Povestire scrisă de Romulus Boldea, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 28 februarie 2021, la tema „descrieți intrarea în propria locuință după ce ați lipsit de acasă câteva luni”.
Deasupra curții, secționată în două de un pavaj de cărămizi ca dinții sparți de oase, porumbeii cenușii zboară jos.
Poarta din metal vopsită în negru e încinsă, nu poți ține mâna pe ea. O clipă de foc pe piele îți oferă o mostră a soiului de eternitate pe care o să-l înduri dacă nu te porți frumos.
La astă mă gândesc în timp ce încerc să găsesc cheile.
După grilajul porții e o pubelă verde de gunoi plină până la refuz cu peturi de bere. Nea Vasile iar s-a simțit bine. E vecinul meu de curte, un bătrân ce poartă pe trup semnele unei vieți fără restricții.
Porumbeii care zboară deasupra curții sunt ai lui Laurențiu, celălalt vecin din curtea curtea comună.
Laurențiu ține cotețul cu porumbei în fața ușii de la intrare. Ușa de la intrarea lui Laurențiu e foarte aproape de ușa lui Nea Vasile.
— Dacă nu arunci boalele alea d-aici, sun la poliție, i-a zis Nea Vasile când a alunecat pe-un găinaț și și-a spart capul.
Laurențiu trăiește și el singur, nevastă-sa a murit de vreo zece ani. De atunci are porumbei pe care-i crește ca să-i trimită la concurs.
— Uite, îl vezi pe ăla cu gâtul ca spuma de lapte? Îl vezi? Ăla-i Campionul, în el am toată baza, mi-a zis Laurențiu acum o lună de zile, înainte să plec în Portugalia.
Acum încerc să-mi găsesc mai repede cheile, pentru că prin grilajul porții îl văd pe Lenin cum își înfige ghearele în gâtul Campionului. Blana portocaliu-roșiatică i se aprinde incandescent.
Nu țin atât de mult la porumbel, dar mi se pare un gest de recunoștință din partea motanului. Tot timpul îi aduc lui Lenin o conservă cu ton, chiar dacă e al cartierului – proprietate comună.
— Pssst, pleacă de acolo, bolșevicule!
Pavajul de cărămidă spartă, pe marginea căruia se află de-o parte și de alta caiși cu crengile rapene de fruct, tocmai a devenit un teatru de operațiuni militare.
Lumina încinsă se scurge din cer ca mierea de pe degetele unui semizeu neascultător. Transpirația îmi intră în ochi, încă n-am găsit cheia, iar Lenin îi oferă speranțe false Campionului. Îl face să creadă că-l eliberează, doar ca să se năpustească asupra lui din alt unghi.
În mijlocul curții, pe pavajul de piatră spartă de unde se ițesc aleatoriu câteva fire de iarbă, se vede o ninsoare de fulgi cenușii în mijlocul lui iulie.
E lupta de clasă în toată splendoarea ei.
Deasupra lor, zburând la o altitudine mică, puțin peste caișii încărcați de fruct încins, ceilalți porumbei sunt ca Știucile nemțești pe frontul de Est.
Dacă nu găsesc mai repede cheia, Campionul o să fie decorat post-mortem.
Unde pizda mă-sii am pus-o?
Ultima soluție e să deschid ghiozdanul și să golesc tot conținutul aici, pe asfalt. Mi-e totuna, oricum trebuie să-mi spăl hainele.
Pică tricourile, panalonii, sosetele, chiloții, cărțile, căștile, dar nici urmă de cheie.
Mă uit din nou spre front.
Furtuna cenușie s-a întețit. Lenin are colții înfipți în spatele Campionului.
Scutur frenetic ghiozdanul.
Aud un clinchet metalic.
Cheia pică pe asfalt.
O bag în broască, răsucesc de două ori.
Strig:
— Pleacă, Lenin, lasă-l în pace!
Bolșevicul mă privește sceptic. Se îndepărtează încet de Campion, dar nu părăsește frontul.
Vreau să iau porumbelul în mâini, dar când mă aplec deasupra lui, orătania țâșnește în văzduh. Lasă în urma lui o dâră de fulgi cenușii, însă nu reușește să păstreze direcția și se lovește din plin de fereastra murdară a lui Nea Vasile.
Bufnitura îi gâdilă urechile lui Lenin, care stă pitit după trandafirii pârjoliți.
Țâșnește ca o Katiusha spre Campion, îl înșfacă și fuge cu el printre gratiile de fier încinse, spre o viață mai bună.
