Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 octombrie 2018, la tema „Text la persoana I. Intri la un interviu și ups, dai de un intervievator neobișnuit”.
Paznicul de la intrare, după ce m-a interogat despre treburile cu care venisem, a sunat la doamna Georgescu să trimită pe cineva să mă ia.
— Aha, deci ați venit să vă angajați la noi. Hm, nu știam că avem posturi libere.
— Da, la arhivă.
— Aha, adică o să fiți coleg cu noi, a mai zis dând din cap în semn că a priceput, apoi am tăcut amândoi.
Mama îmi aranjase interviul ăsta, cu doamna Georgescu, despre care mi-a spus că este prietenă cu ea. Nu putea să creadă că eu nu o mai țin minte, nu mai știi, că am fost cu ea și cu bărbată-său în concediu la Mamaia când erai tu de vreo cinci anișori, aveau și ei un băiețel, el era deja la școală, clasa întâi. Ea lucra cu taică-tu pe vremea aia. O doamnă înaltă, era foarte elegantă, avea părul lung pe care și-l prindea într-o coadă pe care o dădea peste cap, ca o coroană, și purta mereu pantofi cu toc, țin minte că îți plăcea tare mult de ea, îți lua înghețată când veneam de la plajă, din aia baton, cum se chema, Polar, nu?
Îmi dădusem demisia de câteva luni, hotărât să mă ocup doar de scris, ca să termin romanul la care lucram. Se dovedise însă că statul acasă și lipsa contactului cu lumea nu mă ajutau, ci mai mult mă încurajau să mă las pe tânjeală. În plus, mama, care se trezise că trebuia din nou să plătească toate facturile casei, trecuse de la faza de bătut apropourile, în care invariabil spera că situația e doar temporară, la a căuta ea însăși diverse posturi despre care credea că mi s-ar potrivi, oferte pe care mi le prezenta însoțite de comentarii din ce în ce mai directe despre cutare sau cutare copil al prietenelor ei care tocmai ce avea un succes răsunător în carieră sau măcar se așeza și el la casa lui.
Întârziasem, era deja patru și un sfert, iar întâlnirea fusese stabilită pentru patru. Pe drum m-a sunat mama, să-mi zică că vorbise cu prietena ei, îi spusese că întârzii, după cum își dăduse și singură seama văzând la ce oră plecasem de acasă, păi da, nici măcar la interviul de angajare nu poți și tu să ajungi la timp, grăbește-te totuși, că nu stă nici femeia aia toată ziua după tine, dacă tot ai stricat prima impresie, noroc că ne cunoaște, că altfel nu te aștepta până te trezeai tu să apari.
După câteva minute de așteptare, în holul de la intrare a apărut și trimisul doamnei Georgescu. Era un lungan, îmbrăcat cu un tricou lălâi și o pereche blugi care îi erau prea scurți, lăsându-i la vedere gleznele acoperite de niște șosete flaușate care se strângeau în cute deasupra marginii adidașilor. Mergea adus de spate, târșâindu-și picioarele. Avea mersul unui bătrân, deși după față nu i-ai fi dat mai mult de patruzeci de ani. Nu a spus decât bună ziua, dumneavoastră sunteți?, luând drept confirmare faptul că nu mai era nimeni altcineva în hol și că eu l-am urmat de îndată, nerăbdător să ajung odată la interviul la care deja întârziasem. Ne-am urcat în ascensor și am văzut că însoțitorul meu apasă pe butonul etajului patru. Mi s-a părut ciudat că etajul patru era ultimul la care urca acel lift. Nu existau butoane pentru etaje superioare, deși din stradă se vedea clar că erau cel puțin șase etaje, poate chiar șapte, după numărătoarea mea aproximativă.
Arhivele se mutaseră de câțiva ani într-un bloc interbelic din centrul orașului. Doar uitându-te din stradă la clădire, după crăpăturile zidurilor de pe care căzuseră părți întregi de tencuială, puteai să-ți dai seama că la primul cutremur s-ar prăbuși. În timp ce urcam cu liftul vechi care se hurducăia din toate încheieturile, mi-a trecut atunci pentru prima dată prin minte că la cutremur, dacă se prăbușește blocul ăsta și dispar toate arhivele orașului, atunci oamenii morți înseamnă că ar muri de două ori cum ar veni, și ei, și actele lor, ca și cum nici n-ar fi fost. Și dacă n-ar fi nici nu s-ar mai povesti.
Când am ajuns la etajul patru, lunganul mi-a spus în timp ce ieșeam din lift.
— De aici mai trebuie să urcăm un etaj pe scări.
— Deci blocul are într-adevăr mai mult de patru etaje.
— Poftiți?
— Nimic, mă gândeam și eu. Am văzut că în lift erau butoane doar până la etajul patru, dar de afară mi se păruse că erau mai multe etaje în clădire.
— Ah, da. Liftul de la scara asta merge doar de la parter până la patru. Mai e un lift, în spate, care merge până la șapte, dar ăla coboară doar până la etajul unu. Și e mai complicat să vă ducem pe la etajul unu, pe culoare, vă amețeam de tot, a continuat omul zâmbind.
— Și scările nu ar fi trebuit să fie lângă lift? am mai întrebat eu, în timp ce îl urmam de-a lungul holului de la etajul patru.
— Ba da. Sunt niște scări lângă lift. Dar merg tot până la patru. Noi le luăm pe celelalte ca să ajungem la doamna Georgescu.
După aceste explicații, omul a tăcut, iar eu l-am urmat fără să mai pun întrebări. Mi-am amintit atunci ceea ce știusem cândva, în copilărie, despre clădirea asta, de la tata. Cum de uitasem? Aici fusese sediul securității. Brusc, au început să răsară în mintea mea scenarii noi de povești, cu spioni și anchetatori care trebuia să se miște fără a se întâlni unii cu alții, de unde și geografia ciudată a scărilor și lifturilor din bloc. M-am trezit zâmbind mulțumit de această descoperir, care părea un balon de aer pentru inspirația care se anemiase în ultimele luni, în timp ce urcam scările în urma lunganului încovoiat. Până la urmă poate că nu era un loc așa de rău în care să lucrez.
După ce am urcat un etaj pe scări și am cotit în stânga pe coridor, omul care mă conducea mi-a arătat o ușă pe care scria Corina Georgescu, Director Personal. A bătut la ușă, a băgat capul înăuntru, spunând scurt l-am adus, apoi mi-a făcut semn să intru, urându-mi succes și, într-un gest neașteptat, mi-a făcut cu ochiul sau poate mi s-a părut mie, amețit cum eram de labirintul prin care mă dusese și obosit de urcatul scărilor.
Intrând în birou, m-au izbit din primul moment mirosul și fumul gros de țigară, cu toate că, din câte știam, fumatul fusese interzis în birouri de câțiva ani. La masa din fața mea, pe care tronau maldăre de dosare în dezordine, stătea o femeie roșcată, cu ochelari mari, care tocmai își stingea mucul de țigară într-o scrumieră plină.
— Bună ziua. Deci tu ești Răzvan. Ai mai crescut de când te-am văzut ultima dată, a adăugat, cu o voce răgușită, întrerupând-se cu un acces scurt de tuse pornită din străfundul plămânilor. Ultima remarcă mă făcea să mă simt un pic stânjenit, de parcă aș fi fost în prima zi de școală, când în plus mai și întârziasem și fusesem convocat în cancelarie.
— Bună ziua, am mormăit eu, uitându-mă după un scaun liber pe care să mă așez. Scaunul din fața mesei era plin de dosare, ca și când, de multă vreme, nimeni nu mai fusese așteptat să intre și să se așeze la discuții.
Doamna Georgescu a remarcat stânjeneala mea și s-a ridicat, a înconjurat biroul, a luat teancul de dosare de pe scaun, aruncându-le cu un gest scurt și rapid pe altă masă, și ea plină, deasupra altui teanc de hârtii, lângă perete.
— Scuză-mă, e deranj aici. Mereu rămânem fără spațiu. Ia loc, te rog.
M-am așezat cuminte pe scaunul care îmi fusese indicat și am urmărit-o cu privirea pe doamna Georgescu revenind la locul ei. Purta o pereche de pantofi roșii cu toc înalt, din piele întoarsă, care contrastau cu restul costumației și în primul rând cu dresurile negre, din nailon prost, cu ațe agățate, din care ieșeau în relief ciorchini de varice pe toată lungimea gambei subțiri. Am privit-o așezându-se în fața mea. Nu știu despre ce păr lung prins în coadă vorbea maică-mea. Doamna Georgescu avea părul scurt, care se ridica țeapăn într-un permanent foarte creț, oarecum roșcat într-adevăr, dar mai degrabă ars și combinat cu rădăcinile gri încărunțite. A dat din cap, măsurându-mă, și m-a privit peste rama cărămizie, groasă, din plastic a ochelarilor. Apoi și-a scos încă o țigară din pachetul aruncat pe masă și și-a aprins-o. Privirea mi s-a plimbat de la unghiile ei lungi și groase, încovoiate peste marginea degetelor, de pe care vopseaua stacojie era sărită în mai multe locuri, lăsând la vedere porțiuni îngălbenite, spre buzele subțiri, care lăsau urme de ruj gras pe marginea țigării din care a tras cu sete, eliberând apoi fumul în sus, concomitent cu o mișcare a capului spre spate.
— Ce mai face Geta? m-a întrebat. Nu mai fusesem la un interviu de angajare în care să fiu întrebat despre mama. Dar bănuiam că acesta nu era un interviu obișnuit oricum.
— Bine. De când s-a pensionat are mai mult timp liber. În rest, nimic deosebit.
— Îhmmm, a mormăit femeia din fața mea, căutând inspirație în rotocoalele de fum pe care le sufla, pentru altă întrebare pe care ar fi putut să mi-o pună. Apoi și-a scos ochelarii și i-a lăsat să-i atârne peste piept, agățați cu un lanț pe după gât.
— Semeni bine cu taică-tu, la vârsta ta.
— Da, mi s-a mai spus, am confirmat sec. Am înțeles de la mama că ați lucrat împreună.
— Da, prin anii optzeci. Când erai tu mic.
Probabil femeia aceasta îl cunoscusem mai bine decât mine pe taică-meu. Niciodată nu mi-a fost clar cu ce se ocupa tata. Pleca des de acasă în tot felul de delegații. Oricum eu eram prea mic atunci. Apoi a murit, a făcut un infarct când era încă tânăr, la începutul anilor nouăzeci, nu am apucat niciodată să vorbim ca doi oameni mari. Interviul meu părea că devine o partidă de privit reciproc cu doamna Georgescu, care era foarte zgârcită cu întrebările, spre deosebire de toți angajatorii mei din trecut. Mă uitam la sacoul scămoșat din stofă grena, pe care îl purta peste un tricou de lycra cu model leopard. După câteva minute am putut depista și niște găuri pe manșete, nu eram sigur dacă opera moliilor sau a țigărilor. Probabil arsuri de țigară, pentru că doamna Georgescu emana un miros de naftalină și de tutun care ar fi gonit orice molie de bun-simț.
După o vreme am început să-mi simt capul greu. Mă amețea fumul de țigară din aerul închis din birou. Camera se învârtea cu mine. Am clipit de câteva ori, închizând și deschizând ochii, care începeau să mă usture. Atunci am văzut-o pe doamna Georgescu aplecându-se spre mine și privirea mi-a alunecat în decolteul adânc, care cobora din bluza ei mulată pe corp. Ținea între degetele cu unghii lungi, vopsite în roșu, o țigară din care trăgea afectată, dându-și din când în când capul pe spate.
— Așa deci, Dorule, ce mai face Geta? A vorbit ceva despre Popescu? Ceva, ceva trebuie să lase să-i scape, când sunteți voi doi singuri, după ce se duce copilul la culcare. Vrei să cred că stai în casă cu femeia asta și nu spune nimic, dar nimic, dă-o dracului de treabă, că e femeie nu James Bond, femeile trăncănesc toată ziua, ai văzut tu femeie să țină un secret?
— Nu, Corina, nu mi-a spus nimic, am auzit răspunzându-i o voce care-mi părea familiară, aproape ca a mea.
— Dacă insiști tu…
Femeia s-a așezat înapoi pe scaun, picior peste picior. Purta pantofi cu toc, cu model din piele de crocodil. Avea picioare frumoase. Nu înțelegeam unde sunt, ce dracu’ fuma doamna Georgescu de îmi dădea halucinații?
— Hai să ne vedem săptămâna viitoare. Cu toții. Vreau să evaluez și eu situația. Convinge-o tu pe nevastă-ta să ne invite la masă duminică. Inventează ceva, că vrei să se cunoască copiii. Găsești tu ceva.
Îmi simțeam capul tot mai greu și mă sufocam. Am închis din nou ochii pentru câteva minute, apoi i-am deschis, încercând să-mi revin. Doamna Georgescu se aplecase spre mine. Îi simțeam mirosul greu de naftalină care-i emana din sacou și pe cel de tutun din respirație.
— Ce-i cu tine, puiule? O fi de la vremea asta, ai fugit pe stradă ca să ajungi, nu-i așa? Aveai și emoții. Și vremea asta ciudată, o fi de la presiune, cine a mai văzut căldură ca asta în martie? Hai, du-te acasă și odihnește-te. De mâine te prezinți la locul de muncă. Când ajungi îi spui portarului să-l cheme pe Sergiu, el te-a adus azi la mine aici, îl cunoști. O să-ți arate unde e birou tău. Nu ai mare lucru de făcut. Trebuie să scoți din arhivă documente când vine cineva cu bilet de trimitere să studieze vreun dosar. În rest, faci ce vrei tu. Poți să și scrii la romanul ăla al tău, mi-a spus maică-ta că de-aia ai plecat de la slujba dinainte.
M-am ridicat amețit, mulțumindu-i. Îmi luasem deja la revedere cu un săru`mâna politicos și dădeam să ies când am auzit-o zicând:
— Te așteaptă Sergiu afară să te conducă. Ah, să nu uit, m-ai amețit și pe mine, hehe. Clădirea asta e mai ciudată, tu o să lucrezi la etajul patru, ai lift până acolo. În rest n-ai decât să mergi unde vrei, dar accesul la subsol e interzis. E periculos, nu s-au făcut lucrări acolo de ani de zile, îți cade doamne-ferește vreo bucată de tencuială în cap și facem accident de muncă. Hai, la revedere, și salut-o pe Geta din partea mea.
Am ieșit din birou și am respirat cu poftă aerul curat de pe hol. Lunganul despre care am aflat că îl chema Sergiu mă aștepta în fața ușii. L-am urmat pe același drum ca la venire. De data asta a tăcut tot drumul. Nici eu nu avem chef de vorbă. Când am ieșit din lift, la parter, mi-a strâns mâna și mi-a zis la revedere colega, ne vedem mâine. Apoi a adăugat:
— Nu te mai duc până la ușa, să mai stau după aia până prind din nou liftul, vezi să ieși pe ușa aia, să nu cumva să te pierdem pe la subsol.
Și spunând ultimele cuvinte, mi-a făcut cu ochiul sau poate mi s-a părut mie, amețit cum eram de la fumul din biroul Corinei.
