Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Adina Popescu la Creative Writing Sundays, pe 17 martie 2024, la tema: „un basm modern pentru adulți, care să conțină elemente fantastice și care să respecte, ca structură narativă, regulile clasice ale basmului”.
A fost odată ca niciodată un împărat. Împăratul împărățea peste o împărăție mare, care se întinde peste șapte mări și șapte țări. Avea o împărăteasă, trei fete și trei dușmani. Era un împărat ca toți împărații. Mai avea și un castel și o oaste ale cărei cheltuieli îi secătuiau de la an la an vistieria și în care se înrolau cei mai curajoși oameni din împărăție, bineînțeles că numai benevol.
Cât a fost tânăr, s-a tot luptat cu dușmanii lui de la miazănoapte, miazăzi și apus, doi împărați și un balaur. La răsărit n-avea dușmani fiindcă împărăția lui se învecina cu o mare și, în plus, împărăteasa era fata împăratului care împărățea peste mare și tocmai de-aia o luase de nevastă.
Dar împăratul nostru a început să îmbătrânească, părul și barba i-au încărunțit, îl dureau oasele când se trezea dimineața și avea o tuse tabagică, deși nu fumase în viața lui. Armura a început să i se pară grea și, în unele zile, chiar și coroana. Cu nevastă-sa nu putea să vorbească despre problemele astea pentru că nu l-ar fi înțeles. Nu fusese niciodată nici sfătuitorul lui de taină, nici afectuoasă, nici nu pusese mâna pe sabie să-l însoțească în bătălii. Ei îi plăcea să împletească șosete pentru soldați în camera ei din turnul cel mai înalt al castelului și era înnebunită după reuniuni și baluri când se îmbrăca în ținute somptuoase și, cu o coroană mai mică decât a împăratului pe cap, stătea pe un tron mai mic, lângă el. Îi plăcea să primească daruri și omagii. Era mai degrabă genul de împărăteasă casnică.
Așa că a chibzuit împăratul de unul singur și, după câteva nopți nedormite, a luat o hotărâre. Și-a adunat toți curtenii în sala mare a sfatului și le-a spus solemn:
― Dragii mei, cred că sunteți de acord cu mine că sunt un împărat înțelept care v-a condus cu devotament și responsabilitate.
― Da, da, ești cel mai bun împărat. O să ne mai conduci multă vreme de-acum înainte, Măria Ta, i-au spus în cor supușii.
Împăratul a ridicat o mână ca să știe adunarea că trebui să facă liniște și a continuat:
― Trebuie să vă spun însă că de la o vreme, am cam obosit. Armura e tot mai grea, coroana e tot mai grea, mi-e tot mai greu să iau decizii…
― Măria Ta, ce vrei să spui? Tu ești chezașul păcii și al bunăstării împărăției. Fără tine am fi nimic.
― Da, știu. De aceea, m-am gândit că un sistem de alianțe e cel mai înțelept lucru și am hotărât așa: pe fata mea cea mare, o voi mărita cu fiul împăratului de la miazănoapte, pe mijlocia, cu fiul împăratul de la miazăzi…
― Împăratul de la miazăzi n-are băiat, are fată, l-a întrerupt împărăteasa.
― Atunci, i-o voi da chiar lui de soție sau… prințesele ar putea să se mărite între ele. Te rog să nu mă mai întrerupi. Unde am rămas? Iar pe cea mică, despre care știți cu toții că e lumina ochilor mei, bucuria vieții mele, o voi da de soție celui care îl va învinge pe balaurul de la apus.
― Și jumătate de împărăție? au întrebat curtenii.
― Doar fata. Că dacă o să învingă balaurul, o să ia împărăția lui. Așa m-am gândit.
A dat să se ridice în picioare și să declare închisă ședința de coroană, când împărăteasa a sărit de pe tronul ei mic:
― Dar fetele ce vor zice?
― Sunt fete de împărat și datoria le cere să se supună, a spus împăratul cu voce tare să-l audă toți. Apoi s-a întors către nevastă-sa și i-a spus încet: Fă bine și ține-ți gura că cine știe ce prăpăstii spui. O să vorbim când o să fim doar noi.
Fetele cele mari au acceptat cu bucurie să-și slujească țara și poporul măritându-se. Împăratul a trimis pețitorii și împărăteasa a început să le pregătească trusourile și lăzile de zestre. Cea mică însă… Cea mică s-a revoltat, a plâns, a țipat că ea nu acceptă să fie vândută, că ideea de căsătorie aranjată îi repugnă, că mai bine nu se mărită niciodată, că mai bine se omoară sau se călugărește. Împăratul i-a spus însă sever:
― Ești prințesă și asta e soarta prințeselor! Du-te în camera ta, am încheiat discuția.
― Mamă-împărăteasă, apără-mă, zi și tu ceva, a implorat-o fata.
Împărăteasa a tăcut însă așa cum tăcea ea întotdeauna când ar fi trebuit să vorbească, mai ales că împăratul îi atrăsese atenția asupra faptului că ea însăși avusese un mariaj aranjat în care nu-i fusese chiar rău și, în plus, planul pe care îl urzise el îi permitea să se bucure în continuare de beneficiile de împărăteasă.
Dar mezina nu era o prințesă ca toate prințesele. Trebuie povestit că împăratul își dorise tare mult un băiat și suferise pentru că nu-i ieșise nici din a treia încercare. Când fata a mai crescut, a văzut că nu-i plăceau păpușile, nu-i plăcea brodatul și nici cântatul la clavir și, în general, îndeletnicirile obișnuite ale prințeselor. Se bucurase când o văzuse că e mai degrabă atrasă de arme, de cai, de tratatele de strategie și de tovărășia bărbaților. Gândise că nu era nimic rău să-i permită să învețe să deprindă meșteșugul armelor, călăritul, arta războiului. Fata își dovedise talentul pentru toate aceste lucruri, ba mai mult, ceruse să învețe și noțiuni de fierărie, ca să știe să-și facă singură arme și să-și potcovească armăsarul pe care îl primise în dar când împlinise cincisprezece ani. Cu fierăria nu prea se descurcase.
Și, fiindcă nu era ca toate prințesele, prințesa noastră a luat o hotărâre pe care nicio altă prințesă n-ar fi luat-o. S-a îmbrăcat în armura lui tătâne-său, a pus șaua de murg și a plecat înspre soare-apune să se lupte ea însăși cu balaurul.
La castel a fost haos în ziua în care au descoperit că mezina dispăruse. Pe lângă reproșurile nevestei, împăratul a trebuit să suporte și umilința retragerii ofertei publice de recompensă constând în mâna fiicei lui. Asta i-a știrbit autoritatea. Ca să dreagă busuiocul, a anunțat că va pleca el însuși în fruntea armatei să se lupte cu balaurul de la apus. Așa că a început pregătirile pentru o ultimă campanie.
În timpul ăsta, prințesa a mers întins zi de vară până-n seară tot către soare-apune. S-a oprit doar de câteva ori în drumul ei.
Prima dată, să ajute o bătrână uitată de ani să-și care bocceaua cu lemne adunate din pădure până la căsuța ei.
― Alt voinic nu s-ar fi oprit din drum să mă ajute, i-a zis recunoscătoare băbuța în timp ce-i pregătea bucate s-o omenească.
― Măicuță, nu mai pune sare în mâncare c-ai sărat-o adineaori. Pune mai bine niște schinduf dacă vrei să aibă gust mai bun.
Bătrâna a prins-o de mână, s-a uitat în ochii ei și i-a zis:
― De când te-am văzut am știut că ești fată.
― Ce m-a dat de gol? a întrebat-o.
― Un flăcău n-ar fi știut despre buruienile aromatice.
N-a avut încotro și i-a povestit toată tărășenia, cum fugise de-acasă ca să n-o mărite părinții cu anasâna și că era în căutarea balaurului pe care voia să-l provoace la luptă dreaptă și, dacă l-o învinge, să-i ia împărăția.
― Și pe mine au vrut să mă mărite părinții cu forța și de-aia am ajuns să trăiesc singură în pădure. Am sperat că vremurile alea s-au dus, a oftat bătrâna care s-a dovedit că nu era nimeni alta decât Sfânta Duminică sau poate Sfânta Vineri.
― N-are rost să-ți riști viața și tinerețea, i-a zis bătrâna. Mai bine rămâi cu mine să mă ajuți, că tare aș avea nevoie.
Prințesei îi era dragă viața ei și a acceptat, însă, foarte repede, a băgat de seamă că ei îi reveneau toate muncile din gospodărie, de la dereticat, făcut mâncare, spălat vase și crăpat lemne până la adunatul buruienilor de leac, în timp ce bătrâna ședea cât era ziulica de lungă într-un balansoar și se plângea c-o dor șalele, deși de mâncat mânca cât șapte. Așa că într-o dimineață, înainte să se trezească Sfânta, și-a înșeuat calul, și-a luat bocceluța, a luat de pe unul din rafturile cu leacuri ale bătrânei o sticluță pe care scria panaceu, fiindcă s-a gândit că poate vreodată o s-o scape de vreo durere menstruală, și dusă a fost.
A doua oară, s-a oprit să salveze un șoricel. L-a văzut cum rămăsese împietrit în fața unui șarpe care se pregătea să-l înghită și i s-a făcut milă de el pentru că, așa mic, cenușiu, cu urechi, coadă și gheruțe rozalii și cu ochii ca boabele de piper, semăna mult cu unul dintre șoriceii pe care îi găzduia în odaia ei de la castel. Dar șoricelul nu era un șoarece oarecare, ci era chiar regele șoarecilor și, bucuros că-l scăpase de șarpe, i-a promis că el și tot neamul lui șoricesc o vor ajuta când va fi în nevoie.
S-a mai oprit și a treia oară din drum dar nu ca să ajute pe cineva, ci pentru că și-a prins piciorul într-o capcană de urși. Abia după două zile a venit braconierul care pusese capcana și a eliberat-o. Era mai mult moartă decât vie. A suit-o pe cal și a dus-o la el acasă unde a dat-o în grija nevestei lui să-i curețe și să-i vindece rănile. Când a dezbrăcat-o de straiele bărbătești și a văzut că era fată, l-a chemat pe vânător și i-a zis:
― Bărbate, a dat norocul peste noi. Asta trebuie să fie fata împăratului, cea care a fugit de-acasă. Aleargă iute la castel și spune-le că e la noi. Sigur o să primim o recompensă.
Vânătorul, ce era să facă? El nu ieșea niciodată din vorba nevestei. Înainte să plece, ajutat de femeia lui, a priponit-o pe biata prințesă rănită de pat. Când fata s-a trezit și s-a pomenit legată fedeleș, a înțeles că nu-i a bună treaba asta. S-a gândit că până acolo i-a fost și că va trebui să renunțe la marele ei plan. Dar a văzut că, deși o ținea înlănțuită, femeia o îngrijea cu devotament și speranțele i-au renăscut. De îndată ce rănile i s-au vindecat și s-a simțit întremată, și-a chemat în ajutor prietenii șoareci care, într-o noapte, au ros funiile și au eliberat-o.
Și-a pornit din nou la drum. Tot înspre soare-apune, mereu cu umbra în spate. Doar ea și calul, care nici măcar nu era dintre cei vorbitori.
În timpul ăsta, vânătorul a ajuns la castel și le-a spus că o găzduiește pe fata împăratului, pe care a găsit-o rănită în pădure, îmbrăcată în straie de bărbat. Auzind vestea, împărăteasa a lăcrimat de dor. Împăratul n-a stat pe gânduri: s-a urcat într-o caleașcă și a plecat să-și recupereze fata. Când a ajuns la casa vânătorului, ia fata de unde nu-i! Așa că s-a întors supărat la castel să continue pregătirile pentru campanie, iar vânătorul și nevasta lui cea lacomă au rămas cu buzele umflate, fără să primească nicio recompensă.
Cu ceva tot s-a ales împăratul de pe urma drumului ăsta. I-a venit ideea să le ceară ginerilor lui ajutorul să răpună balaurul. Ar putea să dureze câteva luni, să-mi trimită ajutoare, s-a gândit împăratul mulțumit că putea să amâne dintr-un motiv atât de întemeiat plecarea la război.
Fata și-a continuat aventura. A străbătut câmpii, văi și munți și, într-o zi, a văzut în zare, cocoțat pe-un deal, cu castel cu turnuri și creneluri. De la distanță, i s-a părut frumos, dar de nepătruns. A continuat să meargă făcându-și planuri cum va intra și-l va provoca pe balaur la luptă. S-a gândit că ar putea să moară. Pentru câteva momente, i s-a făcut frică și s-a gândit să renunțe. Dar și-a amintit că taică-său era hotărât s-o mărite cu cel care ar fi învins balaurul și asta i s-a părut o perspectivă mai rea decât moartea.
Și cum mergea ea cufundată în gânduri, nici nu și-a dat seama că a trecut de gardul care înconjura castelul. A simțit când murgul ei s-a oprit. L-a strunit, dar calul a fornăit și a refuzat să meargă mai departe.
Și atunci, l-a zărit. Balaurul se plimba prin grădină și părea supărat. Ziua începuse prost pentru el. Se trezise asaltat de gânduri care urlau toate deodată. Au continuat să urle cât timp și-a făcut duș și s-a spălat pe dinți. Adică mult timp deoarece la balaurii cu douăsprezece capete spălatul pe dinți durează ceva. Chiar și după ce a băut douăsprezece cafele, gândurile au continuat să i se amestece în fiecare cap. Cumva, gândurile căpătaseră consistență și îi făceau căpățânile să se miște haotic provocându-i dureri groaznice. A scăpat chiar niște flăcări pe câteva dintre guri și a incendiat perdelele. Ca să potolească dansul căpățânilor, a înghițit toate ierburile și prafurile pe care le-a găsit în dulapul cu leacuri, însă nimic n-a avut efect așa că s-a hotărât să facă o plimbare lungă.
Prințesa și-a ridicat viziera, a tras aer în piept, și-a scos sabia din teacă și a țipat la el:
― Hei!
Balaurul a tresărit.
― M-ai speriat, nu te văzusem. Cine ești și ce vrei?
Era straniu să-l auzi vorbind pe balaur pe douăsprezece voci, dar prințesa nu s-a lăsat intimidată.
― Am venit să te provoc la luptă.
― Fix asta îmi lipsea. Mă dor capetele. N-am chef, i-a zis el ursuz.
― Ba trebuie să ne batem.
― Lasă-mă-n pace, i-a zis și i-a întors spatele.
Prințesa l-a înțepat în fund cu vârful sabiei.
― Zici că te doare capul. Dacă îți dau ceva să-ți treacă, ești de acord să ne batem?
A scos de la chimir sticluța pe care o furase de la Sfânta și i-a întins-o balaurului.
― Cred că o picătură pentru fiecare cap e de-ajuns.
Balaurul a înșfăcat sticluța. A dus-o la una din guri și a sorbit fără să-i treacă prin niciunul din capete că ar putea fi otravă și nu leac. Pe măsură ce-și administra tratamentul a devenit tot mai vesel.
― E chiar eficient. Nu mă mai doare.
― Hei, mai ușor, mai lasă-mi și mie, a zis prințesa și a dat să-i ia sticluța înapoi. Acu’, dacă nu te mai doare, ne batem?
Nervos, balaurul i-a dat un bobârnac de i-a sărit coiful de pe cap și părul ei blond și lung i s-a revărsat peste armură. Cele douăsprezece perechi de ochi ai balaurului s-au căscat de surpriză.
― Ești fată? Ar râde și curcile dacă s-ar afla că m-am bătut cu tine.
Deznădăjduită, prințesa a început să plângă.
― Tot ce-am făcut a fost în zadar? Habar n-ai prin ce-am trecut ca să ajung până la tine.
― Femeile… a zis dând din mână a lehamite. Știi ceva? Mi-e foame, mă duc să mănânc ceva.
I-a întors spatele și a plecat înspre castel. După doar câțiva pași s-a oprit.
― Totuși, nu înțeleg. E ciudat. De ce vrei să ne luptăm?
Printre suspine și sughițuri, prințesa i-a povestit că tatăl ei a promis-o de soție celui care îl va ucide. Câteva minute bune, balaurul s-a gândit cu toate cele douăsprezece capete ale lui. A privit-o cu cele douăsprezece perechi de ochi și a adulmecat-o cu cele douăsprezece nasuri. S-a gândit că este drăguță, miroase bine, că are multe defecte, dar și calități, și a întrebat-o:
― Tu ce vrei de fapt?
― Să mă mărit doar dac-o să vreau eu, cu cine vreau eu.
― Și… n-ai vrea să te măriți cu mine? i-a zis timid pe douăsprezece voci a cappella.
Din motive neștiute, prințesa a răspuns da.
În timpul ăsta, cei doi gineri ai împăratului se puseseră în fruntea oștirilor lor și porniseră înspre el să-i ofere ajutorul solicitat. Dar, odată ajunși, au început să se războiască între ei, care să-i ia împărăția. Noroc că vestea cumplită a ajuns la urechile mezinei care s-a urcat în spinarea balaurului și mi ți s-au pornit amândoi la luptă și nu s-au oprit până când oștile n-au fost nimicite. Rămași fără soldați, cei doi gineri s-au căit și așa au fost lăsați în viață. Au constatat și că soțiile lor erau gravide.
Și abia după toate astea au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
