Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 14 ianuarie 2024, la tema: „un text pornind de la imaginea de mai jos”.
Ruby Bumbu venise cu autobuzul din Simileasca la locul ei de cerșit, din centrul Buzăului. Cu copilul la piept, se așezase pe jos, în gangul de la intrarea în magazinul Unirea, lângă o simigerie. Nu avea nevoie de vreun carton pe care să se așeze, că oricum n-o trăgea frigul prin fustele colorate, suprapuse. Pe cel mic îl scuipa cu dragoste, să nu-l deoache. Frumos de pici mai ești, băiatul lu‘ mama. Iar el sugea, dormea, plângea, stătea la legănat, alintat. N-avea griji. Ea, însă, era copleșită de necazuri.
Cel mai mare dintre ele dădu peste familia Bumbu în urmă cu câteva luni. Harman al ei intrase la închisoare pentru încăierare și o lăsase pe ea, la nici treizeci de ani, cu toți copiii, să se descurce cum or putea. Le mersese cât de cât bine până când el se certase cu socru-su pe cinci hectare de pământ aflate pe o coamă de deal, la Pietroasele. Harman voia să pună butuci de viță de vie, că vinul se vindea bine în zonă. Poate mai cumpăra și el un hectar și tot așa, din aproape în aproape, poate făcea și o casă acolo. Mai țipaseră ei unul la altul, că nu se înțelegeau defel, dar în ziua aceea, bărbatul ei, iute la mânie și iute de mână, scosese briceagul din buzunar și îi făcuse socrului o tăietură adâncă în brațul drept. „Cu mâna asta să nu mai poți lucra ce nu-mi dai mie.”
Femeia luă ușor sfârcul din gura copilului, își trase cămașa peste sân și se uită la cel mic cum dormea cu buzele întredeschise și cu capul într-o parte. Câteva fire de păr i se lipiseră de frunte. Brunet, cu părul creț, semăna cu ea. Toți cei șase băieți erau bucățică ruptă din Ruby, doar cele două fete erau leite tatăl.
Părinții nu o trimiseseră la școală, că doar urma să se mărite devreme, să facă mulți copii și, în fond, la ce i-ar fi trebuit, că nu ar fi avut timp de vreun serviciu. Și chiar dacă ar fi avut, cine ar fi angajat-o pe ea să facă menaj la vreo familie mai acătării? Harman absolvise numai opt clase și sperase că vor avea bani să-i trimită la școală pe toți. Ruby nu știa să citească sau să scrie, nici să se iscălească măcar, dar știa să numere.
De luni până vineri, în jurul prânzului, părea intervalul cel mai bun de ieșit la cerșit în zona aceea. Dimineața, oamenii se grăbeau, dar după ora unu, mai ieșeau de la birou și intrau prin supermarketuri, pe la McDonald‘s, stăteau la rând la patiserii, luau plăcinte, cornuri, pateuri. În locul în care se aciuise ea mirosea ca în bucătărie la bunică-sa, când făcea pâine. Se hrănea numai cu mirosul care traversa gangul și-și imagina cum o să fie când o să aibă atâta bănet să le ia la copii numai pizza cu salam și cu măsline și sticle mari de Fanta. În ultima jumătate de oră, primise un covrig, o gogoașă și niște mărunțiș. Lăsase monedele pe punga pe care se aplecase o femeie să le pună, dar le numărase din ochi. Nici măcar doi lei. Un leu și optzeci de bani.
Situația asta începuse de câteva luni, din ianuarie. Atunci intrase Harman la pârnaie, iar familia nu mai avea din ce trăi. Cât fusese acasă, fiind îndemânatic, curat și respectuos, îl chemau oamenii din două sate ba să le muncească pământul, ba să le ridice o magazie, să repare vreun grajd sau să tencuiască vreun perete de beci.
Singura șansă acum era Rică, băiatul de zece ani, căruia bunică-sa îi spusese să iasă pe stradă. „Ești mare, gata, nu mai e tac-tu, ești capu‘ familiei. Ai de adus bani, că moare ăștilalți.” Că i s-a rupt inima lui Ruby n-a contat. Copilul se ducea la școală dimineața în cartier, iar la prânz fugea în centru, la cerșit. Ea venea mai din timp, să se asigure că locul rămânea liber, iar apoi să stea cu ochii pe Rică, să nu-l gonească polițiștii. Mare lucru nu câștigau, dar tot intrau niște bani, nu ieșeau.
Ruby se uită la ceasul de pe turnul Primăriei care sună prelung, de două ori. Se făcuse timpul. Când ajunse Rică, tocmai se termina o răpăiala rece, cum se pornea din senin prin iunie. Picăturile se loveau de asfalt ca tocurile subțiri ale unor fete tinere. Unii își țineau încă umbrelele deschise, să nu-i mai ia pe neașteptate, că se mai vedeau niște nori de ploaie dincolo de blocuri. Cum începea să plouă, parcă înnebuneau șoferii și apăsau claxoanele la semafoare.
Băiatul se apropie de cel mic și-l pupă pe frunte. Maică-sa îi văzu tricoul ud, îi dădu covrigul și îi puse rucsacul lângă punga foșnitoare în care ținea o sticlă de apă, scutecele și schimburile pentru sugar. Rică se așeză zgribulit la locul lui din colț, la ieșirea din gang. Mușcă din covrig. Îi plăceau mai mult cei cu mac și mai ales când erau calzi. Acum, răcit deja, semăna cu o gumă de mestecat din care nu putea nici să facă baloane. Dar nu mâncase de la șapte dimineața, când ea îi făcuse o omletă cu ceapă. Pe drum văzuse pe cineva cu o pungă de cireșe și numai la ele se gândea.
Ruby stătea lipită de zid doar cu un umăr, dichisită cu fustele ei înflorate și cămașa roșie, lucioasă, aruncând câte un ochi când la cel mic, când la Rică. Cele două cozi groase și împletite pe spate atingeau trotuarul. Sânii doldora de lapte, buzele cărnoase și ochii negri, scăpărători, făceau trecătorii să se uite mai degrabă la ea decât la băiatul cel mare, care stătea chircit, la câțiva pași distanță. După cum își ținea umerii, își dădea seama că îi intrase frigul în oase de când alergase prin ploaie. Asta nu-i nimic, astă iarnă am crezut că-mi moare, slăbuț cum e. Din toamnă, nu-l mai las, fie ce-o fi, dar o să fie bine, că Dumnezeu e mare.
Mușcă din gogoașă cu poftă și un pic de gem de vișine i se scurse pe bărbie, iar în jurul gurii rămase un puf de zahăr pudră. Îi amorțise brațul stâng, dar nu-și schimbă poziția, ca să nu-l trezească pe cel mic. Plânsetu‘ nu aduce bani. Îndepărtează lumea. Îi făcu bine dulcele. Se șterse de fustă, că nu avea altceva la îndemână. Rezista doar trei ore pe stradă și spera să treacă mai repede minutele, să se ridice, să se uite la oameni în ochi, nu să stea cu privirea plecată. Să ajungă acasă, la sărăcia ei, decât să privească cizmele, pantofii, sandalele celor care treceau și să ghicească – Se oprește, nu se oprește, îmi aruncă ceva ori ba.
Când ajungea în Simileasca, se spăla pe mâini, pe picioare și punea la spălat și hainele lui Rică, de parcă ar fi vrut să uite prin ce trecuseră împreună. Nu stă copiii mei în scuipații de pe stradă. „Le tocești la cât le speli”, îi spunea soacră-sa, dar așa fusese educată ea, să țină casa lună. Numai băiatul trebuia să meargă desculț, să stea la cerșit tot desculț, și cu cât era mai frig, iar el mai subțire îmbrăcat și mai murdar pe tălpi, cu atât făcea mai mulți bani. A trecut cinci luni, mai e cinci ani și iese ta-su, se încuraja Ruby. Sâmbăta făcea curățenie în casa veche în care locuiau trei generații și gătea până cădea frântă. Duminica mergea la biserică și se ruga să i se mai taie din sentință lui Harman, să se întâmple o minune de la Dumnezeu și să aibă cu ce să țină trei copii la școală. Noroc că mai trimitea sora ei din Italia haine și bani și o scoteau la capăt zi de zi, săptămână după săptămână. Mai e cinci ani și iese.
Se uită din nou la ceasul de la Primărie. Abia peste două ore plecăm. Poate nu ne-o prinde ploaia pe drum, că-i îmbolnăvesc pe amândoi. Își întoarse capul spre Rică și ce văzu în clipa aceea îi înmuie inima și își dori să-l smulgă de acolo și să strige lumii că băiatul ei era deștept, că muncea, că putea să aibă noroc, dar că încă erau încercați, însă știa ea că va răsări soarele și pe strada lor. Nu-și dorea ca oamenii să le plângă de milă, deși tocmai din mila lor trăiau.
O familie cu doi copii trecu pe lângă el. Tatăl împingea căruciorul cu cei doi frați. O fată cam de patru ani, un băiețel cam de doi. Rică s-a oprit din mestecat. Copiii se știau din același loc. Se vedeau în cursul săptămânii pe la aceeași oră. Când apărea fără fratele ei, fata mergea de mână cu mama. Când o însoțea cel mic, tatăl îi ducea cu căruciorul. Doar atunci putea să-l ia pe ursulețul Bruno cu ea. Ce bine că-l luase azi, că își încălzise mâinile pe burta lui de pluș. Cum îl văzuse pe Rică, se întrebă dacă nu îl deranja să stea pe asfaltul ud și se gândi că el nu avea o jucărie moale, să-i țină de cald. Se roti spre băiatul care se opri din mestecat, puse mâna pe bara rece, pe care mai erau câțiva stropi de ploaie și vru să-l întrebe, pentru prima oară, de ce nu avea pantofi. Dar până să apuce să deschidă gura, Rică rămase în urmă gândindu-se că frații lui nu avuseseră niciodată așa cărucioare.
Când familia aceea ajunse în dreptul ei, băiețelul din cărucior strănută. Ruby ridică ochii înspre părinți, întrebându-i cu blândețe: „Și-ai voștri are guturai?”.
