CÂND O SĂ CRESC

Povestire scrisă de Lucia Stroilă, apreciată de Florin Iaru la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: o povestire pornind de la această imagine.

— Tati, tati, vreau să-ţi spun ceva, spuse copilul în timp ce strânge în mână gulerul hainei bărbatului.

— Spune, tati.

— Îmi cumperi şi mie motocicletă? Da nu de-aia de jucărie, ca a lui Mihai. Vreau una maaare.

— Cât de mare vrei?

— Uite aşa, ca aia care vine spre noi, vezi?

Pe câmpul din apropiere, câţiva motociclişti îşi turau motoarele învârtindu-se unul în jurul celuilalt, ca într-un dans.

— Ce să faci cu ea, tati?

— Să mă plimb.

— Care din ele îţi place?

— Aia roşie, exclamă puştiul arătând cu degetul către un Yamaha roşu, cu coarne înalte. O vezi? Aia de se uită la mine ca Omul Păianjen.

— Acelea sunt farurile, tati, nu sunt ochi. Motocicleta nu are ochi.

— Ba are, ştiu eu. Îmi iei?

— O să-ţi iau, după ce creşti mare, promise bărbatul, oftând. Dar de ce vrei tu motocicletă roşie?

— Pentru că roşu îi plăcea… ştii tu.

O umbră trece peste chipul bărbatului şi privirea i se întunecă.

— Da, îi plăcea roşul.

Tăcerea se aşterne pentru câteva minute între ei. Băiatul priveşte curios voltele motocicliştilor. Motoarele turate fac zgomot şi scot fum, roţile scuipă bucăţi de pământul moale amestecat cu iarbă şi rădăcini, din care muşcă lacome, la viraje. Stă nemişcat în braţele tatălui său iar acesta, ţeapăn, rămâne cu privirea agăţată de cerul plin de nori. O să vină furtună, se gândeşte. Va trebui să se grăbească să ajung acasă, dacă vreau să nu-i prindă ploaia pe drum.

— Andrei, hai să mergem, tati, vine ploaia. Uite ce nori urâţi s-au adunat.

Copilul tresare şi ridică ochii spre cer, exact în momentul în care un avion sparge cu botul plafonul de nori, în urcare.

— Uite avionul! Îl vezi, tati? Uite-uite, a lăsat o dâră albă! L-ai văzut?

— L-am văzut, răspunse tatăl absent.

— Tati, ce e dâra aia albă pe care o lasă în urmă, avioanele? Lasă semn, să ştie pe unde să zboare când se întorc acasă?

— Da, tati. Lasă semn.

— Dar semnul lor se spulberă! Uite, îl înghite norul. Cum se mai întoarce dacă nu mai ştie drumul?

— Ştie, dragule, are şi alte repere.

— Repere? Ce e aia repere?

— Adică au drumul marcat, ca şoseaua. Ai văzut că pe şosea sunt dungi albe? Aşa au şi avioanele.

Copilul tace câteva momente, nedumerit.

— Tati, unde au dungi albe, în cer?

— În cer, îi răspunde tatăl, uşor amuzat.

— Cine le vopseşte acolo?

— Oamenii din turnul de control.

— Taati, mă minţi! Nu se poate vopsi cerul.

— Ba da, tati, se poate. În alt fel, nu cu vopsea din asta, e altă vopsea, specială.

— Da’ noi de ce n-o vedem?

— Pentru că e departe şi trebuie s-o vadă doar aparatele de la bordul avionului. Ele îi spun pilotului pe unde s-o ia, ca să nu se ciocnească în zbor cu alt avion.

— Şi pilotul le ascultă?

— Normal că le ascultă, altfel ar face accident şi s-ar prăbuşi.

— Şi-ar muri?

— Da, puiule, ar muri.

Ca mami, gândeşte copilul şi tace preocupat. Bărbatul grăbeşte pasul. Mai au câţiva zeci de metri până acasă şi deja plouă. Îl îmbrăcase bine când plecaseră de acasă, n-ar vrea totuşi să se ude, ştia că o răceală i-ar complica situaţia. Cu mâna liberă trage bine cozorocul căciulii pe ochii copilului şi acesta scutură energic din cap.

— Lasă-mă, protestă cu voce mică.

Tatăl îşi trage mâna şi deschide poarta. Răsuflă adânc. E transpirat de la efort şi ploaia, înteţită, îi intră între guler şi piele şi se prelinge pe ceafă, în jos. O simte rece şi se înfioară. Învârte cheia în broască şi uşa se deschide scârţîind uşor. Sunt, în sfârşit, la adăpost. Se descalţă, dintr-o mişcare,  de pantofii plini de noroi, deschide uşa de la dormitor şi-şi aşează copilul pe fotoliu. Îi potriveşte cu grijă o pernă la spate şi îşi dă jos haina udă, apoi se apleacă să-l descalţe pe copil.

— Tati, ştii ceva? Eu vreau să mă fac aviator când o să cresc mare.

— Dar nu voiai motocicletă?

— Da, vreau şi motocicletă, dar vreau să mă fac aviator. Să merg pe şoseaua din cer.

— Bine, tati, dacă tu vrei, o să te faci aviator. Poţi să te faci tot ce vrei, când o să fii mare.

— Da’ mai e mult până o să fiu mare?

Bărbatul desface ghetele şi le aşeză cuminţi lângă pat, trage fermoarul de la geacă şi scoate pe rând mâinile copilului afară, eliberându-l, îi desface căciula şi-i zburleşte buclele castanii cu mâna, apoi, cu grijă, îl ridică să-i tragă pantalonii. Copilul se prinde cu mânuţele, strâns de gâtul tatălui şi aşteaptă, răbdător, ca el să-l termine de dezbrăcat şi să-l aşeze înapoi, sprijinit de pernă. Tatăl adună cu grijă hainele de pe jos şi le scoate pe balcon, la uscat. Nu răspunde. Copilul aşteaptă ce aşteaptă şi-l strigă.

— Taaatii! Mai am mult până o să fiu mare?, repetă el întrebarea, mai tare, insistent.

— Mai ai, dragule, mai ai. Trebuie să ai răbdare, îi răspunde în timp ce-i schimbă şosetele cu altele, uscate. Îl ia, apoi, în braţe şi pleacă cu el către bucătărie.

— Trebuie să mănânci mult, dacă vrei să creşti mare, îi spune în timp ce-l aşează cu grijă pe scaunul cu pernă înaltă şi-i închide catarama curelei de siguranţă. Picioarele băiatului atârnă inerte, în şosete albe, imaculate.