CAMENCA

Povestire scrisă de Liuba Rusnac, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, la tema „un text narativ al cărui titlu să fie numele unui loc/ ideal al unui oraș. Locul/ orașul trebuie să joace un rol direct sau indirect în narațiune”, pe 21 iunie 2020.

Într-o zi de septembrie, demult, Elisaveta aducea pe lume pe cel de-al patrulea copil al ei. Dintre primii trei copii, supraviețuise numai o fată, Olga, care împlinise șapte ani. O altă fată îi murise la zece ani, iar pe băiețel îl născuse mort, pentru că bărbatul ei, Sofron, nu o dusese la spital să nască. Să nu naști acasă, îi spunea ea Olgăi, care se mărită la șaisprezece ani. Că eu uite ce am pățit. Și să nu cânți, să nu cânți niciodată, ai auzit?

Fetița nou-născută nu mai era vânătă după două zile, dar deveni palidă. Crescuse degeaba în burta mamei pe timp de vară, când găseau ciuperci, ouă și pui de prepeliță, pomușoare și iarbă. Copilul nu prinsese nici culoare și nici vlagă. Elisaveta o strângea bine în fașă, de parcă așa o ținea în viață. Avea un nume pentru ea, dar îl ținea secret. Tot așa, avea și un loc unde să o îngroape. Copila trăia, plângea și se înfățișa ca o dare de seamă nepermis de adevărată a vremurilor și locului în care se năștea. Părinții ei erau încă tineri și, în ciuda vremurilor, Sofron iubea femeile, iar Elisaveta își făcea datoria de soție. Erau o familie săracă, din Camenca, un orășel târg de pe malul stâng al Nistrului. 

La sfârșitul secolului al optsprezecelea, Camenca fusese un târg țarist. Devenise proprietatea unui cneaz german, înnobilat de Ecaterina cea Mare, pe nume Peter Wittgenstein, sau primul prinț de Sayn, Ludwig Adolf Peter Wittgenstein-Berleburg. După moartea Ecaterinei, protejatul ei își construise pe noul pământ un conac cu parc, a là Peterhof, cu două bazine și o cramă sub deal. O fetiță a cneazului, o principesă, s-a înecat în unul dintre bazine. Tatăl îndurerat a dat drumul la apă, a golit bazinele, iar trupul copilei a fost găsit și înmormântat. Oamenii locului nu au știut niciodată pe unde fusese adusă apa în bazine sau pe unde s-a scurs. Nu au găsit robinetul, instalația. Așa au și rămas acele bazine, golite pentru totdeauna. 

Orașe mai mari erau Balta, la est de Camenca, și Râbnița, în jos, cum curge râul. Pe Nistru era granița și interdicția de a privi spre țara vecină şi dușmană, România Mare. Spre est plecau drumurile și căile ferate.

Când se năștea fetița, conacul cneazului era demult ars, pământurile le fuseseră luate, chiar dacă țăranii s-au împotrivit, gospodarii fuseseră deportați și casele lor erau ocupate de garnizoane ale armatei. Sofron s-a înscris ultimul în colhoz, după ce a fost luat de acasă, dar numai pentru două săptămâni şi numai până la Balta, de unde s-a întors pe jos șchiopătând. 

Războiul civil se terminase. Fete cu cozi groase împletite nu mai mărșăluiau pe străzi, urmate de țăranii nemulțumiți. Dispăruseră fetele cu cozile lor cu tot, dispăruseră și țăranii nemulțumiți, fuseseră duși toți nemulțumiții cu trenul spre est. La schimb primiseră cotele de grâu triplate, perchezițiile și ordinile care se schimbau în fiecare noapte. Iar cum un necaz nu vine niciodată singur, ci își aduce și o soră, mai era și secetă. Aveau noroc cu tractoarele, că nu mai munceau numai cu sapa și cu animalele. Fiecare țăran primea două sute cincizeci de trudozile pe an și cine nu lucra într-o zi, trebuia să trimită pe cineva în locul său. Când cineva se îmbolnăvea, sau nu-l mai țineau picioarele, sau, pur și simplu, năștea, trimitea la câmp un copil sau un nepot. Olga mergea la câmp în fiecare zi. Oamenii se țineau de trudozile, așa lihniți cum erau, iar la schimb nu primeau nimic, din contra, li se dezgropau și sacii cu grâu de sub pământ, și odată cu sacii erau duși și ei de acasă. Dacă nu găseau grâu, li se ridicau copiii din leagăne și luau băsmăluțele ascunse cu orez.

Sofron își făcea trudozilele, chiar dacă era slăbit și el ca toată lumea. Se trăgea dintr-o familie religioasă, luptase la război în armata țaristă și ajunsese până în Austria, unde se rănise la picior și fusese îngrijit și vindecat de către austrieci. Povestea mereu soldaților ruși despre bunătatea austriecilor. Cât a trăit și-a amintit de război, dar despre altceva nu a vorbit. Nu a vorbit despre foame, despre percheziții, despre cuptoarele distruse, despre morții neplânși, despre copiii fără nume.

Pentru Sofron, a avea încă un copil, însemna a hrăni încă o gură și asta îl neliniștea. Neliniștea lui pentru gurile de copii care trebuiau hrănite se extindea și la văduvele de război. Venea deseori acasă și împărtășea grija lui pentru Varga, o văduvă cu doi copii, care trăia lângă școală. 

Într-o seară, era demult ora de dormit, când a început să latre câinele. Niște băietani o strigau pe Elisaveta la poartă. Ea se ridică de lângă Olga, care suferea de dureri, și ieși pe pridvor. 

— Ce vreți, măi? strigă femeia la băietani.

— Tante Elisaveto, da’ unde îi nea’ Sofron?

— Doarme, unde să fie? Ia plecați de aici.

— Da’ mata ești sigură că doarme? Ia du-te și te uită.

Elisaveta se duse în camera unde îl lăsase pe Sofron dormind. Patul era gol. Ieși afară și merse după băietani până la o casă de lângă școală. Acolo femeia își strigă bărbatul, dar din casă nu ieși nimeni. Luă o piatră și sparse un geam, dar nici atunci nu se auzi nimic și femeia plecă acasă. Se știa, Sofron se culca și cu Varga. Dacă îi ducea și copiilor ei de mâncare, nu se știa, dar un nou-născut era o mare neliniște pentru el. Nu avea nicio șansă să intre în grațiile brigăzilor, să îl mai slăbească cu perchezițiile. Diavolii nu erau proști, știau că de biserică nu se leapădă omul cu una, cu două. Și nici Elisaveta nu avea origini mai bune. Provenea dintr-o familie cu șapte copii, care la revoluție deveniseră cu toții potrivnici. Un frate făcea contrabandă cu cei din Basarabia – îi adusese Elisavetei o mașină de cusut Singer. A fost prima din târg care a avut mașină de cusut. Un alt frate se prezentase din proprie inițiativă să fie deportat. Toți frații fuseseră deportați și nu s-a mai auzit de ei. 

O soră a Elisavetei, Irina, avuse alt păcat. Ea cânta. Ea cânta, iar bărbatul ei scria poezii. Poetul scria cu timpul poezii care mângâiau și urechile vigilente, dar Irina își cususe iconiță în pernă să nu o vadă bărbatul și continua să cânte. Într-o zi Irina a sărutat copilul din leagăn, și-a făcut cruce, și nu a mai fost văzută niciodată. Dacă Irina fugise peste Nistru, lumea nu era sigură. Era greu să fugi peste Nistru. Podul era tocmai la nord, la Soroca. Iar să treci cu luntrea era sinucidere curată. Oamenii or fi crezut că ea a fugit peste Nistru din cauza cântecului ei. Că m-oi duce, duce/ Peste-o apă dulce/Peste o apă lină/ În țară străină. Unde a plecat Irina, dacă a fugit sau a înghițit-o apa, nu a căutat să afle nimeni niciodată. Au mai vorbit despre ea doar în șoaptă. Nici după anexarea Basarabiei nu au căutat-o. Riscau să fie acuzați de trădare. Poate luase o luntre și vâslise. Poate a murit în Nistru, împușcată de soldați. Câți erau să mai moară în apele Nistrului. Dar dacă a trecut? Dacă a ajuns în România Mare, și-a schimbat numele, și-a luat acte noi și a plecat mai departe? Cine a fost această femeie? Cine a fost Irina?

Copila gângurea în brațele mamei, se încrunta, se scremea și trăia. Sofron privi copilul scurt, își suflă nasul într-o parte și o luă pe Elisaveta de braț. 

— Hai, femeie. Că moare azi sau în altă zi, asta nu trăiește.

Elisaveta o culcă pe pat și fetița începu să plângă. Femeia se îmbrobodi, ieși din casă, luă sapa și păși în grabă după bărbatul ei. 

 

***

 

Granița le-a marcat oamenilor din aceste ținuturi toată istoria. Mamele își duceau copiii de mână călcând atent pe cărări, pentru că nu știau niciodată pe al cui teritoriu pășeau. 

— Unde te duci, femeie? o întrebă pe Elisaveta într-o zi un soldat rus care ieșise dintr-un tufiș. Tu nu știi pe unde calci? Vezi că în față e un tanc, iar noi avem ordin să tragem dacă românii nu eliberează Basarabia.

Războiul a început pentru cei din Camenca în iulie 1941, la nici un an de la avertizarea soldatului rus din tufiș. Venirea armatei naziste însoțită de cea română s-a numit pentru ei Ocupația sau Ocupația Românească. 

— În raion se intra pe un podeț peste gârlă, îmi povestește bunica. Naziștii nu aveau cum să treacă altfel. Rușii au urcat pe deal și au tras în ei când aceștia erau pe pod. Munte de cai și oameni au făcut acolo rușii. Dar asta numai la început. Românii au tras și ei din Basarabia și rușii au fost nevoiți să se retragă. Motocicletele cu caleașcă au intrat în târg din altă parte decât ne așteptam. Mama a fugit acasă și ne-a găsit pe toate, inclusiv pe Olga, care era măritată și trebuia să fie acasă la bărbatul ei. O certă că se găsi taman atunci să plece de acasă, ne murdări pe față cu cenușa de la un ceaun și ne închise în cuptor. Când i-a văzut însă pe nemți – înalți, blonzi, frumoși, mama s-a mai liniștit, ne-a scos din cuptor și ne-a spălat. Pe cele două surori de suflet, care erau fete bătrâne, le-a aranjat de sărbătoare.

 

Oamenii din Camenca vorbeau o limbă amestecată – română cu accent și plină pe jumătate cu cuvinte ucrainene. Această limbă avea să îi salveze de la violența armatei naziste ce înainta spre est însoțită de români, în zilele în care Hitler îl trăda pe Stalin. Românii îi înțelegeau pe cei din Camenca, spuneau despre ei că sunt moldoveni, deci români, dar nu atât de români încât să fie de încredere să îi ia soldați în gloriosul lor drum spre Odessa. Româna amestecată nu i-a salvat însă pe evrei și pe romi. Nici ucrainenii nu au scăpat. Se auzea până în Camenca despre copii de ucraineni trași de naziști prin țepii de la garduri. Hitler nu avea o părere bună despre ei. Îi considera leneși.

 

— Soldații germani au venit cu motociclete cu caleașcă și pe cai frumoși, povestește bunica. Cai cu copite cât roțile de căruță. Un cal era rănit și nemții se pregăteau să îl împuște, dar tata i-a convins să i-l dea lui, să îl vindece. Îngriji calul ca pe un copil, spune bunica cu o grimasă pe față, îl vindecă, dar nu îl lua la câmp să îl muncească, atât ținea la el. Noi copiii mergeam la școală și în timpul Ocupației, eu eram în clasa a doua. Într-o dimineață, pe stradă înainta un șir de evrei. Nu erau numai evrei, erau și țigani aduși din România. Oamenii mergeau încet, iar noi copiii îi priveam curioși. Evreii locuiau în centrul târgului și aveau case mici. Obișnuiau să stea așezați pe bănci la porți și să observe. Când eram certați, noi copiii, că stăteam degeaba, ni se spunea că stăteam ca jidanii. 

— De unde știau că erau evrei? o întreb.

— Se știa. Cum să nu se știe că erau evrei? 

— Eu nu știu azi despre nimeni ce etnie are. Era o evidență?

— Îi vedeai după față, după cum vorbeau. Dar poate că era și vreo evidență. Ce știu eu? Poate că veneau unii înainte și aflau.

 

— A doua zi după ce au fost luați evreii, continuă bunica, mă întorceam cu alți copii de la școală și am intrat prin casele abandonate. Casele erau răvășite, geamurile sparte, pernele tăiate. Naziștii căutaseră aur. Evreii aveau aur, erau bogați, hâtri, aveau funcții bune și erau uniți, se ajutau unii pe alții, în detrimentul moldovenilor. Eu am luat dintr-o casă o sticluță de parfum goală și am venit cu ea acasă. Tata m-a întrebat de unde o aveam și eu i-am spus. M-a trimis să o duc înapoi de unde am luat-o. Unii evrei au scăpat. A doua zi după pogrom, o băbuță stătea așezată pe o bordură cu un șal de puf pe ea. O știam mereu cu șalul pe ea. Când m-am întors de la școală, era tot acolo așezată, dar moartă. Murise acolo și cineva îi furase șalul. Românii erau cei care îi mai salvau pe evrei. Îi ascundeau prin case. O parte dintre români au rămas în Camenca și au ocupat funcții la primărie și îi țineau pe evrei ascunși. Pe unii i-au ținut ascunși până au plecat. Dar pe cei care nu au scăpat și pe țigani i-au dus la Râbnița. Era o pușcărie acolo. Când a venit iarna, i-au scos din pușcărie și i-au dus la Nistru. Au spart o gaură în gheață și i-au obligat să sară în apă. Mamele își luau copiii în brațe și săreau. Cine nu sărea, era împușcat și aruncat în apă.

Despre țigani, continuă ea, am citit o carte acum la bătrânețe. I-au dus într-o pustietate, unde au murit de foame, s-au mâncat între ei, până au pierit cu toții.

 

— Românii au dat înapoi pământurile?

— Nu au dat înapoi nimic. Erau hâtri românii. Era mai ușor să furi de la colhoz decât să împarți pământurile la oameni și să furi de la fiecare. De la români au învățat cei din Camenca să fure. La noi nu existau încuietori. Tata îmi spunea că nici pe timpul foametei nu se fura. Oamenii plecau de acasă și sprijineau o mătură de poartă să dea de înțeles că nu era nimeni acasă. În timpul Ocupației, o căruță cu roadă era trimisă la colhoz și una acasă la românul de la primărie. Tata a fost odată la primărie cu o întrebare, cum era obișnuit din anii cu sovietele. Românii l-au întrebat cine l-a chemat pe acolo și când el a insistat cu problema lui, l-au bătut și l-au trimis acasă. Iar nemții, cât au stat prin Camenca, se purtau ca stăpânii. Or fi știut despre cneaz. Le vorbeau oamenilor în germană, intrau și își luau ce le trebuia de prin gospodării, dar nu le făceau rău. Nici românii nu făceau rău nimănui. Erau doar preocupați să fure. Nu se amestecau în alte treburi. Tata a vrut să fie prietenos odată cu doi români, i-a invitat acasă și le-a oferit ce avea el mai bun – perje uscate. Dar el știa că perje nu era tocmai un cuvânt românesc. Și-a amintit cuvântul corect și le-a spus: Am să vă dau ceva tare bun, dulce, am să va dau porumbe uscate.

 

— După căderea Uniunii, ați revendicat pământurile?

— Nu am revendicat nimic. Ca aici prin România. Da’ mie ce îmi trebuie malul acela de Nistru? N-am nevoie. Cine a păstrat hârtii?

 

— Când se retrăgeau naziștii, continuă bunica, înghețați și acriți de la cât au ținut doi ani Leningradul sub asediu degeaba, au trecut prin Camenca, au intrat la noi în curte și au luat calul. Iar rușii, înainte să ajungă, trimiteau spioni. Tot felul de indivizi intrau în casă și ne trăgeau de limbă. Când s-au convins că eram de-ai lor, au mobilizat băieții, inclusiv copiii de paisprezece – cincisprezece ani, și i-au luat la război. Unii au ajuns până la Berlin. Puțini s-au întors. Tata, din cauza piciorului, nu a fost înrolat. Armata a plecat și femeile au rămas singure cu copiii să lucreze pământul. Copiii găseau prin câmpuri leșuri de soldați morți, mâncați de viermi. Nu știau dacă erau ruși, sau nemți, sau români. Femeile îi îngropau, puneau o cruce din scânduri și semănau pământul. Când eram mai mare, după război, ne jucam în șanțul de lângă râu, tranșee, ce era acolo. Noi ne ascundeam, ne jucam, și am dat peste un craniu. 

 

— Și când te-ai născut? Ce s-a întâmplat?

— Ți-am spus, m-au lăsat acasă și s-au dus la câmp. Am plâns atât de tare că m-au auzit moscaucele. Soldate. Moscali, așa le spuneam soldaților ruși. Era o brigadă în casa vecină, casa unor gospodari deportați. Moscaucele m-au găsit, m-au luat la ele, mi-au pus o compresă pe burtă, m-au hrănit și mi-au cusut o hăinuță. 

— Tu de unde știi?

— Mama mi s-a destăinuit când eram mai mare. Mi-a spus cum s-a dus la câmp și s-a gândit toată ziua că muream, că poate eram deja moartă. M-ai lăsat să mor, i-am zis lui tata. Dar el mi-a povestit despre foamete, că așa se făcea, că nu toți copiii supraviețuiau. Copiii mâncau măduvă de tulpină de floarea soarelui și mureau otrăviți, așa îmi spunea. Ei mâncau chiseliță din verzături și turte din porumb amestecat cu cenușă și rumeguș de lemn. Că ce știam eu. Îl puneam să vorbească despre ce nu avea voie. Ascultă, Aruna, mi-a zis, hai că scriu casa pe tine.

De la spital ne repartizau, nouă copiilor, griș cu lapte. Olga mergea și lua grișul pentru mine, dar până ajungea acasă, îl lingea până îl mânca pe tot. Mi-au făcut acte mai târziu și au scris 11 septembrie 1933, dar nu erau siguri. 

 

Pe la patruzeci de ani Elisaveta a născut-o pe Marusa. Cele trei surori, Olga, Aruna și Marusa, au copilărit și crescut în orășelul natal împreună cu alte două surori de suflet, Daria și Maria, pe care Elisaveta le lua frecvent de la familiile lor și le aducea acasă, unde le îngrijea în locul copiilor ei morți. În vremuri grele, obișnuia să le spună Elisaveta, nu se cântă, nu se visează la turte cu mac. Aveți grijă la ce scoateți pe gură.

Copiii care se nășteau în anii foametei, aveau o speranță de viață de cinci ani. Bunica mea Aruna are astăzi optzeci și șase de ani și își sărbătorește ziua de două ori pe an.