Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul de scriere creativă de la Vama Veche, în septembrie 2018, la tema „o povestire cu ingredientele: concert, moment erotic, strada principală din Vama Veche”.
Acea ființă uimitoare care vizitase douăzeci și două de țări făcând autostopul, alerga acum după mașină, cu o mână ținându-și pantalonii, iar cu cealaltă făcându-mi semne disperate.
Hey, stop! Stop! Please! O aud vag, până când muzica îi acoperă strigătele. O urmăresc în oglindă cum aleargă, stârnind praful de pe marginea drumului, în sandalele ei scâlciate și cu sânii săltând. Aleargă, Ania, aleargă, că oricum e degeaba!
Jaguarul meu electric model I-Pace e propulsat de 2 motoare alimentate de o baterie litiu-ion de 90 kWh. Autonomie 480 kilometri. Ea e alimentată doar de un baton proteic. Cu toată condiția ei fizică de iapă muncită, în curând va abandona cursa. Probabil nu ne vom reîntâlni vreodată, așa că nu-mi iau ochii din oglindă, s-o mai văd puțin. Acum se oprește, probabil că urlă, la fel ca 43% dintre oamenii în situația ei. Sau plânge deja – alți 37%. Se apleacă, gâfâind, cu mâinile pe genunchi. Culege o piatră și, fără să-i pese că îi cad pantalonii, își ia avânt și o aruncă spre mașină. Ultima imagine va rămâne cu ea în chiloți, înconjurată de câmpuri nesfârșite de scaieți.
Obiectele văzute sunt mai aproape decât par e atenționarea standard de pe oglinzile retrovizoare. Dar ea a rămas mult în urmă, e doar un punct, gata, a dispărut. Rucsacul ei, nu. Pe bancheta din spate, cu centura de siguranță pusă, pare un vagabond soios, acoperit de mesaje scrise cu markerul. Înțeleg doar no money inside și no dinero, sunt cele mai mari și mai citeț scrise. Probabil celelalte înseamnă același lucru. Ar fi trebuit să o întreb dacă le-a scris de la început sau după fiecare țară vizitată.
Virez pe un drum neasfaltat și merg printre lanuri de floarea soarelui uscată. Doi kilometri, poate trei. Nu mai mult, să nu-mi fie greu când mă întorc. Mă opresc și scotocesc în rucsac: pantaloni scurți, tricouri decolorate, boarfe de autostopist cu miros de transpirație, iarbă și praf din douăzeci și două de țări. Îmi vin. Doar tenișii sunt cu un număr mai mare. Împachetez rochia purtată și o pun la loc în trolerul din portbagaj. Pun șanurile în pantofii stiletto. Las cheia în contact, iau rucsacul în spate și pornesc spre drumul principal.
Toată treaba e să nu par disperată. Să nu mă întorc când o mașină se apropie. Merg ca și cum aș ști ce fac, unde mă duc, ce caut. Cocoșată de rucsac și cu picioarele numai fibră, din spate oricum arăt a bărbat. Iar mașinile vâjâie pe lângă mine, accelerează când mă depășesc. Unii claxonează și îmi strigă lucruri din mers. După ce mă dezechilibrează și mă umple de praf, un TIR oprește în fața mea. Încerc să trec nepăsătoare. Ai nevoie să te duc undeva? îmi strigă din cabină un bărbat. Vama Veche? Merg fără să schițez vreun gest, nu înțeleg ce spune, dar nu e greu de ghicit ce vrea. Need help? Îmi văd de drum, miroase a vite sau porci, deși remorca e goală. Poate vine de la el mirosul. Nu l-am privit când am trecut pe lângă cabină, poate fi vreun burtos în maiou sau vreun tânăr frezat. Oricum sunt toți la fel. Oricum suntem toți la fel. Vite și porci în drum spre abator. Acum o să claxoneze, eu o să tresar. Nu o face, strigă doar Parașuto, ce ți-aș da o muie și rămâne oprit. Iar mai târziu, când mă depășește, eu sunt deja într-o dubă, printre chitare, boxe și saci transparenți umpluți cu costume, povestindu-le noilor prieteni cum am lăsat baltă cursurile de fizioterapie de la Universitatea din Poznan și mi-am luat un an sabatic ca să mă regăsesc.
—Wow, that’s cool, man. I mean girl, zice băiatul care conduce. Ai auzit, Mădă? Bună dimineața!
Fata de pe scaunul din dreapta se întoarce adormită spre mine, eu îmi spun poezia Hi, I’m Ania from Poland, ceilalți îi povestesc probabil cum m-au pescuit de pe drum, cum le-am zis imediat ce au deschis portiera I have no money, iar ei au spus OK. Vama Veche? Povestea cu festivalul autostopiștilor din Bulgaria, cum călătoresc fără niciun ban și poate alte chestii, pentru că se întrerup unii pe alții și nu înțeleg oricum nimic, dar știu că e despre mine. Așa cum e toată aventura asta prin lume, doar despre mine. Fără să înțeleg nimic. Iar la final tipa se întoarce și-mi zice Cool zâmbind. Are fața roșie, arsă de soare. Brațele îi sunt pline de tatuaje cu cranii, trandafiri, simboluri păgâne, iar la încheietura stângă are tatuat un cățeluș pe nume Ozzy, care a murit în octombrie. Avea doisprezece ani și insuficiență renală.
Mă lasă în curtea pensiunii lor, îmi arată cât de aproape e plaja și îmi explică unde pot campa. Rămâne să ne vedem pe seară la concert. Mai târziu, unul dintre băieți îmi aduce o brățară albastră pe care mi-o înfășoară în jurul încheieturii. E în loc de bilet. Ne zâmbim și nu știm ce să ne spunem. Îl cheamă Ionuț, un fel de Jan, nume pe care îl pronunț stâlcit. Dar pot să-i spun John.
Mă întreabă dacă vreau să bem o bere. Vreau. Coborâm pe o stradă plină de lume, muzica bubuie în fiecare local. Trecem pe lângă cântăreți ambulanți la chitară, ukulele sau bucium. Vagabonzi ca și mine. Ca noi toți. Mă opresc să-mi notez în carnețel cuvântul bucium și cum s-ar pronunța. Notez țuică, mici, mămăligă (polenta), langoș. Langoșul îmi place. Cu brânză.
O fată cu cercei în formă de pisică mă acostează și-mi spune ceva. Face codițe din ațe împletite, mă lămurește Ionuț. Apoi facem slalom printre oameni, de pe un trotuar pe altul, ocolim cerșetori de beri și de îmbrățișări, o mașină mă atinge cu oglinda și mă întreb ce caută mașinile printre oameni când strada e plină ca în festival. Ne oprim la o terasă cu mese și scaune din paleți. Ionuț vorbește prost engleză, zâmbește mult. Are trăsăturile unui om pe care îl uiți până dimineață.
Înainte de spectacol, se transformă în altcineva. Are fața acoperită cu fard alb. Nasul și pomeții conturați cu negru îi scot în evidență deviația de sept. În costumele lor din piele, cu toții vor să fie altcineva. Cine nu vrea? Probabil niște vampiri. Și o mireasă gotică, îmbrăcată în tul negru și cu voaleta trasă pe ochi. Eu stau în spate, sprijinită de gard. Se vede și se aude mai bine. Bărbați și femei își flutură coamele în rândurile din față. Așezată în fund pe iarbă, o fată se joacă pe telefon. Probabil iubitul a târât-o după el, iar acum face headbanging în fața scenei. Pe ecran îi apare un mesaj, a pierdut o viață. Un grup de bărbați aclamă când începe piesă nouă, unul fluieră zgomotos. Berea lui Ionuț vibrează pe boxă în timp ce el are un solo la chitara electrică. La fiecare lovitură în toba mare, sticla parcă face pogo. Cineva o pune pe scenă. Mădălina își scoate voaleta și, de unde stau eu, ochii i se văd mari, negri și opaci, ca ai unei viespi uriașe a cărei înțepătură te catapultează direct în neant. Bate într-o nicovală cu un ciocan sculptat. Mă trece un frison de la sunetul acela metalic. Între lovituri, hârâie o incantație. Ar putea fi foarte bine și un blestem. Parcă se lungește, pielea îi devine sidefată, iar ochii i se măresc până îi acoperă întreaga față. Cel puțin asta văd eu. Aplaud ca toată lumea.
Când Ionuț ridică brațul strâns în pumn, sunt convinsă că mă caută pe mine prin mulțime. Nu mă observă în colțul meu ferit. Nici cuplul de lângă mine. Sunt destul de aproape, îi aud vorbind între săruturi. Aceleași vorbe, ea se împotrivește, mână lui urcă de pe coapse până sub rochia scurtă, chicotesc amândoi și se sărută, privesc în jur și chicotesc iar, ea își desface mai mult picioarele, și după o vreme el scoate mâna, îi întinde degetele să le lingă, după care nu se mai sărută. Pleacă după câteva piese, în locul lor vin alții care vor doar să stea și să bea bere, iar spectacolul continuă mult, până toate cântecele devin la fel.
Ne vedem după, ei strâng cabluri, eu mă fâțâi fără niciun rost. Mădălina este iar bondoacă și cu fața arsă de soare. Mă întreabă dacă vreau să beau cu ei. O luăm înainte, nu mai are răbdare până termină băieții cu sculele, își ia doar costumul de scenă pe umeraș. Se oprește cu o grămadă de lume, râde, se strâmbă, pozează. Unora mă prezintă, cu alții doar se pupă sau face poze. Până ajungem noi, ceilalți sunt deja în curtea pensiunii. Duba e cu ușile deschise, văd nicovala.
—Is it real? întreb.
—Of course not. Nothing is real, îmi răspunde Mădălina și îmi face cu ochiul. That’s why you can be anything you want. Just like me. Băi, mi-a intrat o țepușă în picior, eu cum dracu mai conduc mâine, că mă doare de mor?!
Îmi traduce ce a spus și îmi arată motorul ei parcat în spatele pensiunii – un Ducati Monster negru. Îl mângâie cât îmi vorbește, ochii îi strălucesc. Mi se pare o ființă uimitoare. Cum se poate schimba ea de la un moment la altul, de parcă ar fi altcineva! Mereu mi-am dorit să pot fi și eu așa. Sunt fascinată. Sunt vrăjită. Am un plan.
Rămân cu ei la bere, îi scot țepușa de sub unghia degetului mare, le spun înjurături în douăzeci și două de limbi și îmi notez în carnețel altele noi în română. Când se crapă de ziuă mergem să dormim în camera ei. Este dezordine și miroase a igrasie. Are cosmetice și haine împrăștiate peste tot. Le strânge și le înghesuie pe toate în dulap. Când îi văd rucsacul nu mă mai pot abține. Aștept să adoarmă, îl umplu la nimereală cu lucrurile din dulap, iau cheia și casca de motocicletă și ies din cameră fără zgomot. Curtea e pustie, totuși împing motocicleta până în drum înainte să o pornesc. Străbat strada lungă cu viziera ridicată, fără să turez motorul. Cântăreții ambulanți și cerșetorii de îmbrățișări au dispărut. Câțiva tineri se clatină pe mijlocul străzii, până nu le strig un morții mă-tii, dă-te din drum nici nu mă remarcă. Nu pricep de ce or merge ca vitele când sunt atâtea trotuare.
Mă opresc pe terenul viran de la ieșirea din Vamă. Scot din rucsac pantalonii de piele, tricoul cu Slayer și mănușile de piele fără degete. O mașină trece pe lângă mine cât mă schimb. Yeah, baby îmi strigă din mers un adolescent cu ochelari. Apoi mă sui pe motocicletă și îi dau gaz până aproape că-mi iau zborul.
