Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2021 – februarie 2022.
Hermina și-a deschis în urmă cu zece ani singurul birou de scris necrologuri din Ghimpați. De atunci, a învățat să scrie, contra cost, poveștile oamenilor morți. În textele pentru care era plătită includea elemente scrise cu un stilou cu care se mândrea și astăzi. Avantajul cel mai mare era că cerneala ei era inepuizabilă.
Necrologul era pentru Hermina precum o ființă vie: creștea în pagină, se hrănea cu rândurile scrise de ea și ajungea la maturitate pe foile înmânate clienților veșnic mulțumiți. Din fotografii și frânturi de informații primite de la clienții ei, rudele morților, tânăra reușea să creeze o poveste care nu avea nevoie de niciun fel de reclamă. Toată lumea din Ghimpați știa cu se ocupă și că e serioasă. Stabilea tarifele în funcție de om, se uita mai întâi la client, discuta cu el uneori chiar și de mai multe ori într-o săptămână și estima cât timp i-ar lua pentru a compune necrologul. Nu ducea lipsă de clienți, din contră; de îndată ce ușa se închidea în urma unuia, un alt client intra în biroul ei din strada Peniței.
Stiloul făcea parte din activitatea ei de zi cu zi și Hermina nici nu voia să se gândească ce s-ar fi făcut fără instrumentele ei de scris. Cerneala folosită la redactarea textelor o ajuta să dea voce persoanelor din necrolog. Acesta era marele har al Herminei. Cumpărase cerneala în urmă cu 15 ani, de la un târg de antichități din Centrul Vechi al Capitalei. Îi plăcuse călimara din sticlă, împletită cu argint, iar căpăcelul cu montura similară cu o peniță o cucerise încă de când pusese ochii pe el. Nu s-a tocmit pentru călimară: cât i s-a cerut, atât a dat. Acasă a descoperit că în sticluță se mai aflau câteva picături de cerneală. Culmea, lichidul nu se uscase. Chiar în seara aceea, la lumina veiozei, a umplut rezervorul stiloului, vrând să exerseze, așa că a început să scrie câteva cuvinte pe o agendă, la întâmplare. Muscă. Pește. Pescuit. Pară. Joc. Butoiașe. Lichidul, în mod uimitor, își păstrase proprietățile. Ah, și ce proprietăți! Hermina se gândi că nu putea fi mai norocoasă. Călimara costase ceva bani, dar nu-și regretase decizia. Iar cuvintele scrise cu ajutorul cernelii păreau că se aștern singure pe filele agendei. Și când se gândea că, în copilărie, preotul din sat o făcuse să se îndoiască de caligrafia ei, după ce citise un pomelnic pe care Hermina îl scrisese pentru bunică-sa… Un nerecunoscător, asta era!
În dimineața următoare, după înșiruitul cuvintelor în joacă, i-a scris mamei ei o scrisoare. Mesajul în sine nu i s-a părut important în acel moment, așa că o rugase să meargă la medic, să nu mai ignore durerea din piept și să aibă încredere în specialist. Ceea ce a surprins-o mai târziu a fost că mama ei s-a programat la un medic cardiolog, a mers la consultație la oraș și a început un tratament cu aspacardin, deși până atunci fusese împotriva ideii. În mintea fiicei a încolțit atunci o idee: dacă mesajul scris cu cerneala cea veche o ajutase să își facă vocea mai bine auzită?
Hermina a descoperit că ceea ce formula pe hârtie prindea viață, chiar dacă doar temporar. După ce a scris un necrolog simplu, de doar câteva rânduri, la rugămintea unei vecine din bloc, fratele femeii i-a apărut acesteia în bucătărie. Femeia i-a povestit Herminei întâmplarea, cum, la nici cinci minute după ce citise cuvintele cu voce tare, fratele ei s-a materializat în bucătăria mică, așezat pe un scaun de pescuit, cu o undiță în mână, vorbindu-i despre pasiunea lui. În timp ce vecina așeza sarmalele într-o oală și vorbea cu fratele ei mort, bărbatul pescuia într-o mică baltă care apăruse de niciunde pe pardoseala din bucătărie. După acest episod, vecina a sfătuit-o pe fată să meargă mai departe cu această pasiune nou descoperită. I-a sugerat că ar putea să câștige niște bani de pe urma rândurilor scrise despre morți, compunând necrologuri sub formă de povești din viețile lor trecute.
Așa că Hermina își câștiga existența din astfel de texte, personalizate cu elemente aflate de la clienții ei. Să luăm, de exemplu, necrologul despre jocul de butoiașe. În urmă cu o lună, venise la biroul ei din strada Peniței o bătrână cu o basma neagră pe cap, îmbrăcată complet în negru. Tenul măsliniu era brăzdat de riduri adânci, ca hârtia creponată pe care scria uneori, în joacă, Hermina atunci când se plictisea. Clienta abia se ținea pe picioarele șubrezite, așa că a intrat în holul clădirii sprijinindu-se în două bețe lungi de lemn. Un schior bătrân pe parchetul lăcuit. A tocmit-o pe Hermina pentru a scrie necrologul fiului ei. A ales cel mai scump pachet de servicii de redactare și vizionare. După o discuție de trei ore, Hermina a obținut detaliile cele mai importante de care avea nevoie pentru text. L-a redactat, bineînțeles, cu stiloul ei. Rezervorul era încărcat cu cerneala ce nu se epuiza niciodată. Toată treaba s-a întins pe parcursul a trei zile. Când textul comandat de tanti Lila a fost gata, a pus călimara deoparte, uitând să-i înșurubeze capacul. În acea după-amiază, pe fereastra biroului din strada Peniței a intrat o muscă. Fata nu a observat insecta, preocupată să verifice dacă a inclus toate elementele cerute de client. Musca a bâjbâit pe deasupra unui cotor de măr uitat pe masă, a dat de câteva ori ocol călimării. Plictisită, a plonjat înăuntru cu un bâzâit scurt și și-a odihnit cîteva minute piciorușele pe suprafața lichidului. Hermina a așezat teancul de foi într-o mapă și a sunat-o pe clientă, stabilind întâlnirea pentru predarea necrologului într-o zi de vineri.
— Mămică, te superi dacă o deschid aici? Nu mai am răbdare până acasă, că e drum lung până la Naipu.
De regulă, Hermina nu accepta deschiderea mapelor în biroul ei. Clienții preferau să citească textul acasă. De dragul bătrânei, a fost de acord. A condus-o într-o încăpere mai mare, unde se aflau o masă și două scaune. I-a adus femeii un pahar cu apă și un pachet cu șervețele de hârtie.
— Fată dragă, rămâi oleacă aci cu mine, te rog io, că tare mi-e frică să nu mi se facă rău. Uite, azi, pe 18, Aurel al meu face 40 de ani de când a murit. Nu știu neam cum să mă port când o să-l văz în fața ochilor.
— Tanti Lila, e suficient să te porți ca atunci când trăia. El nu știe că este mort. O să vezi mata mai multe când o să citești foile.
— Hai, te rog io, stai cu mine.
Hermina a acceptat și această rugăminte a femeii. Tanti Lila se pregătise special pentru ziua de deschidere a necrologului. Basmaua pe care o purta era nouă, cumpărată de la oraș. Fusta neagră, spălată și călcată, și-o luase de la o țigancă cu părul blond, care venea cu marfă nouă în sat în fiecare sâmbătă. A ales o bluză bleumarin, cu floricele galbene, primită de la fata ei cea mare: Ca să fiu gătită când o să mă vază Aurel.
S-au așezat una lângă alta la masă. Tanti Lila a deschis mapa, cu mâinile tremurând, și a început să citească. Hermina a privit-o, însă știa că nu avea voie să intervină în acest stadiu. Din mulțimea de foi albe și galbene întinse pe masă s-a ivit o rază de lumină. Prin ea, femeile au început să vadă particulele de praf plutind ca niște licurici jucându-se de-a rațele și vânătorii. Raza s-a transformat într-un cerc din ce în ce mai mare, până a cuprins întreaga încăpere. Geamurile de sticlă s-au aburit. Din cerc au apărut două umbre aflate la doi metri distanță de masă. Umbrele s-au preschimbat în persoane. Un adult și un copil, față în față, la o masă. Erau concentrați asupra unui obiect pătrat, încă neclar.
— Numără cum te-am învățat, a zis bărbatul.
Purta o cămașă în carouri, cu mâneci scurte. În jurul lor era vară. În aer plutea un miros acru și greu, de dude albe care au stat prea mult în soare. Brațele bărbatului erau acoperite de fire dese de păr negru, iar pe cap purta o șapcă albastră. La mână, un ceas electronic.
— Și piesa asta pot să o cobor acum?
Fetița a întins mâna și a luat un obiect de pe masă. O pală de vânt i-a mișcat coada prinsă cu un elastic negru de catifea. I-a întins bărbatului zarurile.
— Nucu, e rândul tău.
Tanti Lila a șoptit ceva, însă Hermina nu a înțeles tot, ci doar ultima parte: Așa îi zicea ea: Nucu. Bătrâna s-a ridicat de pe scaun. S-a sprijinit într-un singur băț și a înaintat. Sub tălpile ei se întindea un covor de dude albe. Pe lângă piciorul drept i-a trecut în clipa aceea o găină roșcată, cu gâtul golaș. Tanti Lila a întins mâna tremurândă și a atins umărul bărbatului. În ochi i-au apărut primele lacrimi. Le-a șters cu colțul basmalei.
— Aurele, mămică, ce faci? Ești bine acolo?
— Da, bre, ce să fac? O învăț pe-asta mică să joace butoiașe.
Imaginile au continuat să se deruleze în fața lor, tanti Lila rămânând în picioare. Din când în când, îi punea fiului ei câte o întrebare. Iar citea de pe pagini, îl atingea ori îi vorbea. După o vreme, bărbatul i-a turnat fetiței suc într-un pahar. I-a adus trei pere zemoase, culese din pomul de lângă fântână, și au continuat să joace butoiașe.
Hermina nu a rostit nicio vorbă. A lăsat-o pe tanti Lila să vorbească cu fiul ei, să-l atingă, să-l mângâie pe cap. Povestea a continuat să se desfășoare întocmai cum a scris-o ea, cu acele detalii pe care le-a inclus la cererea bătrânei: cămașa în carouri, tunsoarea lui după ce și-a descoperit capul, jocul de butoiașe, sticla de suc de portocale așezată pe masă, paharul. Restul amănuntelor au fost adăugate de Hermina cu ajutorul cernelii. De cinci ori fusese nevoită să reumple rezervorul stiloului, iar lichidul nu dădea semne să se termine. Reușise să scrie peste 20 de pagini pentru acest necrolog. Inclusese masa, patul de sub dud, acoperit cu o pătură, perele cât oul de bibilică, fântâna cu lanț, salcâmul din care cădeau frunze și florile albe cu parfum dulceag. Tanti Lila era în sfârșit mulțumită că necrologul a ajutat-o să-și vadă din nou fiul. La final, când bătrâna a închis mapa groasă, și-a șters încă o dată ochii și i-a zis:
— Măiculița ta e tare mândră de tine. Faci atât de mulți oameni fericiți!
Hermina a ajutat-o pe bătrână să iasă în stradă și a urcat-o într-un taxi. Când a revenit în birou, a scos o agendă dintr-un sertar, a mutat călimara mai aproape de ea și a început să scrie. Un bâzâit i-a distras atenția și a lăsat jos stiloul. O muscă încerca să treacă prin stratul dublu de sticlă al ferestrei. S-a ridicat, a deschis larg fereastra și a eliberat musafirul nepoftit. Insecta i-ar fi mulțumit Herminei, numai că se grăbea să ajungă la destinație. Pierduse noțiunea timpului dormind pe pojghița lichidului albastru din călimara de pe birou. A început să-și miște aripile și a zburat în aerul înăbușitor de afară, trecând prin grădina din fața blocului unde două pisici dormeau la umbra unui nuc. Nu departe de strada Peniței locuia domnul Aron, văduv de aproape două luni. Bărbatul stătea pe scaun, lângă o masă, în curte, profitând de umbra unui salcâm. Tocmai își turna vin roșu într-un pahar, când fetița unuia dintre vecini l-a strigat de peste gard:
— Nea Aron, aveți ceva de mâncare pentru pisicile din grădină de la M4?
Bătrânul a rămas tăcut, încercând să-și aducă aminte ce le-ar putea da animalelor. I-a răspuns copilului că are prin bucătărie câteva oase de pui, resturi de pâine și niște pilaf rece. Nu i-a spus, însă, că erau rămase de la parastasul de 40 de zile al soției sale. S-a ridicat cu greu de pe scaun, articulațiile genunchilor trosnindu-i la fiecare pas făcut.
Nea Aron îi înmână fetiței, peste gard, farfuria de unică folosință cu mâncarea pentru pisici, așa că nu a văzut că o muscă s-a așezat pe marginea paharului lui cu vin. Obosită de atâta zburat, musca s-a speriat când bătrânul s-a apropiat de masă. Domnul Aron a ridicat paharul și a luat prima înghițitură. Pe căldura asta, ar fi mers cu apă minerală rece, dar preotul chemat azi, la parastas, băuse toată sticla. Neavând pe cine să trimită să cumpere apă minerală, bătrânul a băut vinul din pahar pe nerăsuflate.
Dinspre bucătărie, bătrânul a auzit un bâzâit scurt. Sunetul s-a repetat, din ce în ce mai tare, de parcă filamentul becului era pe cale să se ardă. „Biata Aurica, doar ea își aducea aminte să cumpere becuri”. În ușă, din spatele perdelei umflate de adierea vântului, i s-a părut că o vede pe nevastă-sa. Perdeaua s-a dat la o parte, împinsă de o mână subțire. A recunoscut verigheta de pe inelar, ce sclipea în lumina soarelui. Femeia a pășit pragul, a încălțat papucii așezați pe preșul de la intrare și a început să fredoneze. Drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată…
