Povestire scrisă de Florentin Cristian, aleasă de Cristina Andone la Creative Writing Sundays, pe 16 februarie 2025, la tema „o poveste de despărțire”.
De fiecare dată când venea la Bacău în concediul anual, în primele zile îi era rău, îl dureau oasele şi avea migrene. Aerul rece și uscat, zidurile murdare, vegetația lăsată să crească în voie peste tot, blocurile renovate pe bucăți, în pătrățele albe, nou zugrăvite, alături de porțiuni cărămizii şi scorojite, cu cadrul de fier ruginit al balcoanelor şi mozaicurile vechi de sticlă care stăteau să cadă, toate îi dădeau o senzație ciudată de boală, șubrezenie şi neprevăzut. Și întâlnea atâția bătrâni care-l priveau bănuitor, parcă știau că devenise un turist printre ei, un biet emigrant, că avea 45 de ani, casa goală și neprimitoare, începuse două facultăți şi nu se alese nimic de el, că era tâmplar ca Iisus și îi plăceau escortele tinere.
La bloc mai cunoștea trei vecini, o bătrână de la parter, pe fostul şef de scară de la etajul 1 şi pe Corina de la 2, prietena lui din copilărie, care probabil înnebunise. Cu două seri în urmă trecu pe lângă el furioasă, fără să-l salute, vorbind de una singură şi lovind cu un băţ toate ghivecele cu flori din scara blocului. Crezu că nu-l mai recunoaște, dar a doua zi se trezi cu ea bătându-i în uşă.
— Buongiorno, Milică! N-ai văzut un pui de pisică tărcat? Urcă până aici când scapă şi se-ascunde pe casa scării.
Rămase blocat, privind întâi la picioarele ei groase, încălţate în şlapi, apoi la sânii mari care se conturau sub capotul de bumbac, rupt în dreptul buzunarelor. Trupul ei masiv emana un miros greu şi dulceag de feromoni şi transpiraţie.
— N-am auzit nimic, răspunse, uitându-se la chipul ei. Avea ochii trişti şi încordaţi, privind mereu pe lângă el, cu o expresie buimacă. Părea că abia se abține să nu plângă.
— Curva dracului, îmi sperie toate pisicile, exclamă cu o voce tânguitoare, întorcându-se şi lovind balustrada cu pumnul. Ai văzut ce tablou mi-a pus în dreptul uşii? O mâţă neagră într-un chenar negru. Ca la mort…, strigă ea coborând scările.
**
Milică! Nimeni nu-i mai spuse așa de vreo 20 de ani. Mama sa iubise muzica clasică. În copilărie îi punea mereu discuri cu Mozart şi Beethoven, dar lui îi plăceau diapozitivele cu poveşti, proiectate pe perete, pe care mama i le citea pe întuneric, cu perdelele trase, în timp ce aparatul torcea în braţele ei. Îi pusese numele Ludwig-Emanuel şi-l dusese de mic la lecţii de vioară, sperând că va ajunge artist, însă în şcoala generală toţi râdeau de el, îi dădeau capace şi-i spuneau Milică.
Abia la facultate scăpase de poreclă, la Litere, apoi la Filosofie, când era Em sau Man. Nu terminase niciuna. Plecase în Italia cu cincisprezece ani în urmă, lucrând ca zugrav şi tâmplar. Acolo era Manuel şi se simţea bine, avea în sfârşit un nume sonor, bărbătesc.
**
Era a patra oară în ultimele zile când citea povestirea lui Poe Portretul oval. Un călător ostenit înnoptează la un castel părăsit şi privește un tablou cu o fată tânără pe care un pictor zelos o închise într-un turn întunecat, așternându-i toată frumusețea pe pânză, până o ucise lent. I se părea miraculoasă povestea şi se străduia să o înțeleagă mai bine. Imaginile perfecte care distrug viața? Ea nu picta, în schimb îi plăcea să caute pe internet fotografii cu flori sau peisaje, să le editeze pe telefon, să le printeze, înrămeze şi să împodobească holul blocului cu ele. De când se mutaseră aici, transformase casa scării, acel spaţiu al nimănui, într-un loc cald, în care ai vrea să zăbovești. Aşternuse covorașe la intrarea în scară, amenajase o măsuţă unde punea reviste sau cărţi pentru vecini şi umpluse scara blocului cu ghivece. Pentru copiii cuplului de la etajul doi, legase de balustradă câteva baloane roşii în formă de inimioară. Înfrumusețase pereţii cu peisaje şi grădini mirifice, animale drăgălaşe sau femei purtând cununi în păr.
Şi pentru ce făcuse toate astea? Să-i miroasă casa a excremente? Puse cartea deoparte, intră în baia mare, umplu o căldare cu apă şi merse la baia de serviciu, răsturnând-o în toaletă. Acolo pereţii erau subţiri, cu o gaură mare în dreptul aerisirii de la bloc. Când ploua, se auzea ca la o inundație. Tot de acolo i se părea că vine şi mirosul. Nebuna stătea chiar deasupra ei. Îi auzea strigătele în fiecare zi. Locuia singură cu vreo şase pisici, pe care uneori le dădea drumul pe casa scării şi îşi făceau nevoile în ghivecele ei.
Soţul ei o aştepta în pat. Era preot şi decupa cu telefonul fotografii de la sfințirea unei case praznicale. Îndepărta din cadru orice grimasă sau obiect nepotrivit, orice ins care nu inspira ordine şi sfinţenie. Pozele pe care le punea pe facebook nu lăsau loc de interpretări. Preoţii erau pătrunşi de har, femeile îi priveau cu venerație, iar crucile şi cădelnițele aurite străluceau în lumina soarelui. Ea avea 27 de ani, iar el era cu nouă ani mai în vârstă. Era un om devotat credinţei, ca pictorul din povestirea lui Poe. Se aşeză alături, căutând alte poze cu pisici, pe care le încadră într-un chenar negru. Murea încet lângă el.
**
Ideea îi veni în timp ce stătea la coadă la chioşcul de ziare din Cora, unde-şi plătea facturile la gaz şi curent. În timp ce urmărea braţele lungi şi subţiri ale fetei de la casa de marcat, privirea îi căzu peste raftul de jos, cu câteva reviste, pachete cu şerveţele şi seturi groase cu bani de jucărie, care de la distanţă păreau reali şi de dimensiunea potrivită. Emanuel luă un teanc şi pipăi banii – n-ai fi zis că sunt falşi, poate hârtia era un pic aspră şi rigidă, iar pe margini scria cu litere mari „play money”. Însă într-un plic sau dacă îi numărai în grabă, alături de alte bancnote, cu greu ai fi băgat de seamă. Când îi veni rândul, cumpără două plicuri identice, un set de 100 de lei şi unul de 100 de euro, pe care dădu 26 de lei.
Intră într-o cafenea din apropiere. În acea dimineață se simţea în sfârșit bine. Aproape ca acasă. Păcat că mai avea câteva zile de stat, apoi trebuia să predea apartamentul. Reuşise să-l vândă printr-o agenţie şi urma să se despartă definitiv de oraş. Aşeză patru bancnote de 100 de lei într-un plic, iar în celălalt, patru bancnote false, punându-le în borsetă.
**
De opt ani de când practica cea mai veche meserie din lume, ştia că bărbaţii nu-i căutau sexul, ci o obsesie îngropată adânc în mintea lor. Putea fi amanta perversă din închipuirile lor sau o senzaţie frugală, iluzia unei atingeri, nostalgia unei sărut, mirosul iubitei din liceu. Avea aproape 30 de ani, dar arăta mult mai tânără. Oferea cel mai bun girlfriend experience din oraş, fiindcă le înţelegea patimile şi convulsiile.
Tipului din Italia – Manuel, cum se prezentă pe whatsapp – îi citi imediat foamea în ochi. Se vedea că nu era prima dată la escorte. Intră dezinvolt, îi dărui o cutie cu bomboane şi-i întinse banii într-un plic. Îi numără şi puse plicul pe un raft, la vedere. Arăta caraghios, era scund şi dolofan, cu chelie, urechile mari, buza de jos cărnoasă iar cea de sus subţire, ochii mici şi strălucitori. Avea ceva alunecos şi perfid. Era îmbrăcat în pantaloni de stofă şi o jachetă maro. Mirosea a transpirație şi a haine zăcute mult timp prin șifoniere. Îl dădu o sticlă cu apă de gură şi îl trimise la duş, iar ea îşi clăti gura cu o soluţie cu ulei de cocos, parfum, aloe vera şi mentol, care era antiseptică şi anestezică. Aşa le simțea mai puţin gustul, iar lor li se părea că sărută un trandafir umed.
Se aşeză gol pe pat şi o rugă să-i mângâie întâi umerii şi spatele cu unghiile. Avea pielea rece şi aspră, cu multe alunițe. Începu să tremure, iar ea se întinse peste el cu tot corpul, ca într-o îmbrățișare. Când se întoarse cu faţa şi o sărută, i se păru că are limba păroasă şi închise ochii, imaginându-și pletele șatene ale fiicei ei. Termină repede, apoi el se ridică şi se duse la geam, privind cimitirul din spatele blocului, aproape de capătul orașului.
— Allora, am o săptămână de când am venit şi n-am vorbit cu nimeni… În cimitirul ăsta e înmormântată mama mea, nici n-am apucat să merg. Au adus-o acum doi ani într-un sicriu sigilat de la spital, cine ştie, poate nici nu era ea…
— Mai ai juma’ de oră, vrei să te speli şi să mai facem ceva?
— Nu mă mai ţine, păpuşă, se întoarse înspre ea zâmbind, apoi începu să se îmbrace.
Senzația de păr pe limbă se mută în gât şi se duse la baie să vomite. Când se întoarse era deja la uşă, încălțat, pregătit să plece. Dădu s-o sărute, însă îi făcu semn să nu.
Peste câteva minute, când luă banii din plic, i se împăienjeniră ochii. Se aşeză la marginea patului şi urlă, lovindu-se cu plicul de frunte:
— Futu-ţi morții mă-tii de macaronar împuțit!..
**
La întoarcere, traversă jumătate din oraș, alegând străzile mici şi scurtăturile dintre blocuri pe care le cunoștea din vremea copilăriei. Intră în curtea școlii în care învățase, căutând fostele terenuri de fotbal, acoperite acum de o sală de sport. Rămase o singură poartă, în dreptul unui gard, iar acolo asfaltul era vechi şi crăpat. În centru, lângă parc, în locul unui fast-food plin de adolescenți vedea atelierul de reparații încălțăminte unde lucrase unchiul său, iar pe locul pizzeriei cu nume italian de alături era anticariatul de unde cumpărase primele cărți. Nu pășea în același oraș cu ceilalți oameni.
Ajuns în holul blocului, trecu pe lângă o femeie blondă şi subțire, îmbrăcată într-o jachetă albă, care smulgea nervoasă portrete cu pisici galbene din tablouri şi le înlocuia cu fotografii cu pisici negre în chenar negru. Ţinea în mână o sticlă albastră de plastic pe care scria Igienol, din care presăra lichid pe ramele tablourilor, ştergându-le apoi cu o cârpă. Se întoarse către el, ţintindu-l cu vârful aplicatorului şi cu degetul pe trăgaci, aruncându-i o privire întrebătoare. Nu îndrăzni s-o salute, se prelinse pe lângă ea. Probabil era soția preotului care se mutase recent.
Eforturile ei de a decora casa scării se opreau la etajul doi, la el frumusețea nu ajungea. Prin trapa de la acoperișul blocului se infiltra apă, iar deasupra ușii de la uscător era un cuib de rândunici, din care căzuseră bucăți de pământ. Nici femeia de serviciu nu mai spăla la etajul patru.
În seara aceea adunase în sufragerie toată colecția de discuri a mamei sale şi se gândi la un preţ bun, să le vândă repede. Erau câteva sute. Multe i le cumpărase de ziua lui, scriindu-i dedicații pe copertă. Luă un disc dintr-un set cu concerte de Handel şi atinse cu degetele literele grațioase, cu bucle alungite, scrise de mână, cu cerneală albastră:
„Discoteca Emanuel. Se îmbogățește azi, 12 iunie 1980, zi în care împlinești 2 ani, cu aceste discuri care sper să-ţi fie de folos. La mulți ani! Te pupă mama şi te iubește.“
Puse discul la pickupul vechi şi închise ochii. Muzica era ca un balsam, atât de calmă şi armonioasă, iar mintea i se limpezi dintr-o dată. Se așeză pe canapea, tremurând de frig şi începu să plângă. Pentru o clipă, în primele secunde ale somnului, casa se însenină ca înainte, pe vremea când era copil, iar ea era din nou acolo, lângă el, într-un pulover galben de lână, acoperindu-i spatele cu pătura şi mângâindu-i încet umerii cu vârful degetelor.
