Povestire scrisă de Camelia Diaconu, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 19 iunie 2022, la tema „un text inspirat de o fotografie”.
— Și-atunci noi o-ntrebăm Andreea, deci facem butonul de login roz, nu? Și ea stă și se uită la noi, un minut pe ceas, nu zice nimic și după aia păi nu știu, hai să dezbatem. Și stai, am uitat să-ți zic, era important, asta după ce ne scrisese ea mail în seara de dinainte că s-a hotărât să fie loginul roz.
Emi e entuziasmată. Nu acum. Și cu siguranță nu de relatarea plictisitoare și incoerentă a surorii ei, care vorbește în timp ce-i smulge lui Emi cu o pensetă firele de păr crescute pe sub pielea de pe gambă, unul câte unul. Nu. La Emi, entuziasmul nu e o stare, ci o trăsătură de caracter. Emi e entuziasmată așa cum e empatică sau eficientă. Toată lumea știe.
Acum se întreabă cum poate sora ei să fie așa de bună la matematică, dar să nu fie în stare să-și structureze în cap detaliile temporale ale unei anecdote triviale înainte să deschidă gura. Se întreabă asta în timp ce dă din cap aprobator, cu buzele puțin strânse, sprâncenele puțin încruntate și privirea puțin în sus, sugerând atât mirare, cât și o reflecție contemplativă asupra incompetenței personajului din poveste. Sora, aplecată peste piciorul ei, nu îi vede reacția, dar și-o imaginează. Emi s-a obișnuit să susțină mereu multiple linii de gândire paralele, complet independente, la fel ca unitățile de procesare ale calculatoarelor moderne. Una în care își judecă aspru interlocutorul, una în care păstrează un interes intens pentru ce are acesta de zis și alta în care calculează probabilitatea ca inelul de la mână să cadă în vreo gură de canal în timp ce ea se joacă compulsiv cu el pentru a-și redirecționa anxietatea despre cum e percepută de interlocutor. Câteodată și una în care estimează dacă va ajunge acasă de la serviciu înainte să se închidă la Mega.
— Stai, adică ea v-a scris cum să faceți și după aia tot ea a zis să dezbateți?
Emi adresează întrebarea cu ceea ce sora ei percepe ca fiind o uimire amuzată, dovadă că absurditatea comportamentului personajului a fost percepută cum trebuie. Emi își întrerupe mereu interlocutorii, întotdeauna începând cu un „Stai” spus cu voce mai joasă decât restul propoziției, pentru a le oferi șansa de a-și opri fluxul verbal înainte de a avea loc situația stânjenitoare de ambele părți în care cei doi participanți la discuție vorbesc unul peste celălalt. Interlocutorii lui Emi îi sunt recunoscători pentru asta și percep subconștient gestul ca pe o dovadă de empatie. Întreruperile ei în sine le cresc încrederea în ascultătorul atent și le umflă egoul gâdilat de aprobarea vehementă a lui Emi. Clienții își reînnoiesc mereu abonamentul la platforma digitală făcută de start-upul al cărui cofondator e tânăra, după ce vorbesc cu ea. Emi nu a citit cărți de pseudo-psihologie de tipul „How to influence people” și nu a participat la workshopuri de public speaking pentru antreprenori. Când era mică, tatăl ei o ducea la teatrul de copii, unde stătea lipită de scaun ore în șir, atentă să nu-i scape nicio replică sau gest al actorilor. Se întorcea acasă agitată, tremurând de entuziasm să le povestească mamei și surorilor fiecare detaliu al piesei. Doar că Emi a crescut cu un soi de frică existențială, izvorâtă din greu de zis ce intuiție, că la un moment dat va pierde abilitatea de a simți entuziasmul autentic de la teatrul de copii, care se arăta tot mai rar pe măsură ce trecea prin școală, facultatea de informatică și munca la companie. Așa că a învățat să-l reproducă. Nu a luat un set de date aleatoriu, de gesturi, replici și metode prescriptive de a exprima încântarea din vreun manual, ci a antrenat un algoritm intern de learning pe propriile momente de exaltare din trecut. Își observa inflexiunile vocii și expresiile faciale când dădea prima dată de un concept stimulant intelectual, le replica de nenumărate ori în timp ce-și repeta prezentarea de final de an și venea la teza de licență cu un discurs antrenant, care demonstra comitetului academic o pasiune puternică pentru tema abordată. Fiindcă Emi nu mima un sentiment extern, străin, ci dădea copy paste la propriul entuziasm, downloadat dintr-un RAM de demult, ea nu părea falsă. De aceea clienții cumpărau de la Emi. De aceea colegii voiau să fie în echipa lui Emi. De aceea surorile lui Emi îi povesteau ei prima ce se mai petrece cu ele.
— Daaa, exact! Și stai să vezi, noi zicem mmmOK și discutăm despre fiecare variantă vreo zece minute, adică dacă să-l facem roz sau albastru, și după aia ea zice că ea nu poate să ia o decizie și să ne hotărâm noi, zice că are alt zoom în care tre’ să fie și termină meetingul.
Emi încearcă să-și dea seama când a terminat ultima oară. De câțiva ani, nu mai distinge un orgasm de ceea ce nu este un orgasm. Nu-și amintește să se fi uitat vreodată la filme porno neironic, falsitatea actorilor i se părea cringe și privirea lor goală demnă de milă, așa că o rușine vinovată o împiedica să le urmărească chiar și atunci când era singură și excitată. Dar are amintiri detaliate despre cum se abținea cu greu să nu geamă când făcea sex cu Raul în camera de cămin de la facultate, despre cum privirea i se întuneca, filmul i se rupea și fața i se schimonosea într-un strigăt surd pentru o fracțiune de secundă, în momentul de maximă plăcere și vulnerabilitate. După Raul, a devenit hiper conștientă de plăcerea partenerilor ei, atenția a început să i se concentreze în întregime pe cum să reproducă sunetele și mișcările pe care și le amintea, într-un ritm potrivit, pentru a-i face să-și dea drumul cu cât mai multă ușurință. În momentul ăla, Emi simțea un alt tip de eliberare, mai degrabă emoțională decât sexuală, o fi fost și ăsta un fel de orgasm. La început, Emi s-a temut, apoi s-a așteptat, apoi a vrut ca vreunul dintre ei să remarce că se preface și că nu a terminat și ea, dar niciunul nu zicea nimic. Probabil din cauză că Emi nu face ca actrițele porno, Emi face ca Emi.
— Și a doua zi am terminat, am trimis demo-ul la client, cu butonul albastru, că, pana mea, peste tot loginul e albastru…
— Normal, au demonstrat ăștia în studiile de marketing că albastrul mărește incentive-ul userului să intre în aplicație.
Emi știe că nu trebuie să pierzi niciodată ocazia de a aduce dovezi factuale când confirmi părerea interlocutorului. Pe lângă că acesta va fi satisfăcut de validarea externă pe care o primește, își va îmbunătăți și părerea despre competența ta, pentru că deții un set de cunoștințe relevante, indubitabil corecte din moment ce îi susțin concluzia argumentului. Win-win. Ce a zis Emi e, însă, o prostie. Nu există niciun studiu care să demonstreze că cel mai bine e ca butoanele de login să fie albastre și Emi speră din suflet că nici nu va exista vreodată, că nicio ființă care dispune de rațiune și conștiință nu-și va pierde timpul cu așa ceva. Emi ar vrea ca sora ei să-i spună că mănâncă căcat.
— Da, exact, vezi? Așa, și trimiseserăm de o oră demo-ul la client, cu toate butoanele gata, cu chatul, cu search-ul nou optimizat cu machine learning…
Acronimul GAN din machine learning se referă la un algoritm care poate fi antrenat printr-un fel de joc între două entități AI care învață una de la cealaltă. La prezentările ținute de Emi pentru potențialii clienți, prima entitate din capul ei povestește despre calitățile platformei digitale, iar cealaltă observă reacțiile audienței. Când publicul se arată încântat de pasiunea afișată de Emi pentru produs, entitatea 2 se entuziasmează de cât de eficient a transmis entitatea 1 informația. Entitatea 1 se entuziasmează de feedbackul pozitiv de la 2 și pompează acest entuziasm proaspăt obținut înapoi în discurs. Audiența percepe asta și devine și mai exaltată. Și tot așa. Positive feedback loop. Până la sfârșitul prezentărilor, Emi are gura uscată și e la fel de roșie la față ca atunci când termina de povestit surorilor ei piesele de la teatrul de copii.
— … când primim, toți, toată echipa, inclusiv internul, mail de la Andreea.
Când internul de la marketing nu știe să facă grafice în excel, Emi își amintește de răbdarea tatălui ei care o învăța să se dea cu bicicleta, de mândria realizării că merge singură pe două roți, de vânt și viteză, și canalizează sentimentul în explicațiile detaliate, oferite cu un zâmbet calm, și clickurile energice care transformă coloanele de numere în linii oblice; asta în timp ce își ia o notiță mintală să nu mai angajeze studenți de la SNSPA.
— Și ghici ce ne scrie?
Emi se uită la persoana aplecată peste piciorul ei cu penseta în mână, care obișnuia să o roage să-i omoare păianjenii din cameră înainte de culcare, s-o tragă pe ea și pe celelalte surori cu coșul de cumpărături de la Metro când mama nu se uită și să nu-i zică lui tata că a înghițit guma de mestecat. Se întreabă dacă și sora ei simte nevoia să mimeze același entuziasm artificial față de povestea cu butonul roz sau dacă chiar i se pare interesantă întâmplarea cretină. Nici nu știe care dintre variante ar fi mai tristă. Tristă.
— Da, bine Bebe, m-am plictisit. Adică sincer, chiar nu mă interesează. Nu vrei să ne uităm la desene de când eram mici?
— MmmOK, îți povestesc altă dată.
