Povestire scrisă de Ioana Serota, apreciată de Moni Stănilă la concursul trimestrial de povestiri – „O proză bine conturată, frumoasă, tristă, capabilă să redea, în pagini puține, atmosfera caselor din Deltă. Simplă, delicată, închegată. Frazare curată, directă. Fără inovații, dar cu mână sigură.”
Microbuzul i-a lăsat în fața porții. Ar fi trebuit să se dea totuși cu o cremă de soare, se gândi Luiza, simțind furnicăturile de pe umeri. Chiar dacă nu era încă ora unsprezece când și-au strâns bagajele și au pornit agale spre stația de maxi-taxi, nisipul era deja fierbinte. Umbrelarii, târând bagaje, cutii frigorifice, umbrele lungi și câte un șir de copii de toate mărimile, abia migrau spre plajă, unde aveau să-și petreacă toată ziua. Luiza se uita cu milă la cei mici. La cum arde soarele, nici mama cremelor sau umbrelelor nu le putea salva pielea subțire. Apoi se gândi că familiile astea or fi o nație aparte, cu toleranță infinită la bere, la gălăgie și gunoi; copiii lor trebuiau să se adapteze. Poate că ăsta le era ritualul de inițiere: reziști câteva zile lungi pe plajă și ești de-ai noștri pe vecie. Cine era ea să judece? Ei aveau amândoi pielea albă, își prețuiau liniștea, tabieturile și previzibilitatea vieții în doi.
— Cred că au ajuns musafirii deja. Tata zicea că vin cu vaporul de dimineață, spuse Răzvan punându-și rucsacul, după ce se așeză norul de praf din urma microbuzului. Măcar mâncăm borș de pește.
— Așa-i? râse Luiza. Nici nu e al treilea borș din ultima săptămână.
— Na, dacă ăsta-i meniul de primire… Așa sunt verile aici de când mă știu, cu musafiri și borș de pește. M-aș duce până la magazin să iau niște bere. Vii cu mine?
— Nu. Nu vreau, că mă ustură umerii deja. Merg să ajut acolo, că suntem mulți la masă.
Luiza îl sărută pe obraz, ca un fel de bun-rămas bulei lor de liniște și îi luă rucsacul din spate, să nu-l care până la magazin.
Cum trecu de poarta albastră, auzi râsete, voci care vorbeau tare, unele peste altele și văzu curtea ocupată de un munte de bagaje colorate printre care și două umbrele lungi de plajă. Vreo doi-trei-patru copii alergau în jurul foișorului și un altul mai mic chiuia cărând un motan cu fundul în sus. Luiza se repezi mai întâi să salveze motanul și îl puse pe acoperișul de stuf al bucătăriei de vară, ignorând protestele înlăcrimate ale țâncului. Apoi merse să pupe toată lumea nou-venită, ceva verișori îndepărtați de-ai socrilor ei, copiii și nepoții acestora, vreo șapte suflete în total, de așezat la masă, pe lângă cei opt care erau deja acolo. După ce făcu numărătoarea rapidă, merse în bucătăria de vară, unde soacra ei lucra îmbujorată la toate cele trei ochiuri ale aragazului.
— Doamna Olga, merg să aduc farfuriile din casă. Punem numai adulții la masă, nu?
— Da, Luiza dragă, mersi. Nici nu mai știu câți îs, dar ai și tu dreptate, n-are rost să facem loc și pentru ăia mici. Și vezi te rog și pe unde e Mămaia, că n-am mai verificat-o demult.
Luiza intră în bucătăria de iarnă, unde era întuneric, răcoare și mirosea a bătrânețe. Pe patul vechi de peste o sută de ani, ce aparținuse mamei ei, dormea Mămaia, cu o pisică albă la picioare. Era îmbrăcată ca pentru treabă, cu rochia de curte, șorț și baticul strâns sub ceafă, deși demult nu o mai lăsa nimeni să facă nimic. În patul acela înalt, îngust, din lemn negru pictat, dormiseră toți oamenii dragi pe care îi îngropase: mama, tata, fiica și soțul. De când a rămas singură, acolo se culca și ea. Din două în două ore spune că e obosită și se retrage să se odihnească, căutându-și parcă propriul deznodământ. Se trezește mereu tulburată ca după o noapte lungă, cu visuri chinuitoare. Luiza se apropie puțin, să vadă dacă respiră, apoi se duse la dulap și începu să scoată, numărând, farfuriile.
— Hto tam*? întrebă răgușit bătrâna, ridicându-se într-un cot, la marginea patului.
— Nu te speria, Mămaia, eu sunt, Luiza, luam niște farfurii pentru masă.
Se prefac amândouă. Bătrâna habar nu are cine este Luiza, dar cum deja nu recunoște aproape pe nimeni, nici nu mai întreabă. Fetei îi este rușine să dea alte explicații despre sine; rușine de fărâma de discernământ și mândrie ce ar mai putea exista în Mămaia. Așa a cunoscut-o, prinsă în lumea amintirilor ei vechi, cu rare sclipiri ale unei forțe și veselii stinse.
— Bine bine, vin și eu acum la treabă, bălmăji bătrâna, strângându-și baticul.
Lumea începea deja să se adune în foișor, unde erau lipite două mese de înalțimi diferite, acoperite de o mușama cu scoici. Perdelele anti-țânțari erau agățate deasupra intrării, cât să pătrundă puțin aer și să legene scotch-ul ondulat anti-muște agățat în tavan. O romanță bârâită se ghicea la radio printre negocierile adulților despre unde să se așeze și țipetele copiilor din fundul grădinii. Victor, gazda, fiul lui Mămaia și socrul Luizei, purtând o șapcă de căpitan de vas, sparge gheața și începe să îmbie mesenii cu păhărele de țuică făcută de el.
— Hai, hai, e naturală, din corcodușele noastre, să vă facă poftă de mâncare! Ei, jumătate! Și-așa îs mici paharele astea, nici pe o măsea nu ajunge. Hai, noroc și bine ați venit la Sulina! Dai Boh ni paslednâi**! Să dea Dumnezeu să nu fie ultimul, așa se ciocnește aici.
Luiza îi aduse lui Mămaia câteva căpățâni de usturoi să le curețe pentru mujdei, puse farfuriile și tacâmurile pe masă și când să meargă înapoi în bucătărie, Victor o prinse de braț.
— Hai noro, ia și tu un păhărel!
— Nu vreau acuma, mulțumesc!
— Ei, de ce? Ai vreun secret care nu te lasă să bei?
Luiza roși uitându-se la masa plină de străini care zâmbeau cu subînțeles, așa că se bucură să îl vadă pe Răzvan venind cu sacoșa de bere.
— Am să beau o bere rece, în schimb, pe căldura asta merge mai bine, spuse Luiza, luând sacoșa cu totul și plecând în bucătărie.
Soacră-sa începuse deja să pescuiască peștele din borș, aranjându-l cu grijă, să nu se rupă, pe platouri albe, cu flori albastre pictate pe margini. Cumnată-sa toca fără chef niște pătrunjel într-un colț, iar Mămaia freca apăsat usturoiul în mojar.
— Dai menia*** oțetul! îi porunci Mămaia, văzând-o fără ocupație.
Punându-i în față sticla de plastic, se așeză lângă bătrână, mirându-se de mișcările viguroase și precise, privirea concentrată și senină, atât de diferite de lentoarea în care părea să își ducă zilele de obicei.
— Ai făcut ceva mujdei la viața matale, așa-i? căută conversație Luiza.
— Pai am făcut, că doar nu era să iau de la magazin. Da’ usturoiul ăsta cumpărat nici nu-i iute, nu iese bun mujdeiul, uite că se și taie. Când trăia Tătaia, de toate aveam în grădină, nimic nu cumpăram. Ia mai toarnă ulei.
— Gata, fetelor, haidem și noi la masă! spuse Olga ușurată, luând cu câte un prosop cele două platouri cu pește. Aduceți voi pătrunjelul, mujdeiul și pâinea. A, și mămăliga. Victore, fă loc pe masă!
— Uaaa, ia uitați ce minunăție! Ăsta este felul de mâncare cel mai cunoscut din Deltă, își deschise teatral Victor brațele de-asupra mesei. Așa se mănâncă, mai întâi peștele cu cartofii din borș și abia apoi, la final, zeama. Cu cât îs mai multe feluri de pește, cu atât iese mai gustos borșul, numai pește proaspăt, nu congelat. Și adevărul e că uite ce « captură » am făcut la cherhana azi dimineață… este știucă, somn, crap, caras, șalău și pe undeva este până și-un lin. Înainte borșul se făcea cu apă din Dunăre, ăla e adevărat. Puneți mult usturoi, oasele pe masă și acuma mă ocup și de pahare. Vorba aia, peștele are nevoie de apă să înoate. Pentru voi Olga a făcut și-o mămăligă moldovenească.
— Ăstora mici mai bine le dați somn, că nu are oase, uite, din ăsta, completă Olga.
Copiii veniți lângă masă strâmbară din nas când văzură meniul. Luară repede câte un cartof fiert sau o felie de pâine și fugiră înapoi la joacă. Doar cel mic stătea cuminte la mă-sa în brațe, așteptând cu gura deschisă îmbucăturile de pește și cartof pregătite de ea.
Cei de-ai casei, în frunte cu Mămaia, adunaseră deja câte o grămăjoară de oase curate pe masă. Musafirii aveau oase și în farfurii, și pe lângă, iar faptul cel mai supărător pentru Mămaia, la care privea pe sub sprâncene, era cât de multă carne lăsau pe oasele de pe masă – risipă. Intuind gândurile bătrânei, Victor i-o luă înainte:
— Nu-i nimica dacă nu puteți mânca tot, alegeți ce vă place, armata de pisici din curte abia așteaptă. Înainte împărțeam resturile de pește între pisici și căței, da’ de-acuma ăștia tineri, cu protecția animalelor, nu ne mai lasă să dăm pește la câini, că cică e periculos. Ce pericol, că aicea câinii știu să mănânce pește, ling oasele până ce rămân albe. Noro, uite, nu vrei capul de somn? Cică ochii de pește au niște proprietăți… mă rog, nu fac bine numai la vedere.
— Ce propritetăți să aibă, tată? interveni iritat Răzvan.
— Ei, știți voi, de alea de care vă trebuie vouă acuma. Apropo, uite și niște lapți de știucă pentru tine, adăugă râzând Victor, acompaniat de hohotele mesenilor care apreciaseră în mod deosebit țuica de casă.
— Victore! Mai lasă-i în pace, îl dojeni Olga, când or vrea ei copii, o să facă. Îs tineri, au timp. Mai așteptăm și noi…
— Îs ei tineri, dar nu chiar așa, noi la vârsta lor aveam deja doi copii, dintre care unul la școală. Și luna de miere a trecut cam demult.
— Tată, ia vezi-ți tu mai bine de știuca din farfurie, i-o reteză Răzvan.
Într-un gest de compasiune și solidaritate, cumnata Luizei, care stătea lângă ea, îi împinse cu dosul palmei paharul plin de țuică. Avea doi copii mici și se mai întreba uneori ce-o fi fost în capul ei să-i facă așa, unul după altul. Luiza zâmbi și dădu paharul pe gât dintr-o mișcare.
— Pe vremea noastră, nici nu ne gândeam că avem de ales, rupse liniștea Mămaia, cu ochii mari și limpezi, ca în fața unei revelații, apoi redeveni serioasă și plecă privirea înapoi în farfurie. Făceai câți copii puteai, scăpai de câți puteai, nu știam că se poate și altfel. E frumos să ai copii, da’ și greu.
«Lasă-i, vere, să se bucure de tinerețe și de miere cât mai pot… » apucă Luiza să audă din partea unui mesean, după ce se ridică să-și facă de lucru în bucătărie. Se apucă să taie plăcintele calde cu brânză și să le așeze pe un platou. Răzvan aduse câteva farfurii murdare și îi șopti:
— Ești bine? Nu-l băga în seamă pe taică-meu, nu vrea să te supere; acuma se și dă în spectacol.
— Sunt bine. Mi-s dragi ai tăi, dar aș vrea doar să fiu lăsată în pace pe tema asta. Nu vreau să mănânc nici ochi și nici lapți de pește. Mergi la masă, serios, sunt bine, n-am chef să creadă că mor aicea de necaz și tu mă consolezi.
Pe de-o parte ar fi vrut să anunțe atunci și acolo că nu poate avea copii, și să se înfrupte din jena celor prezenți. Dar nici nu știa dacă vrea să aibă copiii pe care nu îi poate face și cu siguranță nu voia să vadă milă pe fața nimănui. E tot vina familiei că s-au apucat de investigații, ei le-au băgat în cap ideea că e o problemă.
Înainte să plece în concediu la Sulina, a aflat de la ginecolog că are endometrioză. Se pare că asta explica durerile menstruale care au făcut-o mereu să se simtă mai fragilă decât alte fete care funcționau normal în acea perioadă a lunii. Erau bucăți de endometru – țesut uterin – crescute aiurea prin abdomen. Ca și cum uterul ei, odată cu posibilitatea de a face un copil în mod natural, a explodat, lăsând-o cu dureri inutile și sterpe. Colac peste pupăză, spermatozoizii lui Răzvan erau puțini și leneși, iar rezerva ei ovariană, pe terminate. Cu alte cuvinte, nu tu cuptor funcțional, nu tu sămânță bună, nu tu ouă. Fertilizare in vitro sau adopție scria pe fruntea lor. Iar pentru asta chiar trebuia să știi foarte sigur că vrei un copil. Pe geamul de la bucătărie îl văzu pe țâncul cel mic târând o altă pisică de piciorul din spate. Nu va plânge, și-a promis asta. « Mama ta de terorist bălos, las’ că-ți arăt eu ție! »
Copilul urla, dar nimeni de la masă nu se sinchisea prea tare. Era prea bună zeama de la borșul de pește.
— Dai Boh! răsunară câteva voci, înainte de un nou val de pahare ciocnite.
Mămaia se retrăgea deja cu pași târâiți spre liniștea patului ei negru.
* ucr. cine-i acolo?
** ucr. să dea Dumnezeu să nu fie ultimul!
*** ucr. dă-mi!
