CÂMPIE ȘI OASE

Povestire scrisă de Simona Liutiev, premiată de Dan Coman la concursul trimestrial de povestiri, „talent de povestitor înnăscut; dialoguri coerente, credibile; personaje autentice. O poveste interesantă, trecînd cu dibăcie de la un registru la altul, împletind stări și fapte veridice. Scrisă cu nerv. Umor bine dozat, final excelent.”

A chemat instalatori. Le trebuia aer condiționat. Era o vară ca niciuna. Dacă nu pentru ea, măcar pentru copil. E veșnic ud în cap. De facturi se ocupa tot Oli. Vic primea două milioane de la stat, mă-sa, Luci, nimic. Tocmai azi, cu atâta treabă, Oli nu se simte bine. Tremură. Din când în când scapă niște vase. Nu putea fi menopauza, trecuse de mult de ea. După ce băieții cu aerul plecară, Oli dădu drumul unei furii de care nu se știa în stare:

— Eu așa ceva nu pot să-i ascund. Auzi? Tac-to trebuie să afle.

— Ce să afle? Luci nu se putea hotărî nici acum cum să i se adreseze, cu mă, cu tu, cu fa. Vezi că trezești copilul! Abia l-am adormit.

Oli îi întinse o scrisoare:

— A venit cu facturile. Le-am luat azi dimineață din cutie. De ce n-ai întrebat și tu? Știi că tac-to te-a înțeles mereu. Chiar așa, să faci de capul tău? O să-i crape inima, nu alta! O să-l bagi în pământ!

— Stai, femeie, că nu știu despre ce vorbești. Respiră!

Luci se așază pe unul din cele două scaune de lângă masa rotundă.

Taică, (de câte ori îl rugase să nu-i mai spună așa)

A apărut o problemă, dar sunt sigur că-i dăm noi de cap. La părintele a venit Rita cu ai ei. Vrea să-i luăm noi copilul, să plătim spitalul, tot, și să-i dăm un fel de stimulent vreo câțiva ani. Coana preoteasă ar cam vrea, după cum bag eu seama, mai ales că e tot băiat, dar Cosmin nu recunoaște nimic, zice că e o păcăleală. Acu’, eu n-am stat mereu la curul lui să văd ce face, asta numai el o știe. Părintele nu se pronunță, zice că are încredere cum le aranjează Dumnezeu, cine e el să discute. Părintele s-a schimbat mult, o să vezi. Eu zic să vii până aici, dacă nu poți, o  să le discutăm la botez.

— Da, nici  nu știu ce să zic.

— Vezi? Când tot închizi ochii la una, la alta, se strâng de nu le mai ajungi din urmă. Când s-a întors?

— Nu s-a întors, l-am găsit eu.

— Trebuia dat pe mâna poliției, asta trebuia. Acu’ că i-ai dat casă și masă, nu pici și tu după el? Uite în ce te-a tras!

— Dacă ar fi doar asta!

— Cred că îți și place, altfel nu se explică. Ce faci acuma cu doi copii? El nu lucrează nimic. Ori o să se apuce iarăși de înșelat?

— Păi, se pare că la asta se pricepe cel mai bine.

— Fă-i vânt, mamă, îți spui!

Era prima dată când cineva îi zicea așa. Un val de căldură se opri în cap. Bine că își băgase aer condiționat. Se mută în sufragerie și găsi un colț ca să nu stea în direcția curentului. Trase și balansoarul. Oli se așeză aproape decorativ pe un fotoliu. Nici nu știai dacă stă sau încă se gândește.

— Te consideri mama mea?

— Păi cum? Sunt de douăzeci de ani cu tac-to. Spune-mi tu, ce sunt?

— Nu știu, nu m-am gândit niciodată așa.

— Nu? Dar cum?

— Și eu de ce nu te-am simțit până acum?

— Nu m-am băgat. Am tot așteptat să vă ajut.

— Da? Și acum a venit timpul? Cum mă ajuți dacă-i spui lui? Pe el cu ce-l ajuți?

— Eu nu mint!

— Dar nu minți! Nu e treaba ta! Fă-te că n-ai citit niciodată asta. Chiar, de ce ai deschis-o? Și de ce ai citit?

— Eu…

— Păi, vezi, întâi te faci vinovată, apoi vrei să faci răul și mai mare. Lasă-l pe tata cu bătrânețile lui. Dacă vrei, poți să pleci. Îi spun eu că nu am mai avut nevoie de ajutor.

Olivia a plecat a doua zi. Așa o chema de fapt. I se făcuse dor de pisici.

— Vă trimit poze de la botez, să stați liniștiți! Mai ales tata! Auzi?

Cu toată lungimea lor, zilele de vară treceau acum mai repede de când era mamă. Sofronie a venit să îi ia pentru botez. Lista celor care nu mai suportau să facă drumul Pitești-Roșiori se îngroșa.

— Taică, cred că ăsta e ultimul drum. Nu mai pot să conduc.

— Mă speriasei.

— Ei, pe ălalalt nu-l hotărăsc eu.

— Lasă că te odihnești la întoarcere. Conduc eu. E totul pregătit?

— Am auzit că da.

— Am primit scrisoarea. Nu-i dau importanță. Să facă ce-or vrea, pe mine acum mă interesează doar Vic.

— Taică, nu te supăra pe mine, dar băiatul ăsta are un copil al lui. Fata aia e tânără și săracă. Matale te-i descurca cumva, dar ea nu are nicio șansă. O să moară și ea și copilul.

— Băiatul ăsta, cum îi zici matale, mai are un copil. Și cine știe câți Dumnezeului. Se pare că e de sămânță. În câțiva ani poate ajunge taurul comunal. Să-l țineți de prăsilă. Să nu vă pierdeți stirpea.

— De ce să ne mai prefacem? Vic nu e al lui. Ție poate ți-a trecut supărarea. Ce ai tu în comun cu omul ăsta? O săptămână, o casă, un copac, un copil? Dă-i, taică, drumul! Cu răzbunarea nu faci nimic. O să crească băiatul și o să vadă. Cum îi explici? Ce exemplu o să-i dați? Vrei să se poarte și el la fel cu familia lui? Îi găsi tu vreun creștin să vrea să-ți accepte copilul. Ești încă tânără.

— Ți-a zis el asta?

— Nu e nevoie.

Câmpia era pârjolită. Fusese un an greu. Treierătoarele apăsau greu pe burta pământulu,i uitate ca în zi de sărbătoare. Mai încolo, baloții erau deja strânși. Și floarea-soarelui. Sperase să vadă măcar un lan. În sate era agitație la drum și la mat. Pe marginea șanțurilor atârnau mașini parcate într-o parte. Copiii jucau ceva cu niște bețe. Deci mai erau copii. La alții. Era sărbătoare mare. Fecioara Maria urcase la ceruri. Cam peste tot se ținea târg, la Curtea de Argeș, la Costești (mai ales la Costești), la Roșiori. În toamnă, de Sântă Maria Mică, avea să fie și la Turnu. Toate porțile afișau oameni pe bancă, în șanț, la umbră, pâlcuri-pâlcuri. În haine bune. Unii consumau bateria punând muzică la boxe în stradă. Din curți se ridica fum de cocean cu diverse arome. Fără să vrea să fie rea, Luci se întreba oare ce or fi punând oamenii ăștia pe grătar.

Sofronie stătea în spate lângă scaunul lui Vic. Amândoi dormeau. Mașina nu avea aer condiționat. Din cauza asta opririle au fost dese. Măcar nu mai era ceață, era vipie, pârjol. Parcă mergeau la capătul pământului. Imaginea juca, ca în deșert. Drumul îngust de la sate făcea condusul aproape un concurs de admitere. Poligon: virează, ocolește gâsca, mai mergi doi metri, fă stânga, atenție la copii, vine batoza, coboară în șanț că îți ia vopseaua, urcă pe podișcă, trec vacile, vezi, biciclist! Praful amenința continuu de după geamurile închise. Un gest nesăbuit și ar fi intrat în ochi, în dinți, în plămâni. Dacă cineva ar fi încercat să separe praful de aer, nu ar fi scos aer nici cât pentru 50 de respirații. Se uita la toți oamenii aceia din drum. Oare cu ce respiră? Le-or fi apărut branhii, găuri prin piele, ventilație extra la plămâni? Își imagina că ei suflă muci negri. Cele două ore se transformaseră în patru, timp în care, se înfățișă ochilor întreaga epopee a satului de la șes. Vic părea să suporte cu greu drumul. Porțile verzi nu erau deschise. Claxonă și ele se despicară dinăuntru, ca să se închidă, imediat ce farurile trecuseră de ele.

Florile erau tot tari, fântâna la locul ei, sala deschisă, ograda măturată, țestul cald acoperea încă o pâine proaspătă. În frigider era mâncare. Luci îl instală pe Vic în camera de la drum. Camera nu mai mirosea a vechi. Mileurile erau strânse de peste tot. Geamurile erau spălate. Totul părea proaspăt spălat. Vic începu să se agite. Luci îl luă în brațe să-i facă turul de onoare. Grădina era îngrijită. Ceapa atârna împletită în cei câțiva caiși. Cartofii fuseseră scoși. Fasolea își aștepta rândul. Câteva roșii păreau uitate printre gogonele. În coteț alerga un groștei. Veranda era aranjată ca pentru masă. Vasele erau spălate. Tacâmurile nu mai erau cleioase și zaharisite.

— Tu ai făcut astea?

— Nu, Superman!

— Sau Superwoman!

— Sau ea.

— Îhî. Deci recunoști? În scrisoare scria că nu.

— Nu am scris-o eu.

— Evident.

La poartă se mai auzi un claxon prelung. După trei decenii apăruse în sfârșit și munteanul. Cu mâna liberă, Luci trase zăvorul și cuiul. Taică-său demarează în trombă peste podeț. Luci nu credea că o să poată opri la timp fără să atingă mașina lui Sofronie. Ieși în trombă fără să oprească motorul. Broboane de sudoare plonjau cumva de pe fruntea lată direct în pădurea mustății de arini.

— De ce n-ai spus? Puteam veni împreună. Abia am ajuns și noi.

— Ce, tu mi-ai spus mie ceva? bălmăji taică-său printre mustățile albe. Nu avea niciun bagaj. Doar pe Oli. Ea nu prea ridica ochii din pământ. Părea rușinată pentru binele făcut. El ce caută aici? Arătă spre Sofronie.

— M-a ajutat cu totul?

— Aha, lui i-ai spus?

— Păi s-a oferit.

— Și eu nu mă ofeream? Ce n-am făcut eu pentru tine? Dă-mi măcar un exemplu! Vezi că nu știi?

— Nu la exemplu mă gândeam. Și da, nu aș avea ce să răspund. Nu-ți reproșez nimic.

— Și atunci?

— Tată, nu prea e momentul.

— El să plece acum! Treburile se rezolvă în familie. Mereu s-a băgat! Nu vezi că urmărește ceva? Din tot satul, el își vâră coada numai la noi. Acu’ să pleci, auzi, să nu te mai văd, să nu mai aud de tine!

Dintr-o obișnuință veche ocoli casa până la intrarea principală, din spate. Dintr-odată, se repezi într-un  perete. Luci și Oli alergară să verifice dacă nu s-a prăvălit cumva. Între el și zidul cu var abia mai respira Cosmin. Munteanul fusese mereu un om masiv și pripit, iar bătrânețea îi schimbase prea puțin statura sau firea. Osul frunții era mai lat decât al lui Cosmin. De unde s-ar fi putut deduce și că era o diferență de inteligență între ei. Cosmin se strâmba nu atât de greutatea apăsării, cât de duhoarea respirației care se direcționa direct în nările lui. Erau de aceeași înălțime. Dintr-un respect pentru bătrâni, din vină sau din neputință, bărbatul nu se apăra. Icnea doar abia auzit, într-un efort de a găsi aer pentru plămâni. Doar atât. Pumnii bătrânului erau încordați ca la răstignire și încadrau perfect simetric laturile capului victimei. Niciunul nu mișca și nu zicea nimic. Femeile așteptau. Orice vorbă sau gest puteau să împingă furia dincolo de limitele acceptate. Era totuși sărbătoare, urma botezul, trebuia să apară și părintele.

— Tată, nu acum!

— Dar când?

— Ți-am zis că ți-l omor când ți-l prind? Eu sunt om de cuvânt!

— După botez, tată, după botez.

— Tot din banii mei mănânci, mă?

— Nu tată, din ai altora.

Se aude zăvorul. Părintele și preoteasa trag de sacoșe de rafie pline acoperite cu ștergare. Luci nu înțelege de ce le mai scot din mașină. Popa respiră relaxat. La slujbă are să vină un coleg din alt sat, ca să poată să se învârtească și el pe lângă masă și să-i șoptească femeii jurământul de lepădare și rugăciunea. În caz că are emoții. Altfel le știe, le zice în fiecare duminică. În odaia bună, bătrânul zăcea întins încălțat. Nu va face o excepție nici acum, așa că mâine va rămâne acasă. El, popii și biserica, nu încăpeau în aceeași ecuație. Pur și simplu se anulau. Totul e pregătit pentru 16 august, ora 13, când e o lumină numai bună pentru poze. Luci nu se dumirea de ce batuse taica-sau atâta drum, daca nu se sinchisea de botez.

— Să văd și eu minunea de la Teleorman, mortul înviat. Că nu-mi venea a crede. Și încă nu știu ce să zic. Doar că mortul nu e mort decât pentru încă puțin timp.

— Apropos de morți, am și eu o vorbă cu el. Tălică odihnește-te.

În camera cu televizor, Cosmin e cocoțat turcește pe pat. Patul e destul de înalt, dar el tot are două perne sub șezut.

— Dacă te-ar vedea cineva, ar zice că stai. Când colo, tu dai din cur. Cu mine erai prea obosit. Deci Rita stă aici?

— Nu o să apară cât ești tu.

— Vai, ce fată respectuoasă! Iar tu, tu se pare că te-ai modernizat pe unde ai umblat. A cui e? Unde stă? O cunosc?

— E fata Romeliei, nepoata Getii.

— I-auzi, după ce ai apărut în același bloc, pe aceeași scară și mi-ai luat prietena, acum sari la rude. Cum naiba? Alte femei nu mai există! Păi, bă, mârlane, asta e minoră dacă fac bine calculele.

— N-am întrebat-o.

— Dar ce-ai întrebat-o? Ori ați făcut așa, pe mutește, ca iepurii. Doar nu crezi că eu o să vă las să stați în casa mea? Nu te leagă nimic de mine, decât o semnătură pe certificatul băiatului, dar o rezolvăm noi și pe asta. Ăsta să fie baiul. Eu zic că mai bine te întorci la Marga. Nu te înghit pustietățile.

— Doamne ferește! Nu mă întorc la nebuna aia!

— Nebuna, cum îi zici tu, ți-a făcut un copil. Se pare că ești prolific. Mâine, după botez, nu te mai întorci aici. Îmi dai mie cheile. Te eliberez. Ai deja doi copii ai tăi, nu ai nevoie de Victor. Ești achitat. Ai o noapte să-ți croiești un alt plan, ca pe vremuri. Nu vreau să o văd, nu vreau să negociez nimic, nu vreau să intermediez nicio vânzare de copil. Cu alte cuvinte, nu te-am cunoscut. Știi ce e mai frumos? Nici măcar nu te mai urăsc. Mi-e milă de tine, dar o să încerc să nu-mi fie prea milă. O să dormi în camera bătrânilor. Dacă îți permiți să dormi. Și dacă nu o să te omoare tata în somn. A, și porcul rămâne aici. Nu tu, să ne înțelegem.

Până dimineața niciunul  nu a ieșit din camera lui. Dar au avut același gând, să acoperele geamurile de corespondență cu ziare, perne, ce au găsit. În casa tip vagon, din spre drum, Oli și bătrânul stăteau la sfadă. Probabil el îi povestea cum a venit prima dată cu bicicleta până aici pentru o fată. Apoi își aducea aminte că are un copil îngropat tot aici. Voia să plece cât mai repede. Se simțea slab și nu-i plăcea sentimentul. El venise cu scop precis. Mâine o să facă treaba și o să plece.

În camera de la mijloc mijloc, Victor era scos din scoică și învelit bine. Luci s-a asigurat că nu mai tropăie puricii. Rita îi alungase și pe ei. A băgat pompa în priză și a scos lapte pentru două zile. Trebuia băgat la frigider. Frigiderul era în camera lui. Lăsă bebelușul cu ochii în televizor și camera închisă să nu intre vreun pisic.

Ciocăni în ultima cameră și nu mai așteptă să i se deschidă:

— Te deranjez doar cât să bag biberoanele astea în frigider. Trebuie să aibă Victor mâine toată ziua, că eu nu mai am timp să scot.

— Poți să mă scutești de detaliile astea tehnice?

— Ți-e silă? Dacă maică-ta ți-ar fi dat să sugi, precis nu ieșeai așa. Chiar, ea știe ce e de capul tău? Unde stă? Parcă pe certificat scria că ești născut în Buzău. Mie mi-ai spus că în București.

— Ai zis că nu mă deranjezi.

— Dacă te întreb de mă-ta e un deranj? Tu cum ai dat iama prin rudele mele?

— Crezi că am căutat-o la arborele genealogic?

— Nu, la grota străbunilor. Nu ți-a spus și câți au murit acolo înaintea ta?

— După câte vezi, eu n-am murit.

— Da, al tău a fost mai sprinten. De unde știi că e al tău? Dacă e un plan de-al vostru ca să mă fraieriți și să stați aici bine mersi? Porcul mi-a deschis mai bine ochii. Bărbatul îi respira în ceafă. Luci închise ușa la frigider.

— Vrei să te caut și pe tine la grotă? Asta e? De asta ești așa de supărată? Că le-am avut pe toate în afară de tine?

— Ești dus rău!

— Hai, recunoaște, ar fi interesant să terminăm ce-am început, aici, cu taică-tău în casă. Ar fi ca într-un roman.

— Prost.

— Nu, știu eu unul destul de bun cu subiectul ăsta. Cred că avea sobe chiar ca astea. Ar fi câteva mici deraieri de la roman: eu nu te deflorez că  nu mai am ce, tu nu încapi pe după sobă, taică-tău nu e beat și nici nu doarme cu noi în cameră, nu mă mai însor cu tine, nu-ți vreau moștenirile..

— Atunci, care ar mai fi spilul?

— Ar părea că joc într-un film unde eu sunt scenarist și actor. Mereu mi-am dorit să fiu actor. Toți au început cu XXX. Nu e o rușine.

— Păi data viitoare când mai fraierești vreuna, asigură-te că plecați în America și nu mai fugi dinainte ca prostul cu banii. Căsătoria este o afacere rentabilă dacă aștepți, cultivi, reziști. Bașca acum nu ai nici măcar cu ce să înregistrezi mostra. Nu cred că te pot ajuta la scenariu.

— De ce? Nu te lasă burțile?

— Ce mârlan! Nici nu știu dacă mi-e mai mult silă sau mai mult milă. Te las să-ți faci adevăratul scenariu de viață. Ce ai scris până acum nu a fost prea reușit. Să nu-ți fugă ideile. S-ar putea să fie ultima ta aplicație la școala vieții. Ai grijă să nu o ratezi! Eu nu m-aș bucura. Spor la treabă! Îți recomand pix și hârtie și atenție mare la detalii și probabilități. Să alungi varianta comună care ar veni în minte oricui. De asemenea, tot ce ai încercat până acum. Fii original, ce naiba, trebuie să poți!

Oli a coborât la cooperativă să cumpere ceva de mâncare. S-a întors cu un parizer ieftin, o pâine normală și niște brânză. S-au așezat toți trei în sală și au mâncat pe tăcute, cu mâna. Apoi ele s-au îmbrăcat pentru botez, au gătit și băiatul. Cosmin arăta proaspăt. Părea chiar că se odihnise. La biserică a zâmbit. Slujba a fost seacă. Victor era acum și Ion. Patru petreceri în lanț îl așteptau pe viață: Moș Nicolae, Mos Crăciun, Revelion și Sfântul Ion. Viitorul arăta bine. Biserica avea același cor. Cu Domnica, Doamna,  în primul rând. Sofronie și Oli împărțeau bomboane. Corul bărbaților contrabalansa armonia, cu tonalități mai mult de bas. Luci îi analiză. Nu păreau suficient de masivi ca să aibă o asemenea voce. Mereu asociase timbrul gros cu bărbații mari. Luci fuge după aer. Afară nu-l găsește. S-ar duce acasă, dar pe drum e plin de praf. Se ascunde tremurând în troița pentru lumânări. Le stinge pe toate cu degetele. Nu simte nicio arsură. Nici fumul ăla nu e bun. Intră înapoi în biserică. Cosmin era la fel de vesel. Parcă își desenase zâmbetul cu vopsea permanentă. Dacă se uită mai bine, îl poate găsi chiar ironic. Dintr-o dată, biserica în jurul ei se lărgește, face burtă, ochi de pește, ca într-o fotografie panoramică și începe să semene cu un restaurant rotitor. Întâi se învârtește Victor Ion, cu o fericire îngerească pe chip. Lângă el, coana preoteasă îl îmbracă în timp ce din ochi îi mustește o emoție dincolo de fire. Putea fi foarte bine un rânjet. Cortegiu fericiților se continuă cu părintele, atât de radios cum nu-l văzuse niciodată, eliberat de povara slujbei. Oli, împrumutase și ea transparență divină, iar pe Sofronie, parcă râsul îl întinerea. În cor, Domnica și acela, se fericeau într-un glas. Pe boltă, sfinții întregeau panoplia, întru slava râsului. Aurele sfinților erau acum negre, ca-n biserica lui Eminescu. Pe pereți, desenați sub zugrăveală zâmbeau bunicii, mama, sora. Erau așa de fericiți, ca la prima întâlnire. Luci nu crezuse niciodată în teoriile conspirației, ea însăși era specialistă în râs nepotrivit, dar acum parcă era altceva. Fără să mai aștepte invitații, smulse copilul și alergă năucă spre mașină scoțând un țipăt atât de ascuțit că-i tăie gândurile: ”Tata!Lipsește doar tata!”

Mașina o lăsă în drum și pe Victor în ea. Scurtă drumul prin sală. Se mai liniști. Taică-său era la masă adormit lângă o sticlă de vin. Nu mai transpirase. Se întoarse după mașină și după copil. Reveni în sală:

— Hai, tată, să te pun în pat! N-ai piedut nimic! Măcar ai găsit un vin bun? Matale nu prea bei cu medicamente. Dar azi, te scuz.

Victor era în scoică, pe masă. Asista fericit la operațiunea clintirii. Doar că dura mai mult decât prevedea procedura în asemenea caz. Dintr-o dată, vede cum maică-sa începe să se agite ca disperata, să urle, să arunce cu sticle, să tragă de bătrân, să-și dea cu pumnii în cap. Zicea ceva de o rușine care s-a împreunat cu inima, iar inima, parșiva, a fugit, l-a părăsit pe bătrân. Niște metafore, aiureli, la nervi. Bebelușul nu înțelegea toată această semantică. Poate era mai bine. Maică-sa nu arătase niciodată așa. Răscolea toate camerele. Nu găsea ce căuta. Vic se așteptase să urmeze o petrecere. Curând apar și ceilalți cu chipurile din bserică. Le schimbă subit. Încep să se agite cu toții. Dau telefoane, unii plâng, alții se prăbușesc. Toți lasă cadourile pe podea. Victor e nerăbdător să vadă ce a primit. Toți par să-l fi uitat deja. Începe și el să țipe și să se agite, ca să fie în ton cu atmosfera generală.

— Ce mai cauți aici?

— Ai zis să-ți las cheile.

— Știai că te omoară și tot te-ai întors? Și tu, Sofronie? Ți-a zis să nu te mai vadă! Criminalule! Criminalilor! Credeți că nu mi-am dat seama de complot? Dacă nu venea el, mă omorați pe mine? Dacă venea la biserică, mai trăia? Haideți, spuneți, care era planul? Cu mine ce aveți de gând? Vreți pământuri? Vreți copii? De ce nu vi-i faceți?

Preotul începe o rugăciune.  Sofronie începe să dea telefoane. Domnica face liste. Oli nu se dezlipește de lângă mort. Cosmin rămâne lângă copil.

— Să nu cumva să te apropii de el, auzi? Acuma să dispari, chiar acum! Să nu te mai văd pe fața pământului! Ești o piază rea. Cu Rita ta, cu plozii tăi, cu scenariile tale. Du-te și joacă în viețile altora, figurantule, că în a ta nu ai fost în stare! Ei, cum e, interpretez bine rolul? Nici măcar nu ți-am citit scenariul și tot știu că e al tău. Zi, e bine pentru o primă interpretare? O să mai fie vreuna? Luci pur și simplu răcnește până își pierde vocea. Așa pățea ea la supărare, amuțea. Ăsta chiar nu era cel mai  un moment să facă asta.

— Ce facem acum? Îl ducem acasă? Sau îl băgăm lângă fată? Oli vorbea ca pentru sine.

La poartă strigă cineva. Un bărbat, trimis de Sofronie îi întinde un sac. Terminase de făcut groapa, și nu știa ce să facă cu oasele lui tataie. Le trebuia o slujbă specială, până atunci, să le păstreze. Voia să știe când mai e nevoie de el, să-și aranjeze programul, că e foarte ocupat. Aici, lumea doar moare. Să nu treacă mai  mult de trei zile. Trebuia tocmit și carul.

— Cine era, mamă?. Luci nu mai simți același val de căldură ca prima dată când auzise cuvântul mamă.

— Unul cu niște oase.

— Și ce voia?

— Să le ținem noi.

— Ce să facem cu ele?

— Să le ducem înapoi.

 Luci se întoarce cu un sac vechi, maro,  din cânepă, înnodat la mijloc. Nu e prea greu, era osos, dar slab. Ca să vezi glume pe el, după ce mă obligă să dorm toată copilăria cu sicriul în cameră, acum îmi vine numai os!

— Haide, nu-mi face asta!Olivia, ce Dumnezeu? Ești femeie în toată firea! Nu pot să am grijă de toți trei. Olivia, mă auzi? Ma-mă? Luci nu știa să spună cum îi scăpaseră cuvintele astea. Lăsă sacul pe covor fără teamă.