Povestire scrisă de Adrian Novac, apreciată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri – „În primul rînd senzația de traducere. Pînă și dialogurile sînt incluse în text, ca în cărțile anglo-americane. În al doilea rînd, uite o proză închegată. Avem cinci personaje pe care ajungem să le cunoaștem, există relații între ele, avem chiar o poveste. Inclusiv titlul e bine ales, te face să îți amintești despre ce e vorba fără să-ți notezi ceva despre conținut. Caz complet. Foarte bine. Cu rezerva anglismului.”
Cele două femei râd cu zgomot, fără să le pese de cititorii aflaţi la mesele de lemn din sala de lectură. Un bătrân cu sacou verde îşi dă ochii peste cap şi arată cu degetul spre peretele alb. Acolo, Miss Doris a atârnat o hârtie pe care a scris cu carioca roşie: Vă rugăm să vorbiţi în şoaptă. Respectaţi-i pe ceilalţi.
Doamna Atwood şi Doamna Oswald continuă însă să vorbească tare. Nu par să fie deranjate de privirile încruntate ale celor din jur şi de semnele bătrânului care dă din cap ca o păpuşă stricată. „Fac acum ceea ce fac de obicei”, se gândeşte Miss Doris şi le priveşte pe cele două doamne elegante de sub ochelarii cu rame ieftine.
Doamna Atwood şi Doamna Oswald vin la biblioteca publică în fiecare joi după-amiază. Mai întâi, merg să ia prânzul la restaurantul italian al domnului Nino. Comandă de fiecare dată o porţie de Spaghetti Bolognese şi un pahar de Chianti. După ce îşi termină farfuria de paste, cele două femei servesc câte un Canoli preparat de Nonna Dora, mama matusalemică a domnului Nino, şi mai beau un pahar din vinul de Toscana. După ce pleacă din restaurant („singurul loc decent din toată provincia asta nenorocită”, cum îl descrie Doamna Atwood), cele două femei vizitează magazinul de suveniruri al familiei Allaire. În jurul orei 3, urcă braţ la braţ scările bibliotecii publice. Îşi aleg fiecare câte o nuvelă romantică, genul lor preferat, şi o bârfesc cu voce tare pe Miss Doris. E rutina lor de joi, pe care o respectă cu sfințenie.
Totul a început în urmă cu mai bine de şapte ani, când Doamna Atwood a trecut de la stadiul de Doamna Atwood, soţia funcţionarului bancar Steve Atwood, la cel de Doamna Atwood, soţia primarului Steve Atwood. Imediat după acele alegeri, când plictisitorul Steve Atwood a devenit (spre surpriza generală) primarul localităţii aflate în ţinutul Durham, Doamna Atwood a legat o strânsă prietenie cu Doamna Oswald, soţia singurului doctor din regiune. Chiar dacă cele două femei nu se suportau înainte ca banalul Steve Atwood să ajungă primar, alegerea acestuia în fruntea localităţii a dus la schimbarea radicală a relaţiilor dintre cele două femei. Erau soţiile celor mai importanţi oameni din zonă, aşa că trebuiau să arate asta tuturor. Aproape peste noapte, cele două au devenit inseparabile şi era greu să le deosebeşti. Aveau aceiaşi ochi, acelaşi păr, aceiaşi pantofi, aceleaşi idei. Acelaşi râs obscen. Aceeaşi personalitate îngrozitoare. Îşi petreceau tot timpul împreună, participând la braţul soţilor lor la diferite evenimente caritabile şi la strângeri de fonduri pentru protejarea animalelor din pădurile din jurul oraşului. Urmăreau să salveze în special bufniţa cu ochi albaştri, o pasăre răpitoare rară, care era ameninţată de vânătorii fără suflet. Doamna Oswald chiar şi-a convins soţul, pe onorabilul doctor Oswald, să includă pasărea de noapte în sigla atârnată pe uşa cabinetului său medical.
Mânate de un spirit caritabil nefiresc, Doamna Atwood şi Doamna Oswald au decis imediat după alegerea ca primar a lui Steve Atwood să-l convingă pe domnul Clayton, bibliotecarul bătrân şi ursuz, să se pensioneze. Cele două doamne au încercat astfel să modifice profilul bibliotecii publice, transformată de domnul Clayton în depozit pentru cărţi despre războaiele nesfârşite purtate de America. Doamna Atwood şi Doamna Oswald voiau ca biblioteca lor să includă nu doar cărţi despre conflicte trecute, ci şi romane de dragoste, biografii ale unor vedete de la Hollywood, cărţi de gastronomie, religie şi spiritualitate, precum şi lecturi motivaţionale.
Din cele câteva CV-uri primite, Doamna Atwood şi Doamna Oswald au căzut de acord să o angajeze pe candidata cea mai banală, pe care puteau să o manipuleze în voie. O anume Miss Doris din Olana. Dosarul o descria ca pe o fiinţă inofensivă, sensibilă şi sfioasă.
În plus, la rugăminţile fierbinţi ale Doamnei Atwood, primarul Atwood a aprobat investirea câtorva sute de mii de dolari din taxele cetăţenilor în renovarea bibliotecii publice, iar Doamna Oswald i-a cerut soţului său să-şi încurajeze pacienţii să viziteze cât mai des singura instituţie culturală din ţinut. Eforturile celor două doamne respectabile au fost încununate de succes. Numele lor erau legate pe vecie de biblioteca publică. Cu emotiva Miss Doris instalată bibliotecară şi cu biblioteca renovată la presiunile lor, Doamna Atwood şi Doamna Oswald au devenit stăpânele absolute ale instituţiei. De aceea astăzi, ca în fiecare joi după-amiază, cele două prietene râd nepăsătoare în sala de lectură, indiferente la privirile încruntate ale celor câţiva cititori.
„Crezi că e virgină?” întrebă Doamna Oswald, în timp ce privea cărţile de dragoste de pe rafturi.
Doamna Atwood se uită la Miss Doris, care stătea la biroul de lemn şi căuta preocupată într-un catalog. „Atitudinea ei îmi spune că da, dar n-aş băga mâna în foc”, zise Doamna Atwood, cu ochii săi nepotoliți. „Sub masca lor de fiinţe nevinovate, bibliotecarele pot fi cele mai perverse fiinţe de pe pământ, să ştii”, adăugă ea şi începu să râdă.
Doamna Oswald dădu din cap, fără să fie convinsă. „Nu cred asta. Exagerezi, draga mea.” Se gândi pentru o secundă. „Dar n-ai aflat nimic săptămâna trecută în Olana? Ziceai că o să faci o mică anchetă legată de prietena noastră comună”, adăugă ea, zâmbind larg.
Doamna Atwood ridică din umeri. „Nu, deşi am încercat. Nimeni nu ştie ceva de viaţa ei personală. Dacă a avut vreun iubit sau soţ. Sau… vreo iubită”, chicoti ea. „Viaţa ei acolo a fost complet austeră şi fără evenimente. Ce pierdere de timp!” exclamă ea cu patos.
Cele două prietene continuau să se uite la Miss Doris ca doi exploratori ce studiază o insectă bizară, urmărindu-i gesturile, scotocindu-i sufletul. Dacă ar fi avut un bisturiu, probabil că ar fi disecat-o pe loc pe bibliotecara firavă, ca s-o poată examina în amănunt.
„Mi-e greu să cred că nu iubeşte pe nimeni”, zise Doamna Oswald. „Că nimeni nu o iubeşte…”’
Doamna Atwood dădu din cap, aprobator. „Poate că e un pic dolofană, dar nu e urâtă deloc. Dacă s-ar aranja puţin şi s-ar machia, pun pariu că ar deveni obiectul atracţiei tuturor masculilor din oraş. Acum arată îmbătrânită şi cu mintea în altă parte. Cine ar putea să-i înţeleagă atitudinea utilitară legată de haine?”
Cele două prietene îşi fac distrate semne una alteia arătând spre femeia anostă. CV-ul ei era adevărat 100%. Miss Doris era complet banală, nu avea nicio altă preocupare în afară de bibliotecă şi nici un prieten vizibil. Chiar şi prânzul îl mânca singură la biroul ei de lemn.
Doamna Atwood o privi cu atenţie. „Dar oare asta e întreaga ei poveste? Trebuie să fie totuşi ceva deosebit în viaţa ei. Fiecare avem un lucru care ne diferenţiază de celălalt. Nu se poate ca ea să fie atât de diferită de mine sau de tine… sau de ei”, spuse Doamna Atwood, observându-i pentru prima dată pe cititorii tăcuţi din jur.
Doamna Oswald părea însă să nu mai fie interesată de bibliotecara ce continua să studieze catalogul din faţa ei. „M-am plictisit, dragă. Hai să mergem”, îi spuse prietenei sale. Cu romanele de dragoste în mână, cele două femei se îndreptară, vorbind la fel de zgomotos, spre biroul unde stătea Miss Doris. Bibliotecare le privi cu timiditate, foindu-se pe scaunul tare. Avea aura unei călugăriţe, cu cămaşa albă încheiată până la gât şi cu fusta neagră până la călcâie.
„Miss Doris, ce mai faci, draga mea?” o întrebă Doamna Atwood, fixînd-o cu privirea. „Sper că eşti bine.”
„Da, mulţumesc, Doamnă Atwood. Sunt OK,” zise bibliotecara cu sfială, parcă cerându-şi scuze că vorbea în faţă celor două doamne care i-au oferit acea slujbă decentă. „Vreau să mai comand nişte cărţi pentru bibliotecă. Romane de dragoste nou apărute. Sunt sigură că o să vă placă la nebunie!” zise femeia anodină cu voce slabă.
„Chiar că seamănă cu o călugăriţă”, se gândi Doamna Atwood. „A, Miss Doris, sunteţi o fiinţă remarcabilă!” exclamă ea cu ironie în voce. „Ne-ai făcut fericite pe amândouă!” adăugă Doamna Atwood, făcându-i cu ochiul prietenei sale. „Ştii, Miss Doris, Doamna Oswald şi cu mine vrem să te întrebăm ceva. Dar sperăm că nu te vei supăra. Îţi suntem prietene şi prietenii pot să te întrebe şi lucruri personale, nu-i aşa?”
Miss Doris roşi. „O să mă tortureze din nou. Ar putea să aibă orice lucru de pe lume şi chiar mai mult. De ce mă aleg mereu pe mine? Probabil că iarăşi vor vrea să ştie dacă am vreun iubit. Femeile astea nenorocite sunt atât de previzibile”, se gândi ea ruşinată.
Cu un zâmbet prefăcut, Doamna Atwood nu mai aşteptă răspunsul bibliotecarei. „Ni se pare că petreci foarte mult timp în bibliotecă şi uiţi complet că ai şi o viaţă a ta. Viaţa nu înseamnă doar biblioteca asta nenorocită, să ştii.” Miss Doris roşi şi mai tare. „Nu te-ar interesa să faci şi altceva în afara bibliotecii? Ceva care să te facă cu adevărat fericită? Un hobby, o pasiune, ceva. Poate… un iubit, de ce nu?” întrebă Doamna Atwood, abţinându-se cu greu să nu pufnească în râs. Lângă ea, Doamna Oswald zâmbea cu perversitate. Cele două femei înghesuiseră prada într-un colţ. Insecta ciudată urma să fie zdrobită.
Nu era prima dată când Miss Doris auzea această întrebare. Şi, ca de fiecare dată, oferi acelaşi răspuns, rece ca o piatră, fără să îşi mişte buzele. „Dar să știți că am o viaţă a mea în afara bibliotecii… Şi e ceva care îmi face cu adevărat plăcere.” Doamna Atwood o examină cu ochii săi iscoditori. „Ştii, tocmai îi spuneam Doamnei Oswald că bibliotecarele ascund deseori secrete teribile. Şi pun pariu că nici tu nu eşti diferită… Eşti aici toată ziua, la biroul tău de lemn, uitându-te la toţi oamenii ăştia care vin şi pleacă, vorbind cu ei, flirtând, râzând… Care e secretul tău, Miss Doris? Suntem prietenele tale, poţi să ni-l spui. Hai, fă un efort.”
Miss Doris avea un zâmbet de lemn şi o voce şoptită. Cele două femei erau gata să îi aplice lovitura de graţie. Dar prada nu vroia să se lase devorată. Cel puţin, nu astăzi. „Sunt sigură că v-aş plictisi cu… hobby-ul meu. Este banal şi atât de departe de vieţile active şi pline de farmec pe care le aveţi”, zise Miss Doris cu faţa complet roşie.
Doamna Atwood şi Doamna Oswald zâmbiră în acelaşi timp, ca două pisici siameze. „Treaba ta, dar ar trebui să faci şi ceva mai interesant decât să stai toată ziua la biroul de lemn”, zise Doamna Atwood. „E viaţa ta”, mai trase ea o ultimă salvă și îi făcu semn cu capul prietenei sale. Cele două femei elegante îşi luară cărţile şi, fără să mai spună ceva, se îndreptară spre uşa de sticlă. Ieşiră în stradă.
Miss Doris aşteptă ca cele două femei să traverseze şoseaua şi să ajungă pe trotuarul de vizavi. Le privi cum se îndepărtează, vorbind şi gesticulând, pline de energie, cu mâinile învârtindu-se ca nişte mori de vânt. Probabil continuau să o bârfească. Dar ei nu îi păsa. Se obişnuise cu atitudinea lor. Erau soţia primarului şi cea a doctorului, cei mai importanţi oameni din zonă. Ele îi făcuseră rost de slujbă şi le era recunoscătoare pentru asta.
În faţa ferestrei, Miss Doris continuă să privească după Doamna Atwood şi Doamna Oswald. Tocurile lor se îndepărtau izbind asfaltul ca nişte mitraliere. După câteva momente, se întoarse la biroul de lemn. Îşi duse mâna la buzunarul de la fusta largă şi scoase o cheie. Deschise sertarul din dreapta şi, dintr-un teanc gros, scoase afară două dosare: fișele ei secrete despre cititori. Vru să le pună în poşeta învechită. „Diseară, pe canapeaua din sufragerie, cu un pahar de vin de Toscana în mână, o să mă distrez citindu-le”, zise calmă. Se imagină cu paharul de Chianti în mână, dând pe gât lichidul parfumat, și se înfioră de emoție.
Se gândi câteva secunde. Se uită în jur ca să fie sigură că nu o observă vreunul dintre cititori şi deschise dosarul roşu. Secretele domnului Atwood erau toate acolo. Şi, pentru prima dată în acea zi, Miss Doris zâmbi nonşalant. În ultimele luni, domnul Atwood împrumutase doar cărţi despre divorţuri. Venise întotdeauna înainte cu câteva minute de ora închiderii şi se asigurase că în bibliotecă nu mai era niciun cititor. Îi solicitase lui Miss Doris cărţile fără să îi spună la ce îi trebuie, iar ea nu îi ceruse explicaţii. Figura lui preocupată şi tristă spunea însă totul. „Doamna Atwood va fi singură în curând”, zise Miss Doris cu un rânjet în colţul gurii. „Dacă ar ştii, n-ar mai fi atât de obraznică… Curva!”
Lăsă din mână dosarul roşu făcut primarului şi luă de pe birou pe cel albastru. Acesta conţinea informaţii despre cărţile împrumutate de doctorul Oswald. Vreo două tratate de medicină, câteva ghiduri de călătorie şi un album de artă. Plus cărţi cu reţete italiene scrise de Jamie Oliver. Cele care i-au atras însă atenţia lui Miss Doris erau cinci cărţi, achiziţionate de ea în ultimii ani, la sugestia Doamnei Atwood şi a Doamnei Oswald. Miss Doris îşi aminti cuvintele lor. „Trebuie să facem loc diversităţii în biblioteca noastră”, lătrase la ea Doamna Atwood. „Să terminăm cu cultura macho pe care domnul Clayton a impus-o în biblioteca noastră!” intervenise cu asprime şi Doamna Oswald, ce semăna cu o Ioana d’Arc burgheză. Citind cu atenţie informaţiile din dosarul domnului Oswald, Miss Doris simţi o satisfacţie imensă. „Ce ironie, nu-i aşa?” îşi zise, amintindu-şi de privirea complice a doctorului atunci când venise să împrumute cărţile. „Sunt convinsă că, dacă le-ar vedea, Doamna Oswald ar face un atac de cord și ar crăpa pe loc.” Căci în afară de medicină, călătorii şi bucătăria italiană, umanistul doctor Oswald – un jucător de golf pasionat, soţ devotat şi tatăl a patru copii minunaţi – avea o pasiune arzătoare pentru vânătoarea animalelor sălbatice ce trăiau în pădurile din jurul oraşului. Iar preferata lui, aşa cum dovedea seria „Cum să vânezi în ţinutul Durham în 10 paşi simpli”, era o pasăre răpitoare rară: bufniţa cu ochi albaştri.
