Povestire scrisă de Criss Philoianos, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri.
Aveam numai cinci anișori peste alți câțiva. Nici nu contează. Cert este că încă îmi mai ștergeam cașul de la gură în timp scormoneam în tomberon. Așa am găsit o minge de fotbal spartă. Am curățat-o cu marginea tricoului de zeama împuțită și cojile de ouă. Nu-mi prea ieșeau driblingurile printre cioturile de copaci. Pe atunci locuiam la capătul lumii. Mingea era proastă, dar mă descurcam. Mă mai uitam la Messi cum făcea și prindeam repede. Mi-am zis să nu mă las influențat doar de unu. Să văd cum fac și alții, așa am descoperit Rapidu’, Steaua, Dinamo. Eram mândru că sunt român. Mingea se rostogolea flasc atunci când loveam cu piciorul, mă chinuiam să nimeresc poarta. Eram, totuși, încrezător în mine. Dădeam cu piciorul, mă învârteam, cădeam, mă ridicam, săream, iar cădeam, iar mă ridicam. Eram în formă, învățam, mă distram, învățam. Până când a ieșit Mam din baraca de tablă și a început să-mi arunce petarde-n picioare:
— Futu-ți mă-ta care mi te-a lăsat pe cap! Așa se lovește mingea? Muist rapidist!
Poc! Poc! Poc! Îmi ard picioarele, mă ustură ochii, îmi țiuie urechile.
— Au! Au! Dar, Mam. Nu sunt rapidist.
Auzind asta, s-a înmuiat. Și-a aruncat peste umerii uscați fularul de stelist, l-a așezat tacticos în așa fel încât să se vadă stemele. Apoi, s-a apucat să învârtă mingea între picioare, a săltat-o în aer, a prins-o pe genunchi, s-a răsucit, s-a lăsat ușor pe spate și jbang, mingea a aterizat în găleata cu cenușă. Fularul întreg pe umeri. Rămăsesem gură-cască. M-a luat pe după umeri, m-a pupat pe frunte, pe ochișori:
— Păi, uite, maică. Nu te lua după viața grea pe care o duc. Mereu m-am chinuit, dar m-am învățat cu suferința. M-a călit. Dar tu să fii stelist ca mine pentru că puținele momente de fericire pe care le-am avut în viața asta lor le-o datorez. Ei mi-au aprins lumină-n suflet. Ceilalți sunt toți niște proști. Crede-mă. Niște cretini spălați pe creier. Înțelegi? Să mă prețuiești. O să ajungi departe.
Și eu am crezut-o, cumva. Nu-mi spuneam „stelist” dar când loveam, și loveam bine, pentru că am mai crescut între timp, mă ungea pe inimă când striga: „Bravo stelistule! Mânca-te-ar mama!” Își făcuse și o pancartă pe care scria: „Haide Mișu! Haide Steaua!” Mă simțeam bine eu așa când mă lăuda, da’ nu-mi plăcea că-mi zicea stelist. Eram doar Mișu. Nici măcar nu voiam să mă fac fotbalist. Dar Mam, nu. „Bagă tare, flăcăule! Speranța e la tine! Steaua reînvie!”
Ne-am înțeles bine până într-o zi când mi-am făcut curaj și i-am spus, clar, că eu nu sunt stelist. S-a înnegrit la față, a aruncat asupra mea o privire înveninată cu ură și mi-a tras o palmă de mi-au țiuit creierii.
— Dar Mam, nici nu ți-am spus ce sunt.
Nici n-a stat să mă asculte. S-a retras îmbufnată în baracă și n-a mai vorbit cu mine câteva săptămâni. Apoi, parcă plictisită de-atâta singurătate și tăcere, m-a luat:
— Puiu mamii. Ești prea mic și prost să știi ce vrei. E firesc să mai rătăcească omul. Dar, ia aminte la mine. Toți ceilalți îți vor răul. N-o să ajungi mare fotbalist decât la Steaua! Ăia știu meserie, au învățat de la cei mai buni. Ca ei nu mai e nimenea pe planeta asta. Ascultă o femeie bătrână și înțeleaptă. Uite. Eu te-am crescut. Te-am tratat de boli. Ești flăcău mare și deștept datorită mie. Dacă poți juca fotbal, mie să-mi mulțumești.
— Bine, Mam, zic, sperând să ne înțelegem bine ca atunci când eram mic și nu aveam opinii. Numai că, știi, eu nu sunt stelist. Eu sunt… N-am apucat să-i spun ce sunt. Și-a acoperit urechile și-a început să mă boscorodească, apoi să se plângă că o bag în mormânt și iar m-a ignorat vreo două săptămâni.
N-am stat să-mi mai bat capul. Oricum nu mă asculta, așa că am continuat să bat mingea, să mă distrez, când, într-o zi, a ieșit afară cu o bâtă și m-a fugărit prin fața barăcii. M-a nimerit de câteva ori la coaste, în picioare.
— Huo! Golanule! urla după mine. Criminalule! Ieșiseră toți vecinii din barăci și din blocuri. Mi-era așa de rușine, dar mai rușine mi-era de ea. Curvă ce ești! Te-ai folosit de mine ca și taică-tu! Dumnezeu să-l ierte, că eu nu pot. Și dă-i cu bâta. Noroc că obosise și se așeză pe bordură. Când am trecut pe lângă ea să mă retrag, trist, în patul meu, mi-a trântit o flegmă grea la picioare. Mi-a spus că pentru ea nu mai exist. Gândeam că dacă mama mea ar mai fi trăit, m-ar fi iubit cu adevărat. Dar mama mea a murit îngropată în această femeie. S-a dus săraca, demult, încă din vremurile când era tânără și deschisă la minte. De la ea știu că mama era flower power, asculta Jimi Hendrix și The Doors la radio Erevan. Ce mamă șmecheră aș fi avut.
Dacă s-ar fi oprit doar la ciomăgeală ar fi fost o treabă, dar s-a apucat să mă cace rudelor și colegilor de la școală. Nu înțelegeam de ce mă ocolesc sau mă privesc chiorâș. Le turna tot felul de minciuni în cap. Ba că eu o provocam intenționat lăudându-mă că sunt rapidist. Ba că-i toc banii. Le-a spus tuturor că m-am folosit de o femeie bătrână neajutorată. Și ca să mă pedepsească până la capăt, și-a provocat un infarct și a murit.
