Povestire scrisă de Ramona Micu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 octombrie 2018, la tema „Text la persoana I. Intri la un interviu și ups, dai de un intervievator neobișnuit”.
Iar nu pot să adorm. Ordonez ȋn minte lista cu ce am de făcut mȃine, poate, poate mă ia somnul. Aiurea, mai bine nu m-aṣ mai gȃndi la nimic, dar parcă pot? Dus copiii la ṣcoală, alergat pȃnă la birou, unde ajung invariabil arătȃnd ca o nebună, cu fusta sucită ṣi cămaṣa ṣifonată, eventual ṣi cu două pete lunguieṭe de transpiraṭie la subraṭ, totdeauna cu cel puṭin un sfert de oră ȋntȃrziere, terminat prezentarea de departament, ah, să nu uit să adaug slide-ul de la Simona, la 2 ṣedinṭa comercială, la 4 kickoff meeting cu Financiarul, ce naiba o mai fi ṣi asta, cred că trebuie să termin rapoartele pe septembrie pȃnă atunci, frate, cȃt am, ṣi la 6 mai am ṣi interviul. Chiar, ar trebui să mă ȋmbrac mai frumos mȃine. Sau măcar să-mi iau o cămaṣă de schimb la mine. Asta ȋnseamnă că nu mă pot duce cu rucsacul, trebuie să ȋmi iau geanta mare, cu clipsuri, să stea cămaṣa ȋntinsă. Ṣi ceva de machiat, poate. Ṣi neapărat un deodorant ṣi de spălat pe dinṭi.
Mă ridic din pat, scotocesc prin dulap pȃnă găsesc geanta, scot din ea un dosar, hm, aici era draftul de la contract, cȃt l-am mai căutat ṣi pe ăsta, un pachet de biscuiṭi, mai bine ȋl las acolo, cine ṣtie dacă apuc să mănȃnc ceva mȃine, niṣte ṣerveṭele mototolite, fermă de germeni, nu alta, ṣi trusa minune de machiat, ia uite, aici era, un ruj natural ṣi-o cremă de mȃini mai puṭin grasă, ridicată la rang de cremă de faṭă de birou. Bun, geanta e ok, aleg de pe umeraṣe cea mai călcată cămaṣă albă, o ȋmpăturesc frumos ȋn două, cu grijă, ṣi-o prind ȋn buzunarul mare, prevăzut cu clame de susṭinere. Perfect. Dacă nu mai ȋnghesui multe chestii ȋn geantă, am ṣanse mari să am o cămaṣă ok pentru interviu. Mai bine nu mă mai uit ȋn rucsac, că sigur simt nevoia să transfer cel puṭin jumătate din conṭinutul lui, lasă, ȋmi pun doar portofelul ṣi periuṭa de dinṭi, nu mor fix mȃine fără toate mărunṭiṣurile.
Hai, femeie, odată, că se face miezul nopṭii ṣi iar te plȃngi mȃine că eṣti obosită, mă strigă partenerul de viaṭă. Gata, ce-o fi o fi, pȃnă la urmă nici nu ṣtiu dacă vreau să plec, aici m-am obiṣnuit după atȃṭia ani, ȋi cunosc pe toṭi, pana mea, ce mi-o trebui altă bătaie de cap. S-o iau de la capăt iar, cu chestii noi, colegi noi, ṣefi noi, aoleu, ṣefi noi. Măcar ṣefa de aici e ok, cam proastă ea aṣa, vorba ṣefului cel mare, cu cȃt urci mai sus, cu atȃt aerul e mai rarefiat ṣi oamenii mai proṣti, dar ṭine la echipa ei, se zbate pentru noi. Hm, poate nici nu mă duc la interviu. Hai că mă hotărăsc mȃine, văd eu, acum ar fi bine să mă culc naibii.
Adorm ȋntr-un sfȃrṣit, cu gȃndul tot la muncă. Visez. Dosare dansȃnd prin aer, cămaṣa mea albă ṣifonată toată, un domn cu dinṭi de iepure care ȋmi pune ȋntrebări ȋn cascadă, fără să aṣtepte răspunsuri, cum vă vedeṭi peste cinci ani, dar peste zece, ce calităṭi aṭi spune că aveṭi, dar defecte, spuneṭi-mi primele trei articole pe care le-aṭi cumpăra dintr-un magazin, orice magazin, ce pasiuni aveṭi, cum ȋl cheamă pe omul din Scooby Doo, omul lui Scooby. Mă trezesc cu o durere de cap, lasă, beau o cafea ṣi-mi trece, ȋmbrac copiii, hrănesc copiii, spăl copiii, nu neapărat ȋn ordinea asta, ȋn fine, ieṣim pe uṣă cu gecile pe jumătate ȋmbrăcate ṣi cu ṣireturile semidesfăcute, dar relativ la timp. Mi-am uitat telefonul acasă, ṣtiam eu de ce nu trebuie să-mi schimb rucsacul. Asta e, voi supravieṭui. Ziua trece pe repede ȋnainte, cum a ȋnceput, aṣa se duce, aṣa se duc toate, de fapt. La kickoff mă enervez, ăṣtia ȋncep proiecte pe milioane de euro cu resurse spre zero, dă-o naibii de treabă, profit, profit, dar nici eu n-oi fi sclav pe plantaṭie, ia feriṭi-vă, că ȋmi scot cămaṣa din geantă ṣi-am ṣi plecat la interviu.
Rătăcesc o vreme pe străduṭele din centru, dar reuṣesc să găsesc adresa relativ la timp. La recepṭie, o doamnă luminoasă, cu un zȃmbet larg peste dinṭii perfect albi, mă salută graṭios ṣi mă conduce printr-un labirint de holuri ṣi birouri strălucitoare spre o sală cu uṣă neagră, pe care scrie cu auriu Silent Room. Doamna deschide uṣa ṣi-mi face semn larg, pofṭiṭi, vă rog, imediat vine colegul meu. Intru. Uṣa se ȋnchide ȋn spatele meu. De pe hol, mai ajung la mine, preṭ de cȃteva clipe, doar niṣte vagi ecouri de paṣi, din ce ȋn ce mai ȋndepărtat. Apoi, liniṣte. Sala e complet goală, nici măcar un scaun, nimic. Pereṭi albi, imaculaṭi. Ȋncep să mă panichez, sigur aici trebuia să aṣtept, hm, mai bine mă duc ȋnapoi după doamna de la recepṭie. Uṣa e ȋnchisă. Evident. Apăs mai cu putere clanṭa, ȋmping, trag, mă opintesc, degeaba. Bat cu pumnii, hei, e cineva aici. Nimic. Mă plimb o vreme prin cameră, cu ochii după o salvare, cumva. Geamurile sunt sus, aproape de tavan, nu am cum ajunge la ele, oricȃt m-aṣ strădui. Habar n-am ȋncotro dau, dacă am vreo ṣansă să mă audă cineva dincolo de ele. Ȋmi dreg vocea, hei, hei, e cineva aici, ȋncerc din nou ṣi din nou ṣi din nou, tot mai tare. Nimic. Mă gȃndesc să-l sun pe soṭul meu, m-ar bombăni puṭin, unde naiba te-ai dus, femeie, te omoară ăia pe acolo, dar ar găsi el o soluṭie, pȃnă la urmă. Dar na, mi-am uitat telefonul acasă, aṣa ȋmi trebuie. Din cȃnd ȋn cȃnd, ȋncerc uṣa, bat cu pumnii, strig. Trec mai bine de douăzeci de minute. Mă hotărăsc să mă resemnez, asta e, stau ṣi-aṣtept, trebuie să vină cineva, pȃnă la urmă. Inima-mi bate cu putere, mi-e frică. Mi-e foarte frică. Mă aṣez pe podea ṣi-aṣtept. Din cȃnd ȋn cȃnd, strig cȃte un hei, bună ziua, e cineva. Caut prin geantă, poate, totuṣi, am telefonul pe undeva. Sau altceva, vreun mijloc spectaculos de salvare. O jumătate de sticlă de apă. E bine. Un cotor de măr. Pachetul de biscuiṭi, bun. Ȋl desfac, ȋi număr. Ṣase. Dacă mănȃnc cȃte unul pe zi, ȋmi ajung ṣase zile. Dacă mănȃnc cȃte unul ȋn primele trei zile ṣi apoi cȃte jumătate, ȋmi ajung nouă zile. Dacă mănȃnc din prima cȃte jumătate pe zi, ȋmi ajung doiṣpe zile. Ȋn doiṣpe zile sigur mă găseṣte cineva. Mi-e foame rău. Ce-or face copiii, i-o fi luat taică-su de la after. Ce-o să facă fără mine. Dacă nu mă mai ȋntorc. Hei, hei, e cinevaaaaaa?
Uṣa se deschide brusc. Ȋn prag, un domn cu dinṭi de iepure ȋmi zȃmbeṣte larg, bună ziua, văd că v-aṭi făcut comodă.
