Poveste scrisă de Cătălina Cosmescu-Bibire, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays, pe 26 noiembrie 2017, la tema „o povestire care să aibă legătură cu campania #metoo. Poate fi ficțiune, reportaj, nu contează, au libertate deplină, așa cum poate fi umoristică sau foarte serioasă.”
Mă ridic pe vârfuri. Mă aplec și mai tare în față.
Tot nu ajung până în partea de sus a foii. Mă ia cu transpirații, mai e o oră și eu n-am terminat de desenat decât un plan. Mai am de colorat și perspectiva. Mâinile încep să-mi tremure. Probabil de la foame. N-am mâncat nimic de azi dimineață și n-am prea dormit azi noapte, așa că simt bufeuri de căldură alternându-se cu nădușeli reci ce mi se scurg pe spate. Îmi șterg fruntea cu dosul mâinii. Apuc echerul cu mâna stângă și trasez liniuțele mici cu mâna dreaptă. Liniuțe lângă liniuțe lângă liniuțe. Am impresia că nu voi mai termina niciodată. Din nas începe să-mi curgă un fel de apă și-mi repet în gând că nu e cazul să mă împrăştii din picioare, nu azi, nu la proiectul de verificare.
— Ai nevoie de ajutor? aud o voce din spate.
Mă întorc și-l văd pe Alin. Se apleacă și îmi privește peste umăr lucrarea.
— Nu, că n-ai terminat nici tu, îi zic ștergând cu mâna stângă foaia de resturi de la guma de şters.
— Ei, hai că eu nu mai am așa mult. Mai am de desenat trei copăcei, doi oameni… Le fac pe toate la sfârșit de tot. Hai că te ajut repede până nu vin profii la control prin sală. Zi, ce mai ai de făcut?
— Păi poți să mă ajuți să colorez perspectiva.
Ocoleşte planșeta de lucru și trece în fața mea, ridică un Rotring B3 și începe să haşureze cu linii subţiri acoperișul casei. Stau de cealaltă parte a planșetei, în fața lui, și haşurez cu grijă soclul. El se apleacă peste foaie, capul îi vine paralel cu al meu, aproape că îi simt respirația călâie și țepii din barbă zgâriindu-mi obrazul. Mâinile noastre se amestecă, se completează, formează un fel de bandă Moebisus. O mână ce o desenează pe cealaltă la infinit. Degetele lui lungi, uscate, terminate cu niște unghii boante, cu pielițele roase la colțuri până la sânge, mătură hârtia de sus în jos cu o eleganţă aproape androgină. Își trece mâna prin bretonul proaspăt tuns, firele brunete i se adună în buchete mărunte, lăsând să se întrevadă pe sub ele o frunte aureolată de boabe fine de sudoare.
— Ce faci diseară după examen? mă întreabă în timp ce schimbă Rotring-ul cu un creion cu mină roşie.
— Nu știu, cred că mă duc să dorm. Sunt ruptă.
— Nu vrei să vii la „Omu’ cu șobolani” în A? Face cinste Andrei. Pleacă cu bursa aia în State și cică vrea să facă cinste la toată gașca. Bilete plus consumaţie.
— Care Andrei?
— Andrei de la grupa 303!
— Nu prea îl suport pe Andrei de la 303…
Zâmbeşte.
— Hai mă, că vine și Ceară cu Kiki… O să fie mișto. Trecem pe la mine oleacă să lăsăm rucsacii și tuburile și pe urmă ne întâlnim cu Andrei la opt în față la club A.
— Bine.
Pe holurile facultăţii începe să se îmbulzească lumea. E șapte seara, se predau ultimele lucrări. Mergem și le predăm amândoi odată, ne adunăm catrafusele și ieșim grăbiți din facultate. Afară gerul ne încleştează fălcile. Noroc că Alin stă aproape.
O babă ne dă voie să intrăm în scara blocului.
— Nici acum nu ai făcut rost de cartelă?
— Da’ cine dracu a avut timp să treacă pe la administrație? zice Alin apăsând butonul liftului.
În lift miroase a sarmale și a urină, a haine de oameni bătrâni. Un bec clipește chior în tavan, celălalt nu mai merge deloc. Începe să mă doară spatele de la rucsac și de la tubul pentru coli, așa că mă proptesc de un perete lateral și urmăresc pe geamul îngust al ușii fâșiile de planșeu alternându-se unele cu altele până ajungem la etajul 7. Alin deschide ușa liftului și îl urmez. Se îndreaptă spre balustrada palierului de care îi e legată bicicleta și se apleacă. La câțiva pași de ea strălucește o peliculă slinoasă de lichid.
— Căcănaru’ de la apartamentu’ 31 iar și-a lăsat javra să mi se pișe pe roata de la bicicletă… Ce e frate așa greu să-ți scoți afară cățelu’ înainte să se ţârâie pe lucrurile altora? Putoarea dracu’… șuieră ofticat printre dinţi.
Descuie ușa și ne aruncăm rucsacii pe gresia din hol.
— Hai că nu durează mult, în zece minute sunt gata. Mă duc să mă schimb.
Mă descalț și intru în baie. Încă sunt moartă de somn. Dau drumul jetului de apă și-mi fac căuș palmele. Îmi întind apa sălcie pe față și mă uit în oglindă. Cearcănele din jurul ochilor mă fac să arăt ca un raton hăituit. Ochii îmi par împinși cu de-a sila în fundul capului.
Ies din baie și mă duc la bucătărie. Mă așez pe un scaun și aștept. Pe masă zace aceeași sticlă de vodcă de ieri. Lângă ea stau două felii de pâine mucegăită și un Snickers desfăcut. Îl iau și mușc din el cu poftă, alunele și caramelul mi se lipesc de dinți, așa că apuc sticla și trag un gât. Vodca mă ustură pe tot traseul până în stomac.
— Sunt aproape gata! se aude Alin din camera lui.
Mă duc în hol să mă încalț. Mă aplec să-mi leg şiretul stâng și îl văd cu coada ochiului fâţâindu-se în spatele ușii întredeschise. Își ridică blugii negri și dă să-și închidă cureaua. Catarama pocnește nasturele metalic al blugilor. Își scoate tricoul de pe el și îl aruncă pe speteaza scaunului. Spatele îi rămâne gol și albicios, omoplaţii îi formează două triunghiuri care se apropie și se distanțează constant, înţepându-i pe dedesubt pielea albicioasă. De pe brațul canapelei ia alt tricou. Îl miroase și-l aruncă. Îl alege pe următorul. Îmi leg și celălalt şiret.
Iese din cameră. Apucă din cuier un hanorac și îl trage pe el, apoi își ia pe deasupra haina. Se încălță și ne pregătim să ieşim.
— Stai aşa…
— Ce-ai uitat, îl întreb, deschizând uşa.
— Butelcuţa.
Se duce până în bucătărie. Se aud uşile dulăpioarelor trosnind, deschizându-se și închizându-se la loc. Se întoarce cu o sticlă metalică pentru wiskey și o îndeasă în buzunarul hainei.
— Ce-ai în ea?
— Vodcă, normal.
Coborâm în fața blocului și o luăm la pas spre Club A. Pe străduțele înguste începe să se agite lumea, tinerii ne depășesc în grupuri zgomotoase și se întreaptă ca teleghidaţi către Centrul Vechi. Din vitrinele magazinelor ne privesc manechine îmbrăcate în rochii de mireasă și bărbați în costume Armani. La intrările lor stau postate grupuri de aurolaci.
Ajungem în faţa clubului. Ne oprim la intrare și ne așezăm pe treptele reci de piatră. E opt fără un sfert. Mai aşteptăm. Alin scoate butelcuţa și ia un gât, apoi o strecoară cu grijă în buzunarul de la piept. Își aprinde o țigară, trage din ea cu sete și eliberează fumul treptat pe gură și pe nări. Respirațiile noastre se unifică, se întreţes, așa că fumul ne învăluie într-un nor și mai dens, aproape cețos. Aruncă chiștocul pe jos și îl strivește cu vârful încălțării, tușește și își ridică înfrigurat gulerul hainei, învelindu-și urechile înroșite de frig. Peste drum, o bătrână târăște după ea o sacoșă de rafie și cere fiecărui trecător câte un leu.
— Chiar nu-mi pare rău că a murit.
— Cine? întreb, trezită ca dintr-o picoteală tâmpă.
— Taică-miu. Nu-mi pare rău că a murit. N-am zis la nimeni de la noi din gașcă, da’ îți zic ție acu’. L-a găsit țeapăn acu’ două săptămâni maică-mea în casa de lângă Vaslui, când s-a întors de la muncă din Spania. Cică înghețase acolo lângă pat, beat mort, pişat pe el. Vai de capu’ lui… La autopsie au găsit că avea ciroză terminală, ficatu’ lui era pateu. Da’ nu-mi pare rău că a murit. Oricum stătea acolo ca un pustnic. Beţivu’ dracu’, ne-a făcut mie și lu’ mama viața un calvar.
Îmi privesc vârfurile tenişilor și îmi aduc aminte de sticla de vodcă de pe masa din bucătăria lui. Ieri când am fost la el era aproape plină, azi mai avea doar două degete pe fund.
Scot un șervețel mototolit din buzunarul gecii și-mi suflu nasul. În depărtare îl văd venind spre noi pe Andrei. Își mișcă membrele-ndesate cu grația unui Grinch blănos. Aburul îi iese pe nas în vălătuci înlănțuiți.
— Ce faci Shorty? îmi aruncă în loc de salut.
— Ți-am spus să nu-mi mai zici Shorty! mă burzuluiesc la el fără niciun chef.
— Bine, Shorty…!
Încep să mă enervez. Alin îmi face semn cu mâna să-l las în pace. Intrăm în bar și-n față ne izbește un val de fum în care ne murăm cu sârg seară de seară. Coborâm scările încolonați.
— Ce se-afumă nu se strică! urlă Andrei, agățându-se cu mâna de grinda de la jumătatea scării.
Își ia avânt și sare trei trepte deodată. Se întoarce și se hlizește la mine cu dinții lui stricați și strâmbi, încălecați ca niște solzi de peşte.
Intrăm la subsol. Înaintez și tenişii mi se lipesc de cimentul corodat, plin de pete lipicioase ce emană un miros înțepător de bere stătută, acrită. Pașii se desprind ca nişte ventuze smulse brusc de pe carnea pe care o parazitează. În separeul din dreapta dă sictirit din cap un moș cu pleată albă. Aproape că aș zice că e Moș Crăciun, dacă n-ar avea două pierce-uri în nas și nu și-ar suge cu poftă propria salivă de pe gura unei sticle de Guiness brun.
Din boxe se aude un bas ce-mi face creierul să se scurgă lichefiat pe urechi și inima să-mi bubuie, făcându-mi țăndări cutia toracică.
— Rage Against the Machine, „Bulls on Parade”. Extras pe single de pe albumul din ’96, `Evil Empire”, behăie Andrei, etalându-și erudiția muzicală.
— Măcar la asta să se priceapă, dacă la arhitectură nu, îmi șoptește Alin în ureche, aplecându-se ușor spre mine.
Îmi vine să râd şi mă uit în altă parte. Încerc să îi evit lui Andrei privirea plină de îngâmfare.
Îi zărim pe Kiki și pe Ceară. Stau într-un separeu lângă bar. Îi salut dând din cap și mă așez pe banchetă lângă ei. Andrei și Alin se duc să achite biletele și să ia bere. În stânga mea Kiki își admiră zeloasă oja sărită de pe unghii, întorcând palmele în sus și-n jos. Blondă și palidă, pare o păpușă gonflabilă închiriată la plata cu ora. Lângă ea, Ceară stă pironit cu ochii în decolteul unei gagici de la masă alăturată, încremenit într-o efigie melancolică, și își cojește cu unghia eticheta de pe sticla de bere, trasând în carnea ei un șanț vertical terminat la bază într-o grămăjoară de frecăței mici.
Mă uit pe pereți la afișele cu concerte de la 1900 toamna, încadrate de rame aurii pline de kitsch, ce strâng între ele sticle pătate de amprente soioase, scoase la iveală de lumina difuză a barului. Seamănă cu sticlele icoanelor atinse de buzele babelor bisericoase, acei Cristosi neiertători pe care mă punea bunica să îi pup duminica la liturghie, în timp ce eu mă-ngreţoşam și mă rugam în sinea mea la Domnul să nu iau vreo boală contagioasă sau hepatită A.
— Silva brună cu măslină-n vârf pentru domnișoara, tună Andrei trântind pe masa din fața mea sticla de bere pe jumătate goală.
— Văd că te-ai autoservit…
— Da, am vrut să văd și eu cum e… Nu-mi place, e nașpa.
Se șterge la gură cu mâna și-și deformează fața într-un rictus slut de amstaff în călduri. La subsuori i se conturează două pete mari de transpirație, mai negre decât negrul tricoului de pe el.
În față se aud acorduri sparte de chitară. Lumea începe să se ridice încet-încet de la mese și să migreaze în bancuri către scenă. Kiki și Ceară se iau după Andrei care o taie cu tupeu printre oameni. Își face un culoar împingând cu coatele și genunchii în dreapta și în stânga. Alin mă apucă de mână și mă trage cu forță după el. Las berea pe masă, n-o mai termin. Se-aude basul. Ne înfigem ca niște gloanțe într-o viermuială ce începe să sară în sus și-n jos în același ritm, în același suflu. Mâinile se ridică şerpitoare, străpung orizontala, luminile colorate se concentrează pe capul chel al solistului ce se transformă într-o sferă psiheledică. Alin mă ține strâns de mână, ne unduim amândoi că niște lumânări topite la un capăt, fără scop și fără echilibru. “Eu te fac să știi ce e mai bine, eu sunt copilul, copilul din tine…”. În maţe ni se varsă muzica, ritmul ne pulverizează oasele, ne mișcăm toți dintr-o parte în alta în chip de marionete blegi, nu mai există alb, nu mai există negru, în fața scenei începe pogoreala, oamenii se scurg unii în alții, devin un tot, acordurile ne penetrează creierele, ni le toacă mărunt-mărunt, ni se preling în plămâni și-n sânge, în fiecare fibră, în ultimul atom. Alin îmi scapă mâna, mă pierd în colcăiala din dreapta mea, încerc să-l regăsesc și nu pot. Mă prinde de mână o tipă blondă cu șuvițe, sărim amândouă în același timp și îl zăresc pe Andrei lângă scenă, pletele lui ondulate de Iisus în mizerie taie aerul în două părți congruente, ca “înainte și după venire”. În burta mea vodca se amestecă cu Snickers-ul și-mi urcă înapoi în rafale acrişoare ce mă ard pe gât. Le rețin. Nu vreau să borăsc în buda din club A asistată de doi rahaţi plutitori și afișe cu “Give piss a chance”.
Printre razele multicolore prinde contur un tip ce-ncearcă să se cațere pe scenă, se agață de brațul chitarei-bas și trage de el în disperare. Basistul încearcă să se desprindă din încleștare făcând câțiva pași în spate dar tipul se-ncăpăţânează să rămână atârnat de grif. Sar încă o dată și văd palma imensă a lui Andrei aterizând pe tip, o palmă cu cinci degete rotunde și butucănoase, terminații ale unui braț ca de drujbist. Îl prinde de turul pantalonilor și îl trage cu putere-n jos, blugii tipului alunecă și dezvelesc o pereche de chiloți albi ce capătă reflexe albastre în lumina fosforescentă.
Solistul anunță ultima piesă și oamenii încep să se îmbulzească spre ieșire. Încerc să-l caut pe Alin printre zecile de siluetele dar el nu e acolo, mă agit în furnicarul de feţe depersonalizate ce mă împing încolo și încoace fără milă. Valul de aglomerație mă scuipă afară, reușesc să ies din club și trag pe nas aerul rece, înghețat.
Spicele frigului îmi înțeapă pielea, urechile îmi țiuie și în stomac încă îmi bubuie basul tăios, îi simt vibrația brută-n măruntaie. Gâtul mă doare de la atâta dat din cap, mă ia cu greață, mă așez într-o parte pe treptele de la intrare și aștept. Întâi iese Andrei, urmat la câteva secunde de Kiki și de Ceară. Andrei își scoate o țigară, o poziționează cu vârfurile degetelor în colțul gurii și îi cufundă capătul în flacăra unei brichete Zippo. Mai așteptăm puțin și apare și Alin, terfelit din cap până-n picioare ca după o luptă cu tauri spanioli.
Mă dezlipesc de treapta umedă și mă ridic cu greu. Ne încolonăm cu toții în urma lui Andrei și îl urmăm cuminți. Stă pe Moșilor lângă Şurubelnița. Ocolim cu greu grupurile de oameni, Kiki, Andrei și Ceară o iau înainte. Frigul mi se strecoară în oase, încep să dârdâi, Alin mă prinde de mâna dreaptă și mi-o strecoară încet în buzunarul hainei lui. Lângă statuia Lupei Capitoline masa de trupuri bulucite mai are puțin și ia taxiurile pe sus. Traversăm, neoanele pâlpâie și bâzâie de-o parte și de alta a străzii, în lumina lor galbenă joacă stopi mărunţi de apă. Cade o bură deasă.
Ajungem în fața scării blocului, Andrei izbește cu umărul în ușa de metal și ne invită înăuntru. Îl urmăm până la etajul doi. Descuie ușa și intrăm în casă, ne întâmpină un aer călduț îmbibat cu aromă de șosete umede. Andrei dispare la bucătărie, Ceară se ține după el scai ca un cățel dresat corespunzător. Mă uit în jos la tenişii mei și la cei ai lui Alin, sunt plini de pământ și de mâzgă, poartă imprimate în pânza lor urme ale unor oameni pe care nici măcar nu îi cunosc.
— Băgaţi-i la spălat, zice Kiki, îi scot eu și îi pun pe calorifer pe urmă. În două ore se usucă.
Mă aplec și culeg din hol perechile de încălțări. Mă duc în baie, dau drumul dușului și pun jetul pe tenişii murdari. Drujini de nămol se scurg pe pereții albi ai căzii și se infuzează în apa călâie ce capătă aspect de zeamă maronie. Pun dopul căzii și dau drumul tenişilor înăuntru. Se scufundă treptat în apă, șireturile lor plutesc ca niște tentacule străvezii în supa miso, asezonată din plin c-un pumn de Dero Activ.
Din bucătărie se aude râgâitul baritonal al Andrei. Mă duc acolo și-l găsesc așezat pe scaunul de lângă masă, ronțăind chipsuri cu poftă. Firimiturile gălbui îi aterizează întâi pe barba roșcată, se amestecă printre firișoarele ei și se rostogolesc în cele din urmă pe tricoul negru, lălâu. În stânga are o doză de bere desfăcută. Mă așez de cealaltă parte a mesei, întind mâna spre six-pack-ul de lângă punga de chipsuri și îmi deschid și eu o bere. Kiki se freacă de caloriferul de sub fereastră. Lângă chiuvetă, Ceară se chinuie să citească ingredientele de pe spatele unei cutii de cereale cu fundul jilav, uitată de cine știe când pe picurător. Andrei ridică doza și soarbe zgomotos din ea, apoi o pune la loc pe masă. Bagă mâna și scoate pe rând din buzunarul pantalonilor bonuri mototolite, țigări rupte, o piuliță, foițe și-o pungă de tutun pe jumătate goală. Mai bagă încă odată mâna și scoate restul de tutun. Îi cade printre degete pe muşamaua uzată și se răsfiră peste modelul repetitiv cu flori.
Ceară se plictisește și lasă cutia de cereale baltă. Se îndreaptă spre frigider, îl deschide și începe să cotrobăie prin el.
— Auzi bă, da’ tu mâncare adevărată n-ai?
— Ce consideri tu a fi mâncare adevărată? face Andrei pe interesantul presărându-şi tacticos tutunul mărunțit pe foița OCB.
— Nu știu, altceva înafară de chipsuri şi alune.
— Vezi ce găsești pe-acolo.
— Ooo, da’ ce cultură interesantă de mucegai ai, tati… zice Ceară, băgat de tot cu capu-n frigider.
— O cultiv în scopuri caritabile, fac din ea penicilină și-o dau la săraci. Sunt un fel de Robin Hood modern.
Cu vârful limbii umezește foița și o rulează cu atenție. Îmi întinde țigara peste masă. O apuc și trag din ea. Trece pe rând pe la fiecare dintre noi, apoi se întoarce la Andrei. Mă ridic, îi iau țigara din mână și mă duc în sufragerie. Îl găsesc pe Alin pe canapea, chircit pe o parte. Privește în gol.
— Ce ai?
— N-am nimic.
Îşi trage nasul și se șterge la ochi cu dosul mânecii. Îi întind țigara. Se scoală în capul oaselor, o apucă și trage din ea.
— Ce-am zis noi, mă Shorty, râdem, glumim da’ nu părăsim incinta. Păi ce faci scunduţo, dezertezi în mijlocu’ acțiunii? urlă Andrei în gura mare intrând în sufragerie. Să știi că dacă faci separatisme d-astea eu mă supăr și nu te mai primesc la mine.
De parcă mi-ar păsa.
Se duce în colțul opus al camerei și se aruncă pe cealaltă canapea. Arcurile trosnesc sub greutate. Se întinde și dă drumul calculatorului așezat pe biroul de la picioarele lui. Ecranul monitorului îi luminează fața. Kiki și Ceară se așează jos și își trag berile lângă ei.
— Abia aștept să plec în State. Mi-au zis aia că am avut cea mai bună lucrare de acolo. Au fost cincizeci de concurenți pe locul ăla și l-am luat eu! Eu sunt cel mai talentat de aici, bă! Nici măcar nu știți cu cine staţi de vorbă… Auzi-o p-asta.
Din boxe se aud acorduri de Led Zeppelin.
— Kashmir, zice mângâindu-și cu mâna vârful bărbii. Extras pe single de pe al șaselea album, Psyhichal Grafitti, 1976. Da… și cică prima vizită când te transferi acolo e la Casa de pe Cascade a lu’ Frank Lloyd Wright.
— Mişto, îl perie Kiki.
— Da’ normal că e mișto. Bine, eu am mai fost de câteva ori pe acolo, e șmecheră casa numa’ că curge apa aia într-una pe sub ea și-ți vine să te pişi non-stop.
— Şi mai miroase și a igrasie peste tot, se bagă-n seamă Ceară.
— Da’ de unde știi tu, mă?
— Am văzut eu într-un documentar.
— Da’ bine mă că le știi tu pe toate… îi aruncă-n față Andrei, întinzându-se după ţigară.
— Eu dacă aș merge la Casa de pe Cascade m-aș urca pe ea și m-aș pişa-n cascadă! zice Ceară mândru de el. Se uită în jur dar nu râde nimeni.
— Auzi-o p-asta. Bad Company, single extras de pe albumul “Bad Company” al formației cu același nume. Bă, da’ câtă lipsă de imaginaţie să ai să-ți numești aşa formația, single-ul și primul album?! Da’ măcar sună bine, nu pot să contrazic.
Mă-ntreb pe cine vrea să contrazică. Omul deja începe să mă obosească. Mă uit în dreapta mea, Alin stă țeapăn pe marginea canapelei și mai trage din când în când câte un fum.
Kiki se scoală de jos, își culege cutia de bere și se îndreaptă spre bucătărie. Ceară îi urmărește traiectoria cu o privire unsuroasă de șopârlă, se ridică și se pierde rapid pe urmele ei.
— Ia-o p-asta. Antonio Vivaldi, concert pentru două viori în “La major”. Știați că înainte să devină compozitor a fost și preot? Cică a fost și cam certat cu legea la un moment dat… Băiat fin, fix pe gustul meu, spune Andrei în timp ce se chinuie să scoată de sub el o pereche de șosete făcute ghemotoc.
O aruncă în sus și îi trage un șut prin aer, ghemotocul se prăbuşeşte pe covor și sfârşeşte înghesuit sub șifonierul de lângă fereastră.
— Mă incomoda la şale…
Mă ridic de lângă Alin și mă duc să-mi mai iau o bere. Proptit cu mâinile de marginea blatului din bucătărie, Ceară își presează pelvisul de Kiki și îi amușinează părul blond. Biata de ea, s-a predat. Apuc două beri de pe masă și mă întorc în sufragerie. Îl găsesc pe Alin întins pe canapea cu fața în sus și mâna băgată sub cap. Mă așez pe jos și îi întind o bere.
Din boxe se aude Pink Floyd. Pe ecranul monitorului Gilmour își face numărul lui de Adonis, gâdilând cu talent corzile unui Fender Stratocaster. Andrei stă lungit în faţa noastră pe canapeaua lui învelită cu o cuvertură-n pătrățele, afundat cu capul într-o pernă improvizată din haine mototolite. Văzut printre aburii de fum seamănă cu portretul unui Dürer la tinerețe, doar că mai gras.
— Bă io am plecat! Mă duc s-o duc pe Kiki acasă, străbate vocea lui Ceară din hol.
Se aude trântindu-se ușa de la intrare, apoi nimic.
— Ce-a tăiat-o ăsta ca țăranu’… Da’ lasă săracu’, poate are și el parte de ceva acțiune în seara asta… Știţi vorba aia a lu’ Marin Preda? Nu e apa cum e vinu’, nici lăbuța ca vaginu’… Nu-i așa, scurtuţo? hăhăie Andrei la mine, dezvelindu-şi gingiile rozalii în care stau înfipți caninii lui încălecaţi.
— Hai să mergem și noi, îi zic lui Alin.
— Vrei să pleci acasă, Shorty? Așa repede…? Gata, vrei să mă părăsești, s-a terminat dragostea noastră? zice Andrei trăgându-se pe marginea canapelei. Nu vrei mai înainte să-mi acorzi un dans?
— Nu vreau nici un dans. Vreau să plec acasă.
— Nu putem, zice Alin. N-avem cu ce ne încălța…
Proasta de Kiki a plecat și a uitat să pună tenişii la uscat pe calorifer.
— I-auzi, pitico, nu puteți. N-aveți cu ce va încălța… repetă Andrei ca un papagal. Păi atunci de ce să ne mai facem griji…? Hai scurto, fă un vals cu mine. Doar unul, nu fii rea. Apoi plec în State și n-ai să mă mai vezi.
Se ridică de pe canapea și începe să se miște în pași de dans. Unul la stânga, doi la dreapta, unul la stânga, doi la dreapta… Se duce împleticindu-se spre ușă. Apucă cheia și o învârte de două ori în încuietoare, apoi o scoate din broască.
— Ia, ce să vezi… acum chiar că nu mai poți pleca.
— Andrei, nu fi țăran… zice Alin ridicându-se pe coate.
— Si încă n-ați văzut nimic! Ia fiţi atenţi.
Se îndreaptă spre mijlocul încăperii, se ridică puțin pe vârfuri și așează cheia pe marginea lustrei în formă de disc.
— Ia să vedem noi cum mai ia Shorty cheia…
Se întoarce către mine.
— Shorty, dacă iei singură cheia asta, jur că te las să pleci de aici.
Mă scol de jos și mă duc sub lustra care băţâie prin aer deasupra mea. Încerc să mă întind după cheie, mă ridic pe vârfuri, sar de câteva ori… Nimic. Îmi rotesc ochii prin cameră. Nu e nici un scaun. Încep să mă enervez. Mă gândesc totuși că n-are ce să se întâmple… Doar suntem între cunoscuți. Mă uit la Alin, stă proptit în coate și privește spectacolul. Andrei se apropie și se uită la mine de sus în jos, ca un gigant ajuns din greşeală în ţara lui Liliput.
— N-a prea plouat la voi pe la Pitești p-acolo, hă? V-au lăsat ăia așa, mai pe la firu’ ierbii… Știi bancu’ ăla cu piticu’ care mergea prin iarbă și râdea? Și îl întreabă unu’, da’ de ce râzi bă piticule… că mă gâdilă la coaie…
Rânjește și se întoarce pe călcâie, apoi se aruncă pe canapeaua care geme iarăși sub greutatea lui. Își mai aprinde o țigară. Bricheta lui Zippo pocnește scurt.
— Ia spune pitico, știi ce e aia o poștă?… zice suflând fumul în ovale alternate ce se încalecă în aer. Hai, tre’ să știi, doar ai stat atâția ani pe strada Poştalionului… Ai schiat vreodată cu bețe la două mâini?
Vocea lui spartă se suprapune peste ecouri din concertul de la Pompei. Cu mâna dreaptă își trage-n jos şlitul pantalonilor. În colțul gurii îi atârnă țigara fumegândă.
— Deci zi, îmi faci și mie un mic cadou de despărțire? Nu tre’ să știe nimeni. Rămâne între noi. Ceva cu final fericit.
Simt berea și cu vodca cum se luptă între ele să-mi se cațere înapoi pe esofag. Creierul îmi bâzâie ca pe frecvenţe scurte. Mâinile încep să-mi tremure, încerc să mi le controlez și mă apucă dintr-o dată o oftică nebună. Mă duc la ușă și încep s-o zgudui cu putere de mâner.
— Andrei, lasă vrăjeala, deschide ușa! Nu fi prost.
Trag de clanță din ce în ce mai tare, încep s-o zgudui cu toată forța mea.
— Andrei, deschide ușa! Deschide odată ușa-n pizda mă-tii…!
Îmi iau avânt și dau un picior ușii, vârful piciorului lovește nervos lemnul și degetele mi se înconvoaie de durere. Din mine iese un urlet pe care nu îl recunosc. Nu seamănă deloc cu vocea mea.
Mă uit la Alin. Îl caut, îl implor din priviri, îmi doresc să spună ceva, orice. Nu zice nimic. Mă privește absent pentru câteva clipe, apoi ridică mâna stângă și trage în piept un fum. Îl ține-n el câteva secunde și îl scoate în vălătuci pe nas. Lasă capul pe spate și își închide ochii. Fumul îi învăluie capul într-o aureolă fragilă, întunecată. Lasă țigara să îi cadă. Își arcuiește spatele, cu mâna stângă își ridică încet hanoracul, în timp ce mâna dreaptă îi alunecă în jos, tot mai în jos, făcându-și loc în pantaloni. Pielea i se dezgoleşte, pe sub tricou i se zărește abdomenul plat, palid și uscățiv.
Mai trag de câteva ori de mâner. Privirea mi se opreşte pe broasca argintie. E murdară și puțin ruginită într-un colț. Pare veche. Ridic mâna și apăs întrerupătorul. Mă întorc spre Andrei.
Pe fața lui pătrată mai pâlpâie doar câteva reflexe slabe, lumini și umbre colorate ce urcă și coboară în ritm din ce în ce mai lent, treptat.
