Pe 12, 13, 14 septembrie, la Grădina Uranus din București, ne întâlnim cu Shantel & Bucovina Club Orkestar (duminică), Kiril Dzajkovski (sâmbătă), Django Lassi (duminică), Caci Vorba (vineri), Mahala Rai Banda (vineri), Kottarashky &The Rain Dogs (sâmbătă) la Balkanik! Festival 2014.
„Anul acesta, Balkanik! Festival se va desfășura sub sloganul „Just World Music”, anunțându-și astfel intenția de a deveni o scenă festivalieră recunoscută internațional, care adună anual iubitorii și cunoscătorii de muzică „locală” din țările est-europene, dar și curioșii din vest.”
Avem parte și de un bâlci urban, între 12:00 și 23:00. „Publicul va fi întâmpinat cu un târg de mâncăruri tradiționale românești și balcanice, locul de Haleală unde se găsește mâncare mai zdravănă (fasole cu ciolan și mămăligă, gulaș unguresc, papricaș, dar și berbecuț la proțap, kebap, balik yemek și gozmele turcești). Se poate lenevi în zona de lounge Tea&Coffee, unde se servește un ceai sau o cafea la nisip, în timp ce se stă la taifas cu campionii barista ai României. La Târgul de meşteri şi handmade îi așteaptă podoabe și decorațiuni create de meșteșugari și artizani, iar copiii vor fi antrenați cu spectacole cu foc, circ și jonglerii. Copiii și mai mici sunt încurajați să încerce roata olarului, sticlăria sau alte ateliere în ton cu festivalul. Nu va lipsi o zonă specială de selfie. Recuzita pentru ședința foto va fi căruța cu paie, încărcată cu baloți, mustăți de țigan şi bărbi, să simți că ești la Balkanik Festival”.
„Abonamentele pentru 3 zile costă 130 de lei și pot fi cumpărate din rețeaua Eventim (magazinele Orange, Vodafone, Germanos, Domo şi reteaua librariilor Cărtureşti și Humanitas și de pe site-ul eventim.ro), online de pe balkanikfestival.ro, sau în sistem print at home, de pe easytickets.ro.
S-au pus în vânzare biletele pentru o singură zi care pot fi achiziționate la prețul de 65 lei. Studenții și elevii până în 18 ani beneficiază de o reducere de 50%, pe baza carnetului de student/elev, atât pentru abonamente cât și pentru biletele de o zi, iar accesul copiilor sub 7 ani este gratuit.”
E momentul pentru CONCURS:
Dăm două premii: câte o invitație dublă la festival pentru cele mai bune două scurte povestiri cu tematică balcanică, publicate în comentarii la acest post până joi la 18:00.
BÂLCIUL ÎMPLINIRILOR
În Roman venea o dată pe an Iarmarocul sau Bâlciul care dura o săptămână întreagă şi se termina pe şase august, în ziua de Probajă, cum zicea tata, adică de Probojenie sau Schimbarea la Faţă. Ce mă supăra de fiecare dată, era că întotdeauna pe data de şase august, el zicea fără să-l întrebe nimeni, amintindu-mi cu amărăciune că vacanţa se sfârşeşte:
– De-acu’, gata cu vara, nu mai are soarele putere!…
– Cum, tată, să se termine vara pe şase august, când vara ţine pe calendar până la 31 august, iar vara astronomică ţine până hăt, la 21 septembrie?
– Băi, Vasilică, astea-s chestii sifilitice de prin cărţile tale. Însă vremea îşi vede de treaba ei, iar calendarul adevărat este pe vechi. Şi nu mai departe de-atâta, aşa scrie la Gromolnic: odată cu Probaja, se schimbă şi vremea. Iar Topor, când dă vremea la radio, tot aşa le aduce şi el din condei, după Gromolnic!
– Ce ştiinţă şi ce Gromolnic, bre?, intervenea mama, amândouă sunt nişte minciuni! Vremea nu este nici măcar de pe azi pe mâine. Păi, într-una din zilele trecute, o jumătate de stradă era plouată, iar cealaltă jumătate era clocotită de soare. Pe lungime, băăăi! Na, starea vremii!… Na, Gromolnic, na, Topor!
Cu tata nu trebuia să te contrazici niciodată, dar nici cu mama, căci se mâniau într-o clipită şi înapoi era greu să-i mai aduci. Aşa că la noi în casă meteorologia era pe din trei: tata cu Gromolnicul şi vremea pe vechi, noi, copiii, cu calendarul de la şcoală şi timpul probabil după Topor, iar mama, strict de pe azi pe azi, după cum se uita în sus la cer: „Dacă acum plouă aici, înseamnă că acum plouă aici, iar dacă nu, nu!”
La iarmaroc mergeam ca un primitiv întrutotul fermecat de mărgele de sticlă, oglinjoare şi panglici colorate. Eram atât de exaltat, încât mergeam bâţâindu-mă datorită atmosferei de sărbătoare, cântecelor şi reclamelor de tot felul şi mai ales celor de la circ: „Veniţi la Circul mare din Bucureşti! Este un adevărat spectacol de circ, cu artişti, artiste şi alte animale sălbatice! Înăuntru, totul este întocmai ca pe reclamă!, răcnea prezentatorul răguşit, bătând zgomotos cu un arătător lung pe nişte tăblii pictate cu grozăvii. Veţi vedea aruncările de cuţit pe scândura morţii, femeia cu capul de şarpe, omul jumate om-jumate bou, înghiţitorul de săbii şi bărbatul ce-şi străpunge braţul cu cuţitul fără să se rănească! Veniţi cu mic, cu mare la spectacol, căci mai sunt doar câteva locuri. Nu e cinci lei, nu e trei lei, este un singur leu de persoană, ca să intre toată clasa muncitoare!” Numai că eu nu prea intram, căci cel mai adesea, taman de bâlci, nu erau bani în casă. După ce ne milogeam toată ziua la mama să ne ducă la iarmaroc, mai spre seară, după ce ne resemnasem şi numărasem câte zile au mai rămas până pleacă bâlciul, zicea ca din senin:
– Cum să mergem, dacă nu avem niciun leu şi niciun sfanț?…
– Mergem fără bani, mergem să ne uităm şi gata!, săream noi învăpăiaţi de nădejde.
– Băi, dacă cumva începeţi să îmi cereţi să vă cumpăr ceva, sau să vă bag la circ, acolo vă bat de vă ia mama dracului! Hai, îmbrăcarea!
Era destul de bine şi aşa, căci pe noi ne atrăgea mirajul bâlciului, atmosfera aceea de mare sărbătoare tribală, fenomenul în sine la care te făceai părtaş deîndată ce te cufundai în el. Toate cele ce se aflau de vânzare pe tarabe mă interesau într-un mod foarte viu şi aş fi dorit cu lăcomie să le am pe toate, căci toate erau făcute cu mare meşteşug pentru copii. Însă, la un caz de lipsă de bani, era destul de bine şi dacă doar le vedeai, căci nu era mare scofală să-ţi închipui că te joci cu ele.
În mijlocul iarmarocului trona împărăteşte Iujul cel mare, în care, în scaunele prinse în lanţuri, se învârteau îndeobşte cavalerii cu mândrele lor. În timpul ameţitoarei rotiri a Iujului, flăcăii prindeau scaunele fetelor, le răsuceau bine în jurul lanţurilor proprii şi apoi le împingeau cu putere în cea mai spectaculoasă desrăsucire. Cavalerii care îşi iubeau tare de tot şi poate fără speranţă mândrele, ca să le mărturisască iubirea, răsuceau voiniceşte ambele scaune, iar când Iujul avea cea mai mare viteză, scaunele se despleteau în chiotele înfiorate ale fetelor. Jos, sub acest mişcător spectacol de iubire al tinerilor, pe podiumul de scânduri al Iujului, Fanfara de la Zece Prăjini înălţa la cer cântece de nuntă şi de chef, sau lua la tocat mărunt cântece de joc de te frigea la tălpi. Pe vremea aceea nu existau mijloacele de redare şi amplificare sonoră, iar muzica era cântată de fanfarele şi tarafurile din Roman şi din satele din împrejurimi, dintre care cele mai vestite erau Fanfara de la Cozmeşti şi Fanfara de la Zece Prăjini. Puteai vedea cu ochii cum cântecele pline de forţă ale acestora se ridicau până la cer de-l desfătau şi pe Dumnezeu cu tot alaiul. Mai ales când goarna cea mai mare şi mai groasă din fanfară, cu gura cât un lighean, scotea câte o trombă groasă de sunet, vedeai cum undele ei se ridicau la nori ca nişte turte uriaşe, de te lua frica şi ameţeala. Atât pe podiumul Iujului, dar şi jos pe prundişul din jurul lui se încingeau nişte sârbe şi hore de-a dreptul năprasnice, căci veneau la iarmaroc numeroşi ţărani din satele de prin jurul oraşului, mulţi în opinci şi cu costume populare, sătui de munca de peste vară şi hotărâţi să se simtă bine la târg. După ce mâncau merindea la căruţele cu care veniseră cu neamuri numeroase, beau vinuri şi ţuici de-ale lor, apoi îi cuprindea curajul şi cheful de a juca, mai cu seamă că, de felul ei, fanfara te scoate din ţâţâni şi nu mai eşti tu omul calm de fiecare zi. Nu degeaba pe vremuri la război se mergea cu fanfara, căci o fanfară îl face şi pe un înger să-i dea cu parul în cap altui înger. Te întărâtă să faci ceva, să sari în sus, să te bâţâi, să dai din mâini şi din picioare şi atunci, ce să faci, smulgi de mijloc pe cumătra de lângă tine şi te arunci în vârtejul jocului, devenind o tornadă care nu mai ascultă de nimeni decât de goarnele poruncitoare ale fanfarei.
– Ia uite la ăştia ce mai zboară, zicea tata, au luat-o pe ulei! Sunt din Pildeşti, Corhana, Dulceşti şi Săbăoani. Ăilalţi sunt din Valea Ursului, Ion Creangă, Gâdinţi şi Tămăşeni! Parcă aş juca şi eu oleacă, însă… mi-e că mă vede lumea…
Tatei îi scăpărau ochii de dorul de a intra în joc, însă ce păcat că nu avea curaj! Să nu ai curajul să joci atunci când inima ţi-o cere, când alţii ridică praful în aer şi strigă chiuituri!… Oare cine mama naibii are puterea de a frânge pornirea inimii şi cu ce folos? Ca să fii fericit, chiar că trebuie să ai curaj şi să nu-ţi pese de nimeni, decât de inima ta. Parcă ce era dacă ar fi zis lumea că l-a văzut pe tata bătând sârba de mama focului în prundul din jurul Iujului, cu ţăranii de la Tămăşeni? Înseamnă că lumea din iarmaroc era alcătuită din oameni fericiţi, care jucau năvalnic după fanfara de la Zece Prăjini şi oameni care doar se uitau cu jind cum zburau ăia pe sus, după cum bătea toba năprasnică a fanfarei. Ăştia, şovăielnicii, erau ca gâştele care se izbesc cu guşa de arături, încercând să zboare, strigaţi din înaltul cerului de cocorii rotind a plecare. Însă, câteodată, din horă se desprindea o mână vânjoasă de ţăran şi îl smulgea de umăr pe unul de pe margine de îi sărea cămaşa din pantaloni şi-i flutura cravata ca la vântoasă. Era desigur un prieten drag sau vreo rudă de-a lor proaspăt mutată la bloc şi care acum se sclifosea pe margini. Deîndată, cel atras în bulboana fericirii, uita că este orăşean cu ştaif şi devenea la loc ţăranul de ieri, râzând cu faţa în sus şi ochii închişi de atâta drag printre ai săi, chiuind în gura mare:
Uite, uite cum ţi-o fac,
Rezemată la copac,
Ori îs popă, ori îs drac!…
Mare noroc este ca în viaţă să ai neamuri multe şi îndrăzneţe, trăind toate la un loc într-un sat rupt de oraş, iar când te întâlneşti cu ele, să te tragă înapoi în mijlocul sufletesc al rubedeniilor, unde inima bate cu bucurie şi fără sfială!
Seara târziu ne întorceam acasă istoviţi de oboseală, dar cu o inimă plină ca un sac mare, legat strâns la gură să nu se verse făina. Adormeam cu fereastra deschisă, iar din depărtări încă se mai auzeau uriaşele turte sonore ale fanfarei de la Zece Prăjini care se ridicau strălucind în slava cerului, desfătând îngerii din cer şi pe copiii care dormeau fericiţi. Ce bine mai era şi ce mulţumit: iarmarocul era acolo şi mă aştepta să mă întorc în sânul lui care mustea de cea mai mare bucurie a vieții.
Câștigători: Cezar și Șerban. Veți primi mail :) Mulțumim tuturor pentru participare.