Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Maria Orban la Creative Writing Sundays, pe 9 iunie 2024, la tema: „Scrieți un text pornind de la o fotografie”.
Azi-noapte l-am visat pe tata, care a murit de treizeci și șapte de ani. Sigur este un semn, pentru că mie mi se arată de multe ori ce urmează să se întâmple. Nu mi-am pierdut darul ăsta nici la bătrânețe. Colegele de cancelarie ziceau că mă iau după închipuiri, că o profesoară de chimie ar trebui să aibă încredere în știință, nu în gândirea magică. Asta până le-am anunțat, pe rând, că aveau să-și îngroape pe câte cineva.
Când eram elevă la școala generală, am visat că mă ciupeau niște găini de glezne, de parcă ar fi ciugulit boabe de porumb. M-am trezit în miezul nopții dând din picioare. Chiar atunci, bunicul, mergând la gară cu un căruț de butelii, a fost atacat de doi bărbați. Plecase să ajute un prieten care aducea cartofi și ceapă de la țară și luase un morman de pungi de rafie. S-or fi supărat hoții că nu găsiseră nimic de furat, de i-au crestat fața. A stat mult în spital, iar când l-am vizitat, avea o mască metalică pe nas, ca un războinic.
În ultimul an de facultate, am avut trei nopți la rând același vis. Înțelesesem însă din prima dimineață. Urma să divorțez. M-am gândit că tot atâția fuseseră și anii petrecuți cu soțul meu. Se făcea că eram într-un deșert, în mijlocul zilei. Nu simțeam căldura, cât usturimea ochilor. Mă uitam în toate direcțiile și era doar o întindere orbitoare. Ești singură, îmi șoptea fata morgana. Nu va veni nimeni aici, după tine. Ne-am despărțit curând după aceea, iar deșertul l-am văzut abia când băiatul meu era adolescent. Am mers împreună pe cămilă, noaptea, în timp ce beduinul care ținea căpăstrul lumina drumul cu o torță pe baterii. Nu sunt niciodată singură, mi-am spus. Am avut dreptate, pentru că acum am o familie mare și trei nepoți.
Înainte de a-mi pierde fratele, în vis mi-au apărut trei bărci cu vele. Două, în depărtare, una mai aproape, dar care se îndrepta înspre ele, pe linia unui orizont rozaliu. Știam că avea să plece să-și revadă soția și fetița, care se înecaseră într-o zi cu valuri mari. A murit stând la plajă. Stop cardiac.
Mama s-a dus imediat după. Se oprise în intersecția de la Casa de Cultură, îmbrăcată frumos, cu un palton bine croit, o căciulă de nurcă și cu o poșetă pe braț. Treceau mașinile pe lângă ea, dar nu se ferea. Stătea dreaptă și cânta evlavios, ca la biserică. La următorul semafor era cimitirul, unde a și ajuns la trei zile de la vis.
Lui tata nu-i plăcea zăpada. Era nebun după mare. Vara, când mai chiulea de la liceu, fugea la Trei Papuci, un loc cu mai multe pietre decât nisip, iar bunica mea, bănuitoare, îl lingea pe braț de cum intra în casă. Nu greșea niciodată. Sarea nu minte.
Azi-noapte însă l-am văzut în Halta Spicu, unde a locuit în tinerețe. Era iarnă, aștepta pe cineva, nu trenul. Satul nu mai e azi. Ajunsese acolo ca medic veterinar stagiar. Repartiția nu fusese rea, făcea cam jumătate de oră până în oraș. Se obișnuise repede cu locul și cu oamenii. Creștea niște animale, se ocupa de o grădină de legume, mai făcea un schimb de alimente cu cei din sat, se descurca. Apoi a întâlnit-o pe mama, care m-a născut într-o cameră cu flori galbene pe pereți.
Îmi amintesc bine casa aceea mică. Parcă și acum stau cocoțată pe un scaun, cu nasul pe pervaz, uitându-mă la căile ferate. Auzeam trenurile de departe, iar zgomotul mă speria pe măsură ce se apropiau. Așteptam să le văd și ajunsesem să ghicesc care treceau de la dreapta la stânga și care invers. Mi-a plăcut mult la Spicu. Tata mă mai lua prin fermă cu șareta. Nu mă ținea lângă el, că mă zgâlțâia tare dacă rămâneam pe capră, așa că mă urca pe umărul lui stâng, iar cu mâna dreapta ținea hățurile. Parcă nu se mai termina drumul acela. Nici când plecam, nici când ne întorceam. Îmi curgeau lacrimile, îmi vâjâiau urechile și mi se umezeau nările. Mă bătea vântul, dar iarba mirosea mai bine de sus. Când ne opream, calul îmi părea mare-mare și mă feream să nu mă lovească. Atenție la copite, îmi spuneau îngrijitorii. Hai să-ți dăm niște lapte de capră, dacă tot ai venit în inspecție. Când ajungeam înapoi acasă, mama îl certa că nu-mi pusese o căciulă pe cap.
Tata a murit în ziua în care eu am făcut patruzeci de ani. Cu o seară înainte l-am visat în șaretă, cu mâinile în buzunare, ca și cum calul ar fi știut încotro să alerge. Nu mi-a mai apărut de atunci.
