Povestire scrisă de Cătălin Furtună, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.
La marginea cartierului se ridică o sală de fotbal acoperită; în fiecare sîmbătă ne adunăm sub cupola ei și jucăm pînă seara tîrziu. O botezăm Biserica, noi sîntem Adventiștii. Toată săptămîna nu vorbim decît despre „mersul la biserică“, despre „colecta pentru săraci“, despre „slujba de săptămîna trecută“. Vineri seara ne urăm unul altuia „ne vedem mîine la slujbă“ și rînjim cu subînțeles.
Sîmbătă, dis-de-dimineață, se deschid primele cutii de bere; echipele primesc numele căpitanilor, iar numele și personalitatea lor se amestecă cu numele și personalitatea jucătorilor. Meciurile sînt ca niște bătălii între două omlete uriașe.
Sîntem mereu un pic prăjiți de alcool, predispuși la accese trecătoare de furie sau melancolie. Sîntem în același timp și jucători de fotbal, și suporteri, și tot ceea ce sînt jucătorii adevărați în afara terenului: drogați, perverși, depresivi, grandomani. Sîntem autentici.
Așa ceva nu poate fi pus la îndoială.
Și mai există și tot felul de mici incidente, atît de numeroase încît par rezultatul hazardului. De exemplu, chiar acum cineva s-a găsit să-l hipnotizeze pe Țîcă, undeva lîngă linia de mijloc.
Jocul se oprește și ne strîngem ciorchine în jurul lor. Mingea se rostogolește în aut, lovind o cutie goală de bere care se răstoarnă și zornăie înfundat.
Florianu îl ține pe Țîcă de umăr și îi șoptește ceva cu vocea lui gravă. Țîcă are ochii închiși și arată ca un șoricel blond; hainele de hip-hopper atîrnă pe trupul lui plăpînd în falduri largi, ca un poncho. Florianu ia mîna de pe umărul lui și bate din palme. Țîcă deschide ochii și încuviințează din cap. Privirea lui senină nu se fixează pe nimic. Arată ca un om în cădere.
Urmează o hărmălaie formidabilă. Toți știm cum funcționează hipnoza, fiecare are pregătită cîte o poruncă umilitoare. Țîcă le refuză pe toate, clătinînd din cap și șoptind, „Nu“. Poruncile obraznice se transformă în rugăminți politicoase; cuiva îi vine ideea să cadă în genunchi și să-l implore la mișto să-i dea o palmă. E un experiment care arată limpede cum cel mai slab dintre noi a devenit de neclintit. O rugăminte-capcană are aceeași soartă: „Respiră, Țîcă“, „Nu“.
Frustrarea noastră se întoarce împotriva lui Florianu; cercul din jurul lui se strînge, începem să-l împingem și să-l lovim. Nu sînt lovituri puternice, cel puțin nu la început. „Ce i-ai făcut, mă?“ se aude cîte unul icnind de efort, luîndu-și avînt să-i dea un pumn moale în umăr. Nu-i vedem bine fața, Florianu a făcut box și are pumnii ridicați în dreptul ochilor, o mască mică și noduroasă.
Cei mai mulți dintre noi nici nu observă cînd Țîcă ni se alătură. Sînt umăr la umăr cu el, îl aud cum gîfîie sacadat, îi văd mîna strînsă cum se întinde ca să-l izbească pe Florianu: o dată, și încă o dată – în spate, în ceafă. Apoi își schimbă brusc ținta și nu înțeleg imediat ce se întîmplă. Pumnul lui îmi zdrobește nasul și în vreme ce mă prăbușesc într-o parte (dă în mine aha Țîcă dă în mine), mă cuprinde regretul sfîșietor că poate n-o să aflu niciodată ce-o să facă ceilalți cînd o să le vină rîndul – oare o să cadă și ei ca mine, peste mine, oare grămada noastră de trupuri o să se ridice pînă la boltă?
