Povestire scrisă de Alina Cobzac, apreciată de Matei Florian la concursul trimestrial de povestiri – „pentru sobrietatea unei narațiuni clasice.”
Ludmila Evghenici Petrovna înainta agale pe Marazlievskaya, târşâindu-şi picioarele încălţate în galoşii răposatului soţ. Nu se grăbea defel, chiar dacă avea toate motivele să o facă. Calculase că, în ritmul în care merge, va ajunge în faţa clădirii cam în cinci minute, iar asta îi mai oferea ceva timp să repete în gând ce avea să le spună ofiţerilor români. Mergea ţinându-şi cu mâna dreaptă colţul broboadei la gură şi păşind nesigur, pregătită să o ia la fugă înapoi acasă, în caz că o lăsau nervii. Ciudat cum pe Marazlievskaya toate clădirile erau neatinse de obuze. Stăteau semeţe, cu tencuiala intactă, toate colorate în acelaşi sinistru gri petrol dat de stratul gros de moloz împrăştiat de suflul exploziilor. Acum e linişte. După două luni de bubuituri neîncetate şi răpăit de mitraliere, în unele cartiere marginale ale oraşului poţi să auzi dimineaţa cântatul cocoşilor. A celor câţiva care au supravieţuit cuţitului şi nu au ajuns în oala cu mâncare. Femeia se mai uită din când în când spre cer, dar cum soarele nu spărsese norii întunecaţi de două zile, nu prea avea ce să vadă, poate doar o pâclă mohorâtă care i se lipea de suflet, sporindu-i şi mai mult îndoielile. De grija zilei de azi, nu dormise întreaga noapte, dând ture nesfârşite prin cămăruţa ei prost luminată, gândindu-se tot timpul la Oleg. Stătea în pragul uşii cu raniţa în spinare, raniță prea mare pentru trupul lui plăpând şi cocoşat şi nu se mai sătura să îl pupe şi să îl îmbrăţişeze, simțind că nu-l va mai vedea vreodată. Atunci, la despărţire, i-a spus scumpul ei Oleg ce a făcut şi a sfătuit-o să stea departe de Marazlievskaya. De parcă aşa merg lucrurile, afli un lucru important şi tot ce trebuie să faci e să stai cu braţele încrucişate baricadat în casă. Cât de încet a mers, tot a ajuns Ludmila Evhenici Petrovna în fața Comandamentului român cu inima zbătându-se nebuneşte, încercând să rupă firele sângerii şi să fugă din lăcaşul ei. Blestemat război, își zise bătrâna în timp ce cu dreapta cea tremurătoare își făcea cruce.
Stătea la birou, încovoiat, cu capul sprijinit în pumni, încercând să se concentreze pe întâlnirea convocată la cinci. Friptura de viţel servită la prânz îi căzuse greu la stomac şi acum, chircindu-se din cauza crampelor, încerca să îşi abată atenţia în altă direcţie, doar doar, nebăgată în seamă, durerea se va da dusă. Nu putea să i se plângă lui Birkle, atâta timp cât medicul i-a spus clar două săptămâni fără carne, doar legume fierte. A dracului gastrita. Când ţi-era lumea mai dragă, atunci apărea şi ea să-ţi strice tot cheful de viaţă. Şi mai e şi faza cu Iacobici, care tot nu-i dă pace. Îl ştia pe comandant de mai bine de zece ani şi întotdeauna i-a lăsat impresia de om stăpân pe sine şi raţional. Doar patru luni de război să-i fi zguduit nervii generalului atât de tare încât acesta să nu-şi mai folosească raţiunea, ci să se ghideze după semne? Dacă nu l-ar indispune crampele, s-ar pune pe râs amintindu-şi ce ochi a căscat Iacobici şi cum a început să-i tremure buza de jos când şi cel de-al doilea soldat a scăpat sticlele de vin fix în faţa lui. Generalul Glogojeanu îşi duse mâna la cap şi începu să îşi scarpine pielea din spatele urechii drepte. Întotdeauna proceda aşa când voia să îşi amintească ceva, iar acum încerca să îşi amintească ce a spus generalul Iacobici înainte de a face stânga împrejur. A, da. Asta era. „E semn rău ăsta, Ioane. Eu nu mai stau aici. Îl las pe Dobroiu să participe la şedinţă în locul meu.” Dacă era şi Antonescu de faţă, oare şi-ar mai fi permis generalul să plece cu aceeaşi uşurinţă? Noul comandant al oraşului Odessa, generalul Glogojeanu, nu apucă să-şi ducă gândurile la bun sfârşit imaginându-şi ce ar fi făcut Iacobici dacă s-ar fi găsit în prezenţa mareşalului. După un ciocănit scurt, maiorul Ovidiu Stoian, intră în birou.
Ludmila Evghenici Petrovna cobora scările către subsolul clădirii flancată de doi soldaţi. Fața îi era schimonosită de plâns şi bătrâna îşi ştergea lacrimile de pe obraji cu colţul baticului, dar degeaba. Altele ţâşneau din ochi înlocuindu-le pe cele duse. Vorbea repede şi sacadat, poticnindu-se ori de câte ori i se poticneau şi picioarele, cele încălţate în galoşii prea mari. Vorbea uitându-se când la unul, când la celălalt, printre sughiţuri reluând explicaţiile pe care le dădea de trei ore încoace. Nici nu-şi dădea seama că interpretul plecase şi că vorbea fără să fie înţeleasă. Frica de a fi într-un loc care ani de zile a băgat spaima în ucrainienii din Odessa, sediul NKVD, chiar dacă acum părăsit de temuţii ruşi, teroarea de a fi înconjurată doar de bărbaţi în uniformă, îi provocase Ludmilei cea blândă și atât de reținută o logoree de nestăvilit. Cuvintele ajunseseră să-i iasă din gură disparate, propoziţiile nu se mai închegau, iar logica o părăsise. Oleg, ruși, clădire minată, ucrainieni amărâți… Oricum nu conta. Soldaţii români nu pricepeau o boabă din ce turuia bătrâna. Au încuiat-o în subsolul clădirii, aşa cum li s-a cerut, şi au plecat să îşi vadă de treburile lor.
„Domnule general, gândiţi-vă şi dumneavoastră că nu avea niciun motiv să ne mintă. Nu era decât o băbuţă, aşa cum sunt şi pe la noi la ţară. Aţi văzut cum tremura toată şi îi clănţăneau dinţii în gură când povestea, mai să nu înţeleagă interpretul ce bălmăjea ea acolo. Nu aşa arată un diversionist, domnule general şi, în plus, nu îşi pierde rusul vremea cu babe ramolite, când are la dispoziţie din ăştia tineri. Poate ar trebui să luați totuși în calcul varianta cu mutatul din clădirea asta. În fond, este al doilea localnic care ne spune că e minată clădirea. Prăpădiții, le este teamă că ne-am putea răzbuna pe ei în cazul în care se întâmplă ceva.” Văzând privirea încruntată îndreptată spre el, maiorul Ovidiu Stoian continuă să deschidă gura ca peştele tras pe uscat, cât să nu zică nimic, doar să mişte buzele în gol şi apoi să nu mai facă nici asta. Începu să se foiască stingherit pe scaun, neştiind dacă ar trebui să rămână ori să părăsească biroul. Când în sfârşit hotărî că cel mai nimerit ar fi să plece, generalul se porni. „Două ore au căutat băieţii noştri după mine prin toată clădirea şi hai să spunem că ar fi putut să dea greș, dar nici germanii nu au găsit nimic şi ăia ştii bine că au tehnică mai bună decât avem noi”. Generalul se aruncă într-o tiradă interminabilă, explicându-i maiorului, ce stătea cuminte pe scaun, cum e cu comuniştii, care nu se dau în lături de la nimic, inclusiv să racoleze babe care să le distragă lor atenţia de la lucruri importante, de la ședința care urma să înceapă în jumătate de oră. Şi în plus cei de la statul major l-au informat despre vizita mareşalului de săptămâna viitoare, unde să-l primească, dacă nu în cea mai falnică clădire rămasă nebombardată?
O oră mai târziu, când a avut loc explozia, bătrâna nu a simţit nimic. Nu a suferit. Stătea ghemuită pe podea, cu fundul pe cele câteva sute de kilograme de explozibil îngropate în pardoseala camerei, cele nedibuite de specialiştii români. Nu a plâns, nu a oftat, doar a plutit în zeci de bucăţi şi mii de particule roşiatice, care s-au întâlnit în zborul lor cu alte mii de particule de aceeaşi culoare. Soldați și ofițeri, cu toții într-un dans comun al sângelui și cărnii. Și al eliberării.
