție greșită. O îngrijora gândul că metoda ei de educație ar putea ajunge la mama și ar putea fi considerată deloc potrivită, așa că mi-a mărturisit că a vrut doar să mă sperie. I-am spus că mă minte: doar îmi arătase poza. A urmat apoi un întreg periplu de babe, aduse de bunica să mă convingă cum că nu există niciun Sfârșit al Lumii și că doar a glumit. Le-am făcut mincinoase și am țipat iar să îi aducă pe ai mei, ca să îmi petrec cu ei Sfârșitul Lumii. Altfel, riscam să ne pierdem unii de alții și să fim trimiși în locuri diferite. În cele din urmă, cu toate variantele epuizate, văzând că nu mai mănânc, nu dorm, tremur, refuz să ies casă, plâng și transpir permanent, bunica a vorbit cu preotul.
Părintele a intrat în curtea Mămucăi, venise să îi vorbească unei fetițe îngrozite de 5 ani. S-a așezat pe un scăunel și mi-a povestit cu răbdare că noi suntem copiii lui Doamne-Doamne și că el nu ne-ar face niciodată rău. Nu m-a convins. În final, amintindu-mi că era singurul om care nu avea dreptul să mă mintă, i-am spus: „Părinte, știu că e păcat, dar nu vă cred. Am văzut, mi-au arătat o pictură. Dracii trăgeau de păr o femeie dezbrăcată.” Preotul și-a cântărit vorbele și-apoi a zâmbit: „Hai să îți spun un secret! Cum ar fi putut cineva să picteze ceva ce nu a văzut? Sfârșitul Lumii a fost deja, de-asta pomenește Biblia de el. Iar cel care a desenat tabloul, a fost martor la apocalipsă, îți dai seama! Nimeni nu pictează fără model. Poți să întrebi orice pictor. Uite, toate picturile cu pruncul Isus și cu Fecioara seamănă, pentru că au pornit de la cineva care chiar îi cunoștea. Apoi s-a tot copiat acel prim desen. Ai încredere în mine! Sfârșitul Lumii a fost deja, noi suntem oamenii de după.”
Preotul acela, care a avut omenia să mintă un copil, a rămas unul dintre personajele luminoase păstrate de memoria mea. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu era. Și nici nu cred că vreau să știu.
***
Lumea se împărțea pe atunci în frici de dimensiuni diferite. Erau fricile mari care veneau odată cu noaptea și fricile diurne mici. Erau plimbările la cimitir și piatra de mormânt unde sub numele lui Ștefan erau reperele trecerii lui prin lume, iar sub numele Mariei era doar linia de start. Știam deja să citesc, deci mă obișnuisem oarecum cu trambalatul morții prin viață, de parcă ar fi fost un troller căruia îi auzi roțile zdrăngănind la orice pas. În timp ce Mămuca plivea buruienile, scurta tijele crăițelor și înfigea lumânările anemice în pământ, eu citeam poezioara din chenar și știu că nu ea mă speria (auzisem deja de destule ori cântecele sadice despre vizite la cimitir) și nici numele (eram suficient de mică încât să mi se pară că bunicii mi se născuseră gata bunici și nu purtaseră neapărat un prenume, și oricum, Mămucăi toată lumea îi spunea altfel decât se încăpățânau să precizeze actele ei), ci spațiul acela rămas negru, nescrijelit, care se deschidea ca o poartă spre nimic. N-am reușit nici mai târziu să înțeleg cum de acopereau oglinzile, dar căscau uși prin care întunericul putea să se zgâiască în voie la tine.
Se ajungea invariabil la subiectul înmormântării ei și la baticul pe care era obligatoriu să îl port. Nenegociabil, indiferent cât de doamnă aș fi fost. Nu că pentru Mămuca n-aș fi fost „doamnă” de mică – eram la fel de îndemânatică precum tata, locuiam la oraș, iar pentru ea, oamenii se împărțeau în două categorii clare: țăranii erau isteți, harnici, descurcăreți, fără fasoane și fără frică, iar domnii erau cei care nu îndeplineau condițiile enumerate. Încă și acum mă simt în culpă când mi se spune doamnă.
Mă dureau toate acele detalii despre înmormântare. O lăsam să vorbească, dar în mine se chircea ceva mic, care nu voia să se obișnuiască cu varianta plecării ei din lume. Expunerea repetată la moarte nici nu m-a desensibilizat, cum se întâmplă în general cu stimulii dureroși, nici nu mi-a făcut-o dragă. Nu mă tem de a mea, dar îmi stârnește încă terori nocturne perspectiva decesului altora. Cucuvelele cântând, coșmarurile în care sunt îmbrăcată în rochie de mireasă sau îmi cad dinții. Noaptea trecută, scormonind după frici, am visat-o pe Mămuca moartă, ascunsă sub o laviță îngustă de după care îi ieșeau doar unghiile galbene de la picioare. Trebuia să o spăl. M-am trezit.
Mămuca a murit anul trecut, iar înmormântarea ei a ieșit cu totul altfel decât în șirul lung de repetiții anterioare: nu avea cum să-și imagineze că vom avea vreodată nevoie de formulare ca să ne îngropăm morții. Frica se generalizase. Abia de ne-am strâns o mână de oameni, n-am purtat baticul pe care mi-l cumpărase și pregătise din timp Mămuca pentru ocazia asta. L-a purtat în schimb mama. Am plâns din cu totul alte motive decât acela de a nu o face de rușine. Cei de-un leat cu ea nu mai erau de mult, iar în capela mică ni se permisese accesul doar celor din familie.
Mămuca se dusese, ultima din neamul ei de șvabi, iar eu nu știam dacă plâng pentru că a plecat, sau pentru că o parte din ea a rămas în mine.
