Povestire scrisă de Irina Lupu, aleasă de Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, la tema „Moștenirea/ o situație legată de moștenire, fie ea genetică sau de bunuri, care să se desfășoare în familie”, pe 12 aprilie 2020.
Ne așezăm la masă și după prima înghițitură zic „deci?” Nimic, e blanc, mestecă și fixează cu privirea un punct pe fața de masă. După a doua nu zic nimic, dar încep să-mi ronțăi obsesiv pielițele din jurul unghiilor. După a treia, fără să fi clipit între timp, întreb din nou „deci?”, cu un „e” mai lung și cu sprâncenele arcuite, continuă să mă ignore. „Recunoaște”, zic, „de ce naiba nu vrei să recunoști?” Bineînțeles, mi se pițigăiază vocea fix când vreau să fiu serioasă. Par isterică acum, în niciun caz gravă.
„E incredibil”, îi spun, pe același ton strident, nu înțeleg de ce se încăpățânează să tacă, de ce mă lasă să vorbesc singură. Nu înțeleg nici de ce mi-a ascuns până acum. Aștept doar un răspuns, atât, și tot ce fac e să-i amintesc că îl aștept, să-l accelerez, să-mi zică ceva înainte să îmi pierd răbdarea. „Deci e clar”, zic, „atunci când eu am dreptate, ești incapabilă să recunoști și punct”.
Ea ridică ochii din farfurie, cu o singură sprânceană ridicată – gest pentru care o invidiez dintotdeauna, oricât am încercat, mie nu-mi iese. În schimb, eu îmi dau ochii peste cap într-un mare fel, mă las pe spate și îmi arunc mâinile în poală, pregătesc fiecare oftat, nu vreau să renunț. O las să mănânce. Nu cred că o să recunoască, adică știu sigur că nu, m-am obișnuit. Din când în când ridic privirea și pufnesc. Mănâncă lent și nu spune nimic, nu scoate un cuvânt, nu ridică ochii din farfurie.
Își termină pastele, dar rucola e strânsă toată într-o grămăjoară. Se șterge la gură, împăturește șervețelul o dată, de două ori, de trei ori, pune furculița pe el. Împinge ușor scaunul în spate și își caută pe sub masă un papuc pierdut pentru că, deși nu a scos niciun cuvânt cât am mâncat, și-a bătut papucul de talpa dreaptă până i-a căzut. Așa că a schimbat poziția – pe stângul l-a adus deasupra, pe dreptul l-a așezat peste papucul stâng. Aș vrea să nu moștenesc monturile astea, deși dreptul meu începe să se împerecheze mai bine cu picioarele ei decât cu stângul meu, care e încă suplu.
Se uită în gol și fredonează o prostie. E afonă. Când termină toată scena cu papucii, se ridică, aruncă rucola în coșul de gunoi. Pufnesc din nou. Șaizeci de ani și nicio curiozitate pentru gusturi noi, dimpotrivă, un scepticism din care și-a făcut demult eticheta „nu, merci!” Spală farfuria, o pune pe margine, spală tacâmurile lăsate de dimineață în chiuvetă, lent, atât de lent, știu sigur că se folosește demonstrativ de lentoare, așa că încep să număr secundele rămase până la răbufnire și abia atunci se întoarce spre mine, dar nu mă privește în ochi.
Șterge farfuria cu atenție, deși nu face asta cu vasele de obicei. Aș putea să tac, să mă ridic de la masă și, la cină, să mă comport de parcă nu s-a întâmplat nimic. Dar îmi ridic picioarele pe scaun, îmi strâng genunchii cu brațele și aștept. Zice „da, dragă, bine, ai dreptate.” Zic „ai dreptate ce?” Ea zice „ce ce?” și abia acum se uită la mine, bineînțeles cu sprânceana ridicată. Spun lent, articulat „cu ce anume am dreptate?” Oftează, „cu ce ai zis mai devreme, de ce nu ți-am spus”.
Torn vin, doar în paharul meu de data asta. „Și dacă nu vedeam eu acum, îmi spuneai?” o întreb. „Hai, te rog, nu mă mai pisa acum”, zice ea. Inspir, las picioarele jos, caut papucii pe sub masă, cu o lentoare de care eu mă folosesc acum demonstrativ. Ea aruncă tacâmurile în sertar și trântește sertarul. La fel face cu vasele și ușile dulapurilor. Scapă din mână un pahar și oftează, „să nu te miști”, spune. Rămân un timp cu sprâncenele arcuite, o urmăresc. Mătură energic prin toate colțurile, „ridică”, îmi spune, iar eu pun iar tălpile pe scaun și-mi sprijin bărbia pe genunchi. Deși am gătit eu, ea poartă bonetă și șorț. Îmi amintește de o fotografie cu bunica. Învârtea cu lingura de lemn într-o oală din care ieșeau aburi. În fotografie n-avea, încă, cearcăne violet. Zâmbea, încă nu slăbise de tot. Și ea purta bonetă și șorț. „Mai mănânci acolo sau pot să strâng?” mă întreabă.
Mă ridic de pe scaun, „nu mai mănânc”, îi spun și-mi iau paharul plin de pe masă. „Tot asta a avut și bunica, nu?” o întreb. Tace, nu mă privește, aruncă mătura după un dulap și fărașul în spatele coșului de gunoi. Înainte să ies din bucătărie mă întreabă „diseară ce-ți fac de mâncare?”
