BUCĂTARUL

Povestire scrisă de Iulia Antal, aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu la atelierul de scriere creativă, în primăvara lui 2017. 

Mă trezesc în zgomotul ropotelor de ploaie de pe balcon. Primul gând e că nu pot să alerg. Al doilea, că am capul greu și nările lipite, urme de la stroh-ul de ieri. Pisica se răsucește și mormăie în somn. Telefonul clipește pe noptieră, nu-mi pasă. Mă târăsc la baie. Aseară am vomitat și nu am clătit bine chiuveta. Amintirile sunt încețoșate. Dar mă bucur că am vomitat, că am dormit buștean după aia. Mă întorc în pat și mă mai perpelesc jumătate de oră. Azi am întâlnire cu bucătarul.

L-am cunoscut pe tinder. Mi-au plăcut ochii lui, părul lung, tatuajele și că lucrează la chocolaterie. George Bucătarul. Mi-a scris „Bună!” cu diacritice și m-a impresionat. Când i-am spus lui Andrei, a râs de mine și mi-a spus că folosește autocorectul. Am perseverat totuși și am închis ochii la câteva greșeli de gramatică strecurate în dialog. Am zis că-s din cauza grabei. Mi-a spus că adoră să gătească și că iubește animalele. Două bile albe. Apoi mi-a spus „iubire dulce” și că e mare pupăcios, o să văd eu. Două bile negre. S-a descris ca un tip de o sută de kilograme, un metru optzeci și șase și cu o buză spartă, de care se va ocupa după ce termină jobul de vară. Mi-a spus de câteva ori că-s frumoasă și l-am crezut.

Am căzut de acord să bem o cafea duminică. Asta după ce m-am sfătuit cu prietenele mele cu experiență în Tinder: „… în timpul zilei, în loc public, fără alcool…”.

Lenevesc în pat, ascult ploaia și mă gândesc că, dacă va continua în ritmul ăsta, va trebui să-l iau de braț ca să încăpem sub umbrelă. Nu-mi dau seama dacă ăsta va fi un lucru bun sau nu. Aproape că vreau să amân întâlnirea la o oră sau dată nedeterminată, dar mă uit pe prognoză și văd că sunt șanse mari să se oprească la prânz.

Mă îmbrac în negru, mă simt confortabil și se asortează cu vremea. Blugi negri, cizme negre, bluză neagră fără mâneci, ca să se vadă tatuajul, și geaca de piele. Fără accesorii. Lenjerie din dantelă, nu se știe niciodată. Părul, proaspăt vopsit și coafat, lăsat liber pe spate. După o scurtă ezitare, câte o picătură de Tiziana Terenzi după fiecare ureche. Un strat subțire de fond de ten și puțin rimel, ca să nu zic că nu-mi dau interesul. Primesc mesaj că a ajuns, cu douăzeci de minute mai devreme, dar nu mă grăbesc, îi scriu că o să cobor când sunt gata. În sufragerie sunt teancuri de cărți peste tot, jucăriile pisicii înșirate pe covor, nici măcar nu am dat cu aspiratorul. Nu am spălat vasele și nu am schimbat prosoapele în baie. Acum un an, înainte să vină Răzvan la mine prima dată, vreo două zile am șmotruit prin casă.

Am emoții când ies din bloc. Și el are, observ în timp ce mă apropii. Se plimbă cu pași măsurați pe trotuarul din colțul intersecției, într-o mână ține o sticlă mică de apă plată și pe cealaltă și-o trece prin părul prins în coadă.

În secunda în care se întoarce spre mine, ceva strălucitor îmi ia ochii. Sub geaca albastră poartă o cămașă în carouri, deschisă la doi nasturi și în jurul gâtului un lanț cu zale late de un centimetru jumate. Nici măcar nu reacționez când mă pupă pe amândoi obrajii. Trecem prin fața scării mele, tocmai ies niște vecini, întorc capul și sper să nu mă observe. Mă bombăn singură în gând că am ales Gambrinus și nu o altă cârciumă mai aproape.

— Nu glumeai când spuneai că îți place negru, spune el și mă măsoară de sus până jos. De fapt, da, am văzut, ești cu rockul. Și eu am ascultat muzică din asta, demult de tot… Ăia, cum le zice… Metallica, Led Zeppelin…

— Și acum ce asculți?

— Orice. În afară de manele. Alea nu-s muzică.

Mergem încet, ploaia s-a oprit, mă lasă să trec în față dacă e o alee mai îngustă, rămâne în urmă să se uite la fundul meu. Îl întreb dacă are copii. Până să ajungem la prima intersecție, aflu că are trei copii, două foste neveste și e bunic.

— Am divorțat de amândouă pentru că m-au înșelat. Amândouă. Bine, nu cu același bărbat. Eu plec trei luni în fiecare an să lucrez la mare. Primei i-am spus exact în ce zi mă întorc, dar a uitat, proasta de ea. Și am prins-o cu unul. M-a rugat s-o iert și am iertat-o, ce să fac, că o iubeam mult. Și după două săptămâni, am prins-o iar. Gata, am divorțat. Cu a doua… lu’ asta i-am spus când vin, dar m-am întors cu trei zile mai devreme. Și pe-asta am prins-o în flagrant. Cu unu-n pat. Și copilul în camera de alături. Am divorțat și i-am interzis să mai vadă copiii.

Îl ascult vreme de două blocuri. Mă gândesc să-l întreb de câine, renunț.

— Ziceai că mergi la pilates? mă întreabă pe undeva, prin dreptul CEC-ului.

— Da…

— Și-ți place?

— Foarte mult. Știi cum e? Orice ai învăța, mai mult de jumătate contează profesorul. Și…

— Am făcut și eu arte marțiale.

— Da? Ce?

— Taekwondo. Da’ demult de tot.

Trecem prin dreptul fostului Chocolat și îmi arată ieșirea din spate, de la bucătărie, unde ieșea la țigară în pauză. Mă gândesc că acum câțiva ani mergeam și eu acolo. Mă întreb dacă am mâncat ceva făcut cu mâna lui. Ajungem la intersecția cu Regina Elisabeta și o luăm la stânga.

— Aici e Capșa, zice el și privește spre Casa Armatei.

— Nu, spun eu și arăt în spate. Acolo e.

— A, da, așa e.

Obosește și începe să respire greu. Se uită la ceas și constată cu voce tare că mergem de douăzeci de minute. A transpirat, e supărat că s-a îmbrăcat cu o geacă prea groasă, a luat-o pentru ploaie. Mormăie ceva despre un fermoar care s-a rupt tocmai azi dimineață și că trebuie să și-o tragă peste cap. O motocicletă trece zgomotos pe lângă noi și ridic capul după ea.

— Îți plac motocicliștii, spune el, și e mai mult o afirmație decât o întrebare.

— Îhm… îmi plac.

Privesc mecanic în vitrinele din dreapta și continui.

— Mă gândesc să fac școala. Să-mi iau și eu una.

— Uau!

Tace. Tac și eu. În dreptul lui Humanitas, simt că am nu mai am despre ce să vorbesc.

Suntem primii clienți în Gambrinus. Aleg o masă de două persoane, undeva lângă o coloană. De pe perete mă privește Caragiale, cel care a fondat berăria, în alt imobil, undeva lângă Teatrul Național.

— Eu nu mănânc, zice George și ridică capul pe deasupra meniului. E prea devreme.

— Nici eu, îi răspund. Iau o cafea.

Nu găsește cafelele, îl ajut și îi arăt pagina. Bombăne ceva despre literele prea mici din meniu, îi zâmbesc, știu despre ce vorbește. Vine chelnerul cu șervetul pe o mână și carnețelul în cealaltă, apatic și deja obosit. Îl rog să-mi aducă un cappuccino și o apă plată.

— Eu sunt bucătar, îi spune și ridică capul spre el, nu mănânc niciodată în alt restaurant.

Chelnerul se relaxează și îi zâmbește prietenos, îi spune că înțelege foarte bine și că, oricum, e cam devreme pentru a servi masa, deși are câțiva clienți care vin la ora asta și comandă o omletă din patru ouă plus cincizeci de telemea și niște cârnați, apoi iau ciorbă. Râdem, e cumva o atmosferă complice. Vin cafelele și apa. Ne privim. Are capul mare, este ras în părți și chica rămasă este prinsă în coadă. Ochii sunt calzi, privirea cercetătoare și intensă. Nasul mare și cam borcănat, buzele groase. Se uită la tatuajul meu, apoi se oprește la cicatricea de pe mâna stângă. Amestec jumătate de pliculeț de zahăr în cafea, apoi bag lingurița în gură și savurez gustul spumei.

— Așa fac și eu, zice cu ochii ațintiți pe buzele mele. E și gestul meu.

— Îhmm… îmi place gustul.

— Știu. Și mie. Spumă de lapte. Știu și eu să fac.

Mă uit la Caragiale, apoi la televizorul de pe perete, apoi la masă. Îl surprind din nou cu privirea pe mâinile mele.

— Hai, întreabă-mă! îl îndemn eu. Vrei să știi ce e cu cicatricea asta?

— Nu, zice el. Ridică capul și mă privește. De ce, tu vrei să mă întrebi de ce am buza spartă?

— Nu.

— Vezi? Nici eu.

Tresare când apare lângă noi o femeie cu șorț și găleată. Se uită la fundul ei și se scutură.

— Ce m-a speriat! Eram cu gândurile mele, nu am auzit-o și dintr-odată apare o umbră mare. Să nu crezi că am ceva cu femeile plinuțe! A, nu! Pentru mine, femeile sunt femei, oricum ar fi ele. Și, să-ți spun ceva. Sunt bărbat, dar sunt convins de un lucru. Că toți bărbații sunt porci. Mă scuzi că vorbesc așa. Și eu nu dau în femei. Niciodată. Nici în bărbați… Că dacă dau…

Privește undeva peste umărul meu și continuă.

— Sunt un om calm și am multă răbdare. Dacă m-aș enerva cu toți din jurul meu… nu. Rămân calm, liniștit. Uite, de exemplu, fata nouă care a venit acum la bucătărie. A venit de la bufet. Am pus-o să bată niște frișcă. E simplu. Pui laptele în mixer și-i dai drumul. Toarnă ea laptele, dă pe alături. Să mor dacă înțeleg cum a reușit. Că mixerul e atât – și-mi arată cu brațele cât – și cutia cu lapte atât. Da’ nu zic nimic. Să văd ce face mai departe. Mixerul are două butoane. Pe unul scrie „on” și pe celălalt „stop”. Se uită la mine și zice: „Pe ce buton tre’ să apăs?” Mă uit la ea și zic: „Pe stop.” Și ea apasă, și apasă, și nimic. „Nu merge”, zice. „E stricat.” Eu nu mă enervez. Zic: „Păi dacă apeși pe stop, cum să meargă?” Ea: „Hai, măi, nu mai fă mișto de mine…” Uite cu de-ăștia lucrez. Trebuie să fiu calm.

Râd și îl privesc. Și el pe mine.

— Ai niște ochi foarte frumoși. Aș putea sta toată ziua să mă uit la ei. Și părul e frumos, îmi place, zice și se întinde ușor peste masă ca să-l atingă.

„Știu!” îi răspund în gând și mă trag înapoi câțiva centimetri. Își retrage și el mâna și respir. Privesc masa. Apoi mâinile lui. Are degete scurte și groase și unghii tăiate-n carne. Brațe puternice, nu știu de ce mi-l imaginez cărând un mistreț prin pădure.

— Hai, întreabă-mă! Ai spus că vrei să mă întrebi o grămadă de lucruri. Despre fetele de pe facebook, mă încurajează el. De ce trei sferturi din ele sunt numai cur sau numai tâțe. Io dau „accept” la oricine. Mă uit numai să fie femeie. Atât. Altceva nu mă interesează.

— De ce? Adică… de ce numai femei?

Se uită nedumerit la mine.

— Păi să nu aibă vreo mătărângă, ceva… zice oripilat. Că… ce-am pățit odată…

Ezită puțin, apoi continuă.

— Vorbeam cu o tipă pe mess. Și zice să pornim videochat-ul. Bine, zic eu, și-l pornesc. La început văd zona asta, și-mi arată abdomenul superior. Dar îmi dau seama că ceva nu e-n regulă și vreau să închid chatul. Dar pân’ să apuc, pe tot ecranul o… imensă!

E oripilat și înlătură amintirea cu un gest.

— Multe femei mă întreabă de rețete. Știu o multime de rețete.

— Aha… Și la mare cum lucrezi? Tot în ture? îl întreb.

— Nuu, zice și mă privește uimit. Acolo lucrăm în fiecare zi. Dimineață mă duc, îmi fac o cafea, fumez o țigară, mă apuc de ciorbe. Până la zece, când vin ceilalți, ciorbele clocotesc. Pe urmă pregătim restul. Am pauză o juma de oră la prânz. Da’ asta înseamnă că mă duc la hotel, hotelul e chiar lângă terasă, fac un duș, mă schimb și mă întorc.

— Și seara?

— Seara până la doișpe… uneori și două, trei noaptea, depinde. Cică restaurantul se închide la zece, dar dacă mai vine o masă, lucrăm și mai târziu. Știi că stau trei luni, dar nu ajung la mare? O văd doar de pe balcon. Anu’ trecut m-am dus pe plajă în ziua plecării. Mi-am pus un șort, o bluză, m-am uitat la picioarele mele, m-am speriat, albe ca brânza. Mi-a fost rușine, m-am schimbat, mi-am pus pantaloni lungi și mi-am acoperit brațele.

— Ai făcut măcar o baie?

— Baie?… mă privește uimit. Nu, că nu știu să înot.

Vreau să-i zic că nu trebuie să știi să înoți ca să te bălăcești, dar deja am călcat în străchini.

— Uite, fac așa în apă, îmi arată cum mișcă degetele, și gata.

L-aș întreba de ce nu mai stă o zi, dar mai bine tac. Nu înțeleg. În boxe se aude o voce feminină și senzuală cântând un cover la Poker Face.

— Christina Aguilera, spune el.

Ridic capul și îl privesc uimită. Că i-a atras și lui atenția melodia și că a recunoscut vocea.

— De unde știi?

— Am o memorie excelentă. Țin minte oameni, voci, rețete. Într-o perioadă am luat multe pastile pentru memorie, ca să mă ajute să învăț. Acum… dac-ai ști câte rețete știu! Sper să pot să-ți arăt vreodată. Chiar dacă nu le-am folosit ani de zile, când e nevoie, pac, apare în capul meu. Mi-a plăcut mereu să gătesc. Suntem bucătari de zece generații în familie. Așa am crescut. Da’ sunt ultimul. Nu cred că vreunul din copiii mei o să facă asta. Poate cel mic, dar nu cred… E greu.

Tace. Mă privește.

— Iar vorbesc prea mult. Spune-mi să tac.

— Nu, îmi place să te aud povestind despre gătit.

Nu mai povestește. Privirea e iar intensă.

— O să-ți mai spun o dată, o să mă tot repet, să știi. Ai ochii foarte frumoși. Dar e multă durere în ei. Nu știu ce ți s-a întâmplat, dacă vrei să-mi spui, te ascult. Dacă nu, nu. Dacă ai nevoie de un umăr pe care să plângi…

— A, nu, mulțumesc, am suficienți, îi zic zâmbind. Umeri. Adică vreau să spun că am mulți prieteni și că am unde să plâng când vreau.

Se foiește pe scaun, se uită în jur, întreabă de toaletă. Îi spun să o ia pe scări și îi arăt direcția.

— A, da, tu știi locul, mormăie el.

Cât timp lipsește, îmi verific telefonul. Găbița deja mă întreabă dacă sunt OK, avem o înțelegere să mă caute dacă nu dau niciun semn până la ora trei. Îi scriu că da, sunt OK.

— Spune-mi, ce crezi despre mine? Îți plac? mă întreabă după ce își reia locul pe scaun. Sunt urât, nu-i așa?

— Nu știu, adică nu ești. Nu știu de ce mă întrebi, pentru mine nu contează, adică sunt alte lucruri care contează mai mult și… nu înțeleg de ce ești obsedat de chestia asta.

— Păi ți-am zis. O tipă a fugit după ce m-a văzut. M-am dus după ea și i-am zis că măcar să stăm de vorbă. A zis că nu poate, că-s urât. Și după aia mi-a dat unfriend pe facebook, apoi block, apoi și report.

Râd.

— Și report? Asta cum funcționează?

— Nu știu, mi-au trimis ăia un mesaj că mi-a dat report. Atât.

— Nu ești urât, îi spun.

— Dar nu te simți bine, nu-i așa? Se vede pe tine. Cum te uiți în altă parte, cum miști mâinile, cum muști buzele. Am învățat psihologie, ți-am zis. Și lucrez cu oamenii. Mă pricep.

— Mda, zic eu. Nu mă simt confortabil. Da’ nu din vina ta. Eu… nu… mie mi-e bine cum sunt acum. Știi, eu acum nu vreau o relație. Am tot ce-mi trebuie.

— De ce te pedepsești? De ce crezi că nu meriți mai mult?

Îl privesc surprinsă. Știu cuvintele astea, le-am mai auzit de multe ori, sunt uimită că mi le spune el, de parcă le-ar citi dintr-o carte.

— Ești o femeie frumoasă și inteligentă. Ești tânără. Nu ai de ce să fii singură.

Își pune mâinile pe partea de sus a brațelor mele goale și mă mângâie ușor. Cobor privirea și îmi mușc buzele ca să nu țip. Aștept câteva secunde, nu și le retrage. Îi prind eu atunci mâinile și le îndepărtez cu blândețe.

— Eu pot să ofer multe unei femei. Dacă vrei. Te duci acasă și te gândești. Deși, știu de acum care o să fie răspunsul.

Mă scuz că trebuie să mă duc la baie. Mă gândesc dacă să iau geanta cu mine, mi se pare un gest nepoliticos, dar nu-l cunosc, la naiba, așa că o iau. Cobor după câteva minute, mă așez la masă și îl privesc. Se freacă la ochi și își trage nasul.

— Ești obosit, nu-i așa? îl întreb încet.

— Am plâns, zice, și se mai șterge puțin.

„What the fuck???” zic în gând și casc ochii mari.

— De ce? îl întreb cu glas nevinovat.

— Așa. Pentru viața mea. Că nu mă vrea nimeni.

Nu știu ce să-i răspund, deci nu-i răspund. Cere nota. Scot portofelul, dar spune că plătește el. Îl las. Îi spun apoi că o să-i țin companie la o țigară afară, dar că pe urmă o să merg singură acasă, că am nevoie de puțin timp cu mine. Ne despărțim la Casa Armatei și de data asta nu mă pupă.

Când am ajuns acasă, am verificat, nu era Christina Aguilera, ci Pixie Lott.