Povestire de Irina Georgescu, aleasă de Matei Florian la Creative Writing Sundays pe 22 mai 2016, la tema „aseară”.
Stătea pe prispă și se uita la șiroaiele ce se prelingeau din spatele casei și-o luau la vale, spre mormîntul Ginei. Aveau să traverseze curtea casei, să treacă pe sub scîndurile înnegrite ale porții și să inunde drumul pe care îl urcase de dimineață, ca apoi să ajungă la cimitir. Își închipuia cum Gina aude ploaia căzînd peste florile roz din plastic, și cum sunetul ei o adoarme. Gabriel privea stejarul bătrîn, cu crengi întinse pînă la acoperiș și asculta apa venind tocmai din vîrful dealului spre el, umplînd gropile și urmele lăsate de căruțe.
Îi acoperiseră fața cu un văl, prin care ochii ei păreau deschiși, iar rochia de mireasă fusese așezată peste trup, că nu găsiseră una care s-o încapă. Gabriel ajunsese dimineața, știa că nu-i loc de dormit pentru toți. Tușa Vera le chemase pe surorile din Vîlcea și pe vărul Calu – de mic îi ziceau așa, dinții din față îi erau atît de lungi, că nu-și putea închide gura.
Tușa era la bucătărie. Învîrtea într-o oală mare, plină cu arpacaș, și plîngea. S-au îmbrățișat, baticul negru îi mirosea a ceară.
— Cine i-a făcut asta, mămică? a zis ea, și-a tras nasul și s-a desprins de Gabriel, a luat lingura în mînă și a privit-o încurcată, de parcă nu știa ce să facă cu ea. Să n-ai liniște pînă nu-l găsești, l-a privit cu ochi umezi.
Unchiul a intrat în bucătărie. Era îmbrăcat cu o cămașă gri, decolorată, cu o bandă neagră prinsă cu un ac peste buzunar. Bunicul îl striga Țiganu. Nu-i convenise că săracul satului, un zgîrcit cum nu mai pomenise, o brută cu fața smeadă, o luase pe fiică-sa de nevastă.
— Venirăți toți să căscați gura p’acilea, a mîrîit Țiganu, cotrobăind sub patul de lîngă sobă.
Sicriul fusese scos în fața casei, capacul sprijinit de peretele din lemn, alături gălețile de plastic cu căni albe în ele, legate cu prosoape și coșul cu colacii făcuți de dimineață. Tușa a pus oala pe masa de-afară și a turnat coliva într-o farfurie albă, a ras biscuiți deasupra și a ornat-o cu bomboane, cîteva lacrimi au căzut printre ele. Cei doi băieți gemeni ai lui Calu se ascunseseră după sicriu, dantela de pe margine se mișca, dar el nu se putea apropia să-i scoată de-acolo.
Cînd unchiul și preotul au intrat în curte, Gabriel l-a văzut pe Țiganu cum țîșnește spre masa din spatele lui, își trage cureaua de la pantaloni, și începe să-l lovească pe Negruț. Cîinele mîncase din platoul cu colivă, numai crucea din bomboane rămăsese întreagă.
— ‘Ți place coliva, jigodie?
Popa, cu ochelarii pe nas, căuta în carte. Gemenii s-au pus pe plîns, i-a văzut mai tîrziu, în timpul slujbei, aruncînd cureaua în spatele casei.
Țiganu l-a luat deoparte pe Gabriel, în timp ce cînta popa, că are treabă cu el, groparii se apucaseră să sape și, pînă la două cînd ajungea sicriul la cimitir, cineva trebuia să stea cu ochii pe ei, să nu dispară dinții.
— Nu-s din aur, i-a zis băiatul.
— Ce treab-ai tu, puțoi?
Avea aproape treizeci de ani și tot așa-i zicea. L-a lăsat în cimitir cu doi bărbați uscați ca stafidele, le-a pus lîngă groapă o sticlă cu băutură, s-a mai uitat o dată la Gabriel și-a plecat. Pantalonii îi cădeau de pe fund. Bărbații icneau și scoteau lopeți din pămîntul ud și greu. În curînd a auzit o lovitură, dăduseră de o lespede.
— Asta-i, tăticule, mînca-mi-ai sufletu’.
Unul dintre ei s-a ridicat din groapă, ținînd într-o mînă scheletul bunicului. Șira spinării s-a frînt de la jumătate și oasele au căzut cu zgomot, ca niște pietricele. Dinții aurii, doi sus și unul jos, luceau în deschizătura craniului, iar groparul s-a apucat să rîdă de mutra băiatului.
— Pune-l în cearșaf, a zis Gabriel încet și s-a gîndit că dacă venea în straiele bisericești, n-ar fi vorbit așa cu el.
— Zi-i lu’ Țiganu să-și bage dinții-n cur, c-o să-i trebuie cînd îl băgăm în pămînt.
A văzut pînza plină de noroi, aruncată la picioarele lui, peste ea putrezise, în mulți ani, bunicul. Cu puțin timp înainte să moară, îi spusese lui Gabriel cum îl găsise pe drumul căruțașilor – nu avea mai mult de două luni -, învelit în cîrpe și plîngînd de foame, și cum i-l pusese în brațe fetei lui, să-l alăpteze, pentru că abia ce-o născuse pe Gina. Numai Țiganu făcuse scandal, erau prea săraci s-adune în curtea lor orfanii găsiți în drum.
Gabriel a desfăcut încet nodul cu care era legată pînza. Falangele, craniul spart, cei trei dinți prinși de el, a pipăit rămășițele scheletului și-a dat de monedă. Atîrna, lipită de un os printr-o ață neagră și uscată. Cît o căutase în pod! Și-a amintit de ciotul bunicului, în timp ce-i privea pe groparii care se îndepărtau rîzînd către cătunul unde copilărise. Cîteva case sărăcăcioase, înghesuite sub coama dealului, un drum de pămînt ce se termina într-o șosea ce făcea legătura cu satul vecin, cel care avea școală și dispensar.
Cînd a ajuns cortegiul, Țiganu a tras legătura din mîinile lui Gabriel și-a smuls dinții de pe oase, s-a strîmbat de efort. L-a trimis pe Calu cu rămășițele bunicului, să le pună în groapă înainte să coboare sicriul Ginei.
— Morții ei de viață, a zis și i s-au umezit ochii. E numai vina ta, nu trebuia s-o iei d-acasă! l-a împins dintr-odată, s-a întors și-a plecat pe drum.
Îl vedea pe Calu lîngă groapă, cu capul plecat, își făcea cruce. Popa cînta pe nas și rotea cădelnița. Tușa ședea în genunchi, spatele îi sălta sub brațele surorilor ei, una se apucase să bocească cît o țineau rărunchii. Gemenii se băteau pe mormîntul vecin. Cînd s-a uitat mai bine, o făceau pe spadasinii cu două coaste ale bunicului. Babele satului se așezaseră în spatele rudelor, unele se uitau spre gălețile puse la intrarea în cimitir. Aveau să se împingă mai tîrziu, să apuce cîte una.
Și-n seara de după înmormîntare, în timpul pomenii și chiar și după ce toți s-au dus la culcare, el a rămas pe prispă, cu bănuțul ascuns în palmă, și s-a gîndit la rîpa unde făcuse bunicul casa, cum se inunda la orice ploaie mai zdravănă, într-o zi avea să-i umfle pe toți și să-i ducă la vale, unde era cimitirul, și el frînt de ape și de alunecări. Cînd erau mici, să fi avut vreo șase-șapte ani, în locul acela de pe prispă stătea bunicul, îmbrăcat în negru, cu fața lui albă, pătrată, și ochii albaștri, ținînd-o pe Gina pe genunchi, băieții de-o parte și de alta, în pantaloni scurți și cu picioarele goale. Ascultau aceeași poveste, cum scăpase el din război. Le era frică să se uite la brațul lui ciung, terminat cu o cusătură strîmbă peste încheietura vineție.
— Am băut bine-nainte, le-a zis, și m-am ‘pușcat în dreapta.
I-au văzut dinții lucind în soarele amiezii mirosind a scovergi cu zahăr.
— Și-apoi, ce ziceți voi, căpitanul a spus că pot învăța să trag și cu stînga și nu mi-a dat drumul acasă. Dar aici mi-e toată puterea, a ridicat ciotul spre cer.
Gina a început să plîngă.
— Zi povestea cu comoara, a zis Calu.
Bunicul a mărit ochii și s-a uitat pe rînd la ei.
— Cu banul de aramă?
— Haide, zi-ne!
— Se zice că odată, demult, un băiat a venit de la război și cînd a ajuns acasă, s-a dus întîi în pod și-a ascuns într-o ladă niște cocoșei de care nu știa nimeni, iar dintre toți, unul era fermecat, cum nu mai exista altul pe lume. Cine-l găsea, scăpa de orice necaz, a mai zis și și-a aprins o țigară care a scos un fum gros, cu miros înțepător.
— Și? a întrebat Gina și s-a scărpinat la ochi.
— Băiatul a aruncat banul și și-a pus o dorință, oful cel mai mare.
— Ce dorință?
— Să fie bogat! a zis Calu.
— Și-am încălecat pe-o șa, i-a făcut bunicul cu ochiul.
— Unde-i banul? l-a întrebat Gabriel.
— Și-am încălecat pe-o căpșună și…
— O minciună! au zis toți în același timp.
Acelea erau zilele la care s-ar fi întors, de-ar fi putut. După ce-a murit bunicul, Țiganu a pus stăpînire pe casă și a băgat frica în toți. Cînd l-a prins pe Gabriel umblînd noaptea în pod, cîțiva ani mai tîrziu, l-a bătut pe întuneric, cu pumnii și cu picioarele și l-a scuipat înainte să leșine. L-a oblojit tușa, iar cînd a fost în stare să meargă, a fugit de-acasă. A mers pe șosea, pe lîngă pădure și s-a gîndit la toate poveștile bunicului, mai ales la cea cu Hansel și Gretel și-i părea rău că nu o luase pe Gina cu el, lîngă ea nu s-ar mai fi temut noaptea de umbrele de pe drum. Într-o seară a ajuns într-o gară, în spatele ei se vedea un sat mai mare decît cel de unde venise. S-a ascuns într-un vagon plin cu cărbuni și a încercat să adoarmă repede, să uite de foame. Dimineață l-a trezit șuieratul locomotivei și-a sărit în picioare. Trenul încetinea în dreptul unei gări, departe se vedea turla strălucitoare a unei biserici. A sărit și s-a rostogolit pe pietriș, simțind toate rănile pe care i le făcuse Țiganu în pod. A găsit atelierul unui fierar și a rămas acolo o vreme. Nevasta fierarului, o țigancă tînără și mămoasă, avea darul de a citi în cărți. Îi spunea mereu că el o să se facă preot, că ăsta era darul lui. Cînd avea dureri de cap, femeia îl chema pe Gabriel să-i facă descîntec.
Într-o zi, Gabriel s-a dus la mănăstirea de lîngă satul unde se pripășise și, dacă a văzut că îl primesc, nu s-a mai întors la fierar. I-au spus Inocențiu, călugărul Inocențiu, pentru că avea chip de copil și ochii de un albastru curat. A învățat cîntecele și toate îi plăceau, pentru că vocea lui caldă le rostea limpede și înalt. Dar în momentele de rugăciune, gîndindu-se la lumina inimii și la dragostea pentru Cel de Sus, spunînd cu voce ridicată, „Te iubesc, Doamne”, tocmai în acele clipe, cînd stătea îngenuncheat, cu fruntea lipită de lemnul tocit al iconostasului și aștepta ca numele sfînt să coboare de pe buze în inimă, îl apuca disperarea. Gîndul lui aluneca nu spre figura alungită din toate icoanele, ci spre ochii negri ai Ginei, care-i aminteau de jocurile din curtea casei și de ascunzătoarea din pădure, știută doar de ei. „Ce să fac, Doamne?” În loc de răspuns, lumina din inimă se preschimba în foc, iar rugăciunea în suferință, făcîndu-l să uite de rănile din genunchi. Fecioara Maria lua atunci chipul fetei și îl privea cu bunătate din cer.
Într-o zi i-a spus starețului că trebuie să-și vadă familia. Trecuseră opt ani de cînd îmbrăcase straiele negre. Pielea-i era albă, cu miros de mir și tămîie. A trecut întîi pe la familia fierarului, femeia i-a spus că văzuse în cărți că o să se întoarcă. I-a cerut haine de schimb și și-a dosit în raniță hainele de călugăr. S-a îmbrăcat în niște pantaloni de in și-o cămașă neagră, iar în dimineața următoare a luat trenul spre satul lui. A găsit-o pe Gina sub stejar, întindea rufele pe sfoară. Se înălțase și se făcuse roșie în obraji. La început, ea nu a recunoscut chipul pe jumătate îngropat în barba deasă. Doar ochii albaștri i-au amintit de Gabriel și i-a sărit în brațe. Ia-mă cu tine! l-a rugat și-apoi i-a povestit ce zile negre le făcea Țiganu – cum le bătea cînd era beat, și pe ea și pe mama, cum era de două ori să dea foc la casă, amenințîndu-le că le arde de vii.
Gabriel a tresărit. De undeva din casa întunecată, în care adormiseră cu toții, s-a auzit un zgomot înfundat. S-a ridicat și-a intrat încet. O lumină venită de afară, i-a arătat scara pusă la pod. A stat o clipă și-a ascultat. Amintirile îl moleșiseră și s-ar fi întors pe prispă, în liniștea nopții. Dar, ca atunci cînd se ruga, în loc să se lase cuprins de taina rugăciunii, să închidă ochii și să caute lumina născîndu-se în întuneric, i-a venit să caute ce se întîmplă în jur.
A strecurat în buzunarul de la piept bănuțul care-i transpirase în palmă, a pus o mînă pe scară și a început să urce cu grijă. A stat cîteva secunde nemișcat pe treapta de sus, scîndurile scîrțîiau aproape de el. În pod mirosea a paie mucegăite și a șobolani. A înaintat încet. Fața i-a intrat într-o pînză groasă de păianjen. A mers aplecat, să nu se lovească de acoperiș, a călcat pe-o greblă, s-a oprit, iar cînd s-a mai obișnuit cu întunericul, a văzut într-un colț, în fereastra rotundă, o umbră. Ceva i-a fugit printre glezne, poate un șobolan, și-apoi s-a simțit prins de încheietura mîinii.
Primul gînd a fost că-l ademenise acolo bărbatul care o tot vizita pe Gina, la Piatra Neamț, în mansarda de zece metri închiriată de Gabriel. Ea făcea ziua curățenie în oraș, la unul și la altul, Gabriel o ajuta să plătească chiria, din leafa de dascăl bisericesc. Serile venea la ea cu mîncare și petreceau o oră – două împreună, după care el se întorcea la casa parohială. Preotul care-l luase pe lîngă el l-ar înfiat, de-ar fi putut. Așa un tînăr cu chip îngeresc și cu voce înaltă nu mai cîntase în biserica lui, unde nu mai pui că fusese călugăr. Voia să-l trimită la Iași, la facultate, să-l lase în locul lui cînd ar fi fost prea bătrîn să mai slujească. Gabriel nu adormea în nici o seară fără să se gîndească la ziua cînd el și Gina s-ar fi mutat în casa mare, cu grădină și saloane înalte, vopsite în alb, cu mobile de mahon și covoare persane. Pînă atunci, avea să asculte de preot și să aibă grijă de Gina. Mulțumirea de-a o ști aproape și de a o vedea în fiecare zi îi dădea liniștea de care avea nevoie în timpul rugăciunilor.
A înțeles tîrziu că fetei i se întîmpla ceva, abia cînd a văzut-o cu burta rotunjită și-a auzit-o că vrea să se mărite, a început să aștepte pitit sub scara vilei, să-l cerceteze din întuneric pe cel care urca la ea după plecarea lui. „Cum ai lăsat, Doamne, să se-nfăptuiască asta?” își frămînta mîinile în întuneric și încerca să ierte purtarea Ginei și grija ei pentru sămînța altui bărbat. Într-o seară, i-a adus tocană de legume și el n-a mîncat, doar a privit-o cum înmoaie pîinea în sosul de culoare arămie. „Arăți tare obosită”, i-a spus cînd ea s-a ridicat de la masă, și a strîns el resturile de mîncare, în timp ce ea s-a întins, cuprinsă de moleșeală, pe patul mic, din fier. Gabriel a aprins o lumînare la fereastră și a încercat să se roage, cu urechile ciulite la sunetele din cameră. Cînd a știut c-a adormit, a făcut doi pași pînă la pat. S-a așezat lîngă pîntecul fetei, l-a simțit prea aproape de el și s-a pus în genunchi, pe jos. A privit-o pe Gina pînă cînd s-a obișnuit cu bezna și a văzut-o mai bine, i-a mîngîiat tîmplele și umerii, chiar înainte ca gura ei să se înece cu spuma otrăvii, care s-a revărsat pe așternuturi și pe podea.
În întunericul podului, răsuflarea celuilalt, duhnind a tărie și-a stricăciune, i-a amintit de gura albă a Ginei, de mirosul ei de fiere. „Cineva a venit să mă pedepsească”, s-a gîndit Gabriel cînd a primit prima lovitură. Dar mai tare l-a deranjat suflul greu, care-l sufoca. Și-a eliberat brațul și-a împins umbra pînă în fereastră. N-a auzit zgomotul făcut de bănuț cînd a atins podeaua, a continuat să lovească un sac de întuneric, pînă i-a amorțit pumnul și s-a făcut liniște. „Doamne”, s-a gîndit Gabriel, „dacă aș simți în timpul rugăciunii aceeași putere scurgîndu-mi-se din trup, mintea și inima mea s-ar topi laolaltă și-ar găsi lumina Ta în cea mai neagră beznă”.
Cînd s-a trezit, era dimineață. A simțit miros de aluat prăjit și s-a gîndit la bucătăria de vară. Și-a privit sandalele, pantalonii scurți și cojile uscate de pe genunchi. Lîngă ochiul de geam, a văzut grebla bunicului așezată în picioare și jucăriile lor, împrăștiate. Gina dormea lîngă cufăr, cu obrazul îngropat în palmă, codițele îi alunecaseră și atingeau podeaua, aproape de palma dreaptă, desfăcută, în care lucea banul de aramă. A sărutat-o pe frunte și-a trezit-o, avea să îi arate ascunzătoarea pe care o făcuse în pădure.
