BACCHUS TÂNĂR ȘI ȘTIRB

Povestire scrisă de Adriana Trandafir, aleasă de Cosmin Perța la atelierul de nuvelă din toamna lui 2024.

(Atenție, conținut 18+)

Ismail a dat voie clasei a douăsprezecea să plece de la ultima oră, ca să termine în timp util cu futaiul de după-amiază și să ajungă la întâlnirea de seară. Nu-i place să se grăbească. Parcă tipa cu care are întâlnire diseară îi place ceva mai mult, dar ca să meargă bine îi trebuie futaiul dinainte. Nu-i merge bine când e tensionat. Femela nu ridică coada când miroase disperare.

Își aprinde o țigară în curtea școlii și începe să meargă. Își sprijină țigara între buze și își desface doi nasturi de la cămașă. Deja se face al dracu’ de cald la prânz. Termină prima țigară și își scoate alta în timp ce lumina verde a semaforului clipocește. Și-o aprinde când se face roșu și traversează cu pași mari și egali, neimpresionat de claxoane.

Perete-n perete cu blocul în care a închiriat garsoniera e un minimarket care vinde în principal alcool și în secundar lucruri care merg bine cu alcoolul. Își ia o sticlă de Jack de 200, intră în bloc, ajunge în cameră. Face un duș și apoi se așază pe scaun în bucile goale, bând din Jack și fumând. Bianca ajunge la ora stabilită și lucrurile merg ca de obicei, fără surprize neplăcute și fără surprize plăcute. Bianca e femeie măritată, cu doi copii, n-are timp de pierdut. S-au cunoscut cu câțiva ani în urmă și au devenit oarecum prieteni, nu prea prieteni, dar nici chiar cunoștințe. De vreun an au început să facă și sex. Nu mai știe niciunul dintre ei care a fost prima dată, cert e că le-a stricat și prietenia, și atracția. Au continuat să se întâlnească, totuși, așa cum te duci la masaj după o săptămână grea.

Bianca pleacă repede, cu satisfacția lucrului bine făcut încastrată în ridurile din colțul gurii. Ismail se așază iar pe scaun, termină sticla de Jack și mai fumează o țigară. Mai face un duș și pleacă spre restaurantul unde are întâlnire. Ajunge mai devreme decât ora stabilită; la timp cât să nu-l prindă ploaia pe drum. Comandă un pahar de vin și așteaptă. Clara intră vijelios în restaurant și își scutură părul din ochi și apa din păr. Îl caută din priviri. Ismail o vede, dar nu-i face semn. Clara se așază la masă udă fleașcă și folosește toate șervețelele de pe masă să se șteargă.

— Am zis că nu mai plouă primăvara asta, spune ea.

— Da, nici ploile nu mai sunt ce erau.

E a treia oară când se văd și se înțeleg tot mai bine. Ismail a văzut că e genul de femeie care trebuie luată încet și se întreabă dacă ceea ce-l atrage la ea e doar provocarea, doar amânarea. Nu caută un răspuns; s-a întrebat doar pentru că i s-a părut că e cazul să se întrebe.

Termină o sticlă de vin și el nu mai comandă încă una, ca să nu-i dea impresia că vrea s-o îmbete. Comandă ea încă una și-o beau jumi-juma, el jumatea mai mică. Ismail încheie întâlnirea mai devreme decât ar fi vrut și el, și ea, ca să-i mai rămână ceva și pentru data viitoare.

Se duce acasă cu mulțumirea lucrului bine făcut.

Nevastă-sa nu e acasă.

E 12 noaptea și nevastă-sa nu e acasă.

Cu o țigară în colțul gurii, se duce să vadă dacă dorm ăia mici. Dorm.

Aprinde televizorul, dar parcă n-are stare. Se trezește plimbându-se prin casă. Nu e îngrijorat, nu e speriat, are doar un neastâmpăr. Nu-și amintește când a mai ieșit Anastasia în oraș în ultimii trei ani. Se știu de șaișpe ani. În primii treișpe a fost superbă, glorioasă, suculentă. Treișpe ani au fost tineri și fericiți. Până când ei a început să-i fie frică. De orice și de nimic.

Au vorbit de multe ori despre asta. S-au certat de multe ori despre asta. Nu făcea nicio diferență, dar se certau oricum. Într-o noapte, într-o primă noapte, Anastasia a dormit în sufragerie. A doua zi de-abia au schimbat câteva vorbe. Și-a luat liber de la muncă o săptămână și a stat doar în pat. Dormea și se uita la televizor. Dormea și mânca. Mânca porcării, nu mai gătea nimic. După o săptămână a încercat să se întoarcă la muncă. A rezistat o lună. Până la urmă și-a dat demisia. De aproape un an stătea doar în casă. Se îngrășase, se urâțise, îmbătrânise. Nu mai zâmbea, nu mai voia sex, nu-și mai mângâia copiii. Într-o zi au dispărut toate pozele din casă. Le arsese, ca să nu-și mai aducă aminte de cum fusese înainte. Ismail și-a zis că o să-i treacă. Nu i-a trecut. Și dacă-i trece, nu mai contează.

S-au apucat amândoi de băut și de fumat. El s-a apucat să dea meditații la mate, ca să-și întrețină familia. S-a apucat și să caute alte femei. N-a fost greu la început și a devenit din ce în ce mai ușor pe parcurs. Pe băiatul cel mic îl duceau și îl aduceau de la școală părinții altor copii. N-a văzut nimeni că băiatul cel mare e autist.

Ismail și-a ascuns la început relațiile. Într-o noapte l-a sunat una dintre relații și nevastă-sa i-a adus telefonul, fără nicio expresie. În altă noapte, altă relație i-a propus s-o ducă la el acasă. A dus-o până în fața casei lui și au făcut sex în mașină. În altă noapte, i-a tras-o unei relații în scara blocului lui.

Și, în noaptea asta, nevastă-sa nu e acasă.

O așteaptă în pat, cu ochii în tavan. Nu vrea să se uite la ceas. La un moment dat, aude ușa de la baie deschizându-se și închizându-se, dușul pornind, dușul oprindu-se. Închide ochii când ea intră în cameră. O simte băgându-se sub pătură lângă el. Fără să-l atingă, o simte fierbinte. O simte goală. N-a mai dormit goală și n-a mai dormit lângă el de nu mai știe când.

Ea adoarme imediat. El nu reușește să adoarmă nici în noaptea aia, nici în următoarea. În a treia noapte decide că Sia lui bună și blajină îl înșală.

După două nopți nedormite, Ismail stă seara la masa din bucătărie și își termină a patra bere. Iar nu e acasă Sia. N-a lăsat niciun semn, n-a dat niciun mesaj. Lua-l-ar dracu’ dacă i-o scrie el ceva. Las-o pe femeie în pace. Îi trece prin cap gândul să meargă să stea puțin cu băieții lui, dar apoi îi rămâne în cap gândul că duhnește prea tare a băutură. Coboară la magazinul de la parter să-și mai ia țigări și un sendviș. Se așază iar în bucătărie, în capul mesei, și i se pare incomod să stea acolo, când vizavi de el nu stă nimeni. Își mută scaunul pe lateralul mesei. Mai are două guri din sendviș când aude cheia în ușă. Fără să înțeleagă de ce și fără să se-ntrebe, aruncă la gunoi restul de sendviș și fuge în dormitor înainte ca ușa de la intrare să se deschidă.

O spionează din pat, doar cu urechile. Pe parcursul următoarelor zile devine din ce în ce mai bun la spionatul cu urechile. De văzut o vede rar. Și când are ocazia s-o vadă, îi e groază, mereu la fel ca în acea seară, refuză să se uite la ea și-o spionează cu urechile. În unele nopți se culcă lângă el, fără să-l atingă, și-n alte nopți se culcă în sufragerie. Și în unele nopți, mai rare, doarme în camera copiilor. Se întoarce mereu acasă înainte să se facă lumină. E mereu acasă când pleacă el la muncă.

A devenit atât de familiar să nu-și mai recunoască nevasta, să-i fie ca un vecin de palier, încât acum fiecare noapte și fiecare dimineață îl tulbură. Îl tulbură că lângă el se află o entitate, nu o ființă, o entitate. El nu știe în ce măsură îi mai aparține ea și probabil că pe ea o doare-n cur de măsura în care îi aparține el.

Începe să-i fie frică și lui. Îi e frică să se uite la ea, îi e frică de ce-o să vadă. Că n-o s-o mai recunoască deloc. Îl îngrozește gândul că o să-i placă din nou. Nici măcar nu-și mai amintește dacă a plăcut-o cândva. Și îl strânge în piept gândul insistent că o știe pe ea mai bine decât se știe pe el o știe pe ea mai bine decât se știe pe el o știe pe ea mai bine. Și ce dacă?

Mai trec câteva seri la fel, parcă lucrează în schimburi el și nevastă-sa. Ziua, când e el plecat, stă ea cu copiii. Seara, când ajunge el, ea e plecată sau pe picior de plecare. N-au vorbit despre asta. Au vorbit doar de întreținere, de facturi, de cumpărături. Sia cică iese cu fetele. Sau cu o fată. O Andree sau o Ană sau așa ceva. Oricum n-o ascultă. Oricum n-o crede. Într-una dintre seri era acasă, au mâncat toți în liniște, ea s-a dus să se culce devreme. Nu știe cum să aducă vorba. Până la urmă, vorba de ce? Poate că exagerează el. Poate c-a ieșit femeia din depresie. Poate că e din nou veselă ca la-nceput și n-o mai recunoaște. Până la urmă, ieșirile astea ale ei îi lasă lui mai multă libertate. Se scufundă în libertatea asta, se scufundă în băutură, se scufundă.

Se vede iar cu Clara după câteva zile, dar e prea multă bătaie de cap. Vrea conversații lungi și intelectuale. Și-i place și lui, nu zice nu, îi place să-mbrobodească intelectual. Să se simtă în toată splendoarea lui de bărbat bine de aproape patruzeci de ani. Treizeci și nouă, mă rog, dar treizeci și nouă sună neterminat. Așa că rotunjește în general la patruzeci. Ea e fascinată de cunoștințele lui, de șarmul lui, vede cum îi sticlesc ochii la el. Ochii ăia cu zece ani mai tineri. La întâlnirea asta a venit și mai despuiată, cumva așa nonșalant, de parcă și-a aruncat niște haine pe ea și se-ntâmplă să-i vină bine. Iar cu sticla de vin, iar cu a doua sticlă, e ultima comandă, mai luăm ceva? Clara zice că i-ar plăcea să vadă cum arată casa unui profesor, că a văzut în liceu numai case de profesoare când mergea la meditații și erau toate așa… prăfoase și pisicoase și claie peste grămadă. Ce crezi tu, Clara, că în casa unui profesor singur n-o să găsești praf peste clăi peste grămezi? Poate mai puține pisici, în rest cam aceeași poveste. Cum să fiu eu divorțat? Păi știi cum e, vă luați tineri, credeți c-o să fie la fel și când nu mai e la fel vă aduceți aminte că s-ar fi putut trăi și altfel. Nu, parcă nu te-aș duce în bârlogul meu azi, să mai dau un strat de praf la o parte întâi. Tu unde stai? Păi asta e la zece minute de mers pe jos.

Bineînțeles că știa că ea stă la zece minute de mers pe jos de barul ăla. Oricum coada era deja ridicată, femeii îi trebuia doar o pălmuță sub ea ca să înceapă să meargă tacticos spre tăiere, ca și cum ar fi fost ideea ei.

Ajung la ea acasă, un apartament minimalist și luminos, abia mutată, încă nu-l umpluse de acareturi de fetiță. Lugu lugu, am niște înghețată la congelator, nu, că nu mănânc dulce seara. Ce bine, ce matur. Dar ceva de băut n-ai? Băi, uite, chiar mi-a adus taică-miu un coniac de ziua mea și încă nu l-am deschis. Camus se numește. Aaa, bun așa, pe absurdism, sigur. Lucrurile se încing, mâinile ating tot mai puțin accidental tot mai multe părți din corp. Clara se pune pe treabă, se duce să ia un prezervativ, pornirea de pe loc pare puțin cam înceată, dar ajungem și acolo. Ajungem și acolo. Ismail începe să se încordeze. Cu cât se încordează mai mult restul corpului, cu atât se relaxează mai mult penisul. Tot sângele i-a fugit de acolo în restul corpului. N-are cum, n-a băut atât de mult, știe sigur că n-a băut atât de mult, știe sigur cât duce. Clara se intimidează puțin, bate în retragere, Ismail insistă, dar nu mai e cu toată mintea acolo. Nu mai e cu corpul acolo. Gândurile nu-i sunt undeva anume, îi sunt nicăieri. Nu și le mai găsește și încetează să și le caute. Se opresc. El primul sau ea prima, nu se poate ști.

Ismail o învăluie elegant și galant în brațe, o dezmiardă, îi zâmbește. Stai liniștită, nu e vina ta, uită-te în oglindă, uite cât de frumoasă ești, cum să fii tu vinovată de ceva vreodată?

Nu e ea.

E el.

Ismail calculează un interval de timp onorabil în care să stea în pat să se alinte după, dar abia așteaptă să se descleșteze de acolo. E târziu, suntem obosiți. Dar mâine e sâmbătă, nu lucrezi. Ba da, am câteva meditații una după alta și încep devreme. Hai că mă duc în bârlog. Nu, nu, data viitoare rămân, promit.

Ajunge acasă și Sia doarme senină pe jumătatea ei de pat, cu spatele la jumătatea lui. Se instalează și el pe partea lui, cu grijă să n-o miște, să n-o atingă. Rămâne îmbăiat în mirosul și în dogoarea pielii ei și respiră din ea adânc și regulat, ca într-o meditație. Nu știe cum s-o atingă. Nici măcar nu vrea s-o atingă. Vrea doar să-i existe în preajmă. Vrea doar să știe că e a lui.

A doua zi, Sia îl strigă ca să-l trezească, doamneferește să-l atingă.

— Hai să-ți iei la revedere de la ăștia mici.

Era machiată, îmbrăcată de stradă. Ismail clipește de câteva ori. Pleacă de acasă? Se târăște după ea pe hol, încercând să-și adune mințile mahmure. A, da. Pleacă la mă-sa, la Zărnești, un weekend. Îl chemaseră socrii și pe el, dar a văzut-o pe hoașcă ultima dată acum două luni și-i mai trebuie măcar încă două luni ca să nu-și vomite în gură când o vede.

Îl ridică în brațe pe primul lui născut, o mândrețe de fătălău care la unșpe ani nu-i prieten cu nimeni, nici cu lexicul limbii române.

Greu al dracu’ să găsești un nume de copil să nu fie sfânt sau covrigărie. Întâiului născut i-a zis Arthur. Nume de rege. De rege păgân, doamneajută. A încercat și cu nume romane, da’ s-au creștinat toți ăștia și-au ajuns în calendar. Adică important e să nu fie copilul meu pe calendarul lipit de ușa de la bucătăria vreunei babe. Celui de-al doilea fiu i-a zis Oliver, deși și cu măslinul s-au jucat prin Biblie.

— Bă, Arthure, deja nu mai pot să te ridic cu o mână, ești ditamai bărbatul. În doi-trei ani mă ridici tu pe mine.

Arthur privește stânjenit într-o parte și recurge la o treime bună din gama lui emoțională ca să-l scarpine pe taică-său în barbă. Oliver râde din toată inima.

— Ce zici, mă, Oli, mai pot să vă ridic pe amândoi deodată?

Oliver se înfige bine în picioare și-i înconjoară picioarele lui taică-său cu brațele, opintindu-se să-l ridice.

— Eu în câți ani te ridic, tati?

Ismail îl lasă jos pe Arthur și-l ridică pe Oliver cu o singură mână.

— Tu întâi s-o ridici pe mă-ta și vorbim după.

Ismail și Oliver râd împreună, Anastasia și Arthur tac separat.

Alea-alea, mâncarea e în frigider, venim duminică seară, sună dacă e ceva, mai dați și voi un semn, să faceți poze, sper să facă mă-ta apoplexie.

Cei trei pleacă și Ismail rămâne singur, zâmbind tâmp la ușa închisă. Zâmbetul i se topește. Își face o cafea, umple cana jumate cu rom și se așază la laptop cu o țigară. N-are nicio meditație azi, a zis așa să scape de gura ăleia. Se uită pe net în gol. Anastasia și-a schimbat parola la Facebook, asta știa deja. Mai încearcă niște parole care i se par lui posibile. Nici de data asta nu merge. Se ridică și scanează casa. Întâi din ochi, apoi face ture. Deschide și închide uși și sertare, nu găsește nimic care să-i atragă atenția. Caută ceva palpabil, ceva să-i poată arunca în față. Ceva ca să nu mai creadă că e el nebun. Își mai face un rom cu cafea, își sprijină țigara între buze, scoate coșul de gunoi de sub chiuvetă, se așază în fund pe podeaua bucătăriei și își răstoarnă coșul între picioare. Ia fiecare mărunțiș, fiecare căcățiș, îl evaluează și-l pune în grămada din dreapta. Dă de multe bonuri, nimic interesant, etichete, ambalaje. Ia. Ăsta. Futu-ți dumnezeii mă-tii de curvă. Ăsta e. Ăsta e. Un bon cu un pachet de doișpe Durexuri. Curva are sterilet de opt ani, după ce l-a născut pe Oliver. Nu de copii se ferește. De boli venerice. Doișpe. Douăsprezece prezervative. Douăsprezece futaiuri cu alții. Sau cu altul. Probabil cu un singur altul, că de-aia face cumpărături așa prolifice. Împachetează bonul în două, apoi în patru și-l bagă în buzunarul pantalonilor.

Se duce să facă un duș. Probabil că așa se simt tipele după ce sunt violate. Simt nevoia să-și rașcheteze pielea de pe ele, să miroasă a altceva decât pielea lor, pielea lor e parte din mirosul comun al ororii. Iese din duș șiroind apă peste tot, nu vrea să folosească prosopul lor comun. Își udă țigara încercând s-o aprindă, își bagă pula și aruncă țigara pe jos. Ia telefonul să și-l bage la încărcat și se oprește cu ștecherul la un milimetru deasupra găurilor prizei, urmărind cum se prelinge un strop de apă pe mâna lui. Dacă se curentează ca boul băgând ăsta în priză?

Ce căcat e cu frica asta? Mi-e frică de priză, bă, de priză? Dă-o dracu’ de priză!

Apucă prelungitorul și-l smulge cu totul din perete. Trântește și telefonul, și încărcătorul pe jos. Mi-e frică de priză, mi-e frică de apă, mi-e frică de femeia mea! Cum am ajuns eu, eu, să-mi fie frică de femeia mea? Să-mi fie frică în casa mea?

Se duce așa, gol, în camera copiilor. Se așază pe patul de jos, al lui Oliver, să se odihnească. Încearcă să se ridice și dă cu capul în suportul patului de sus. Se ridică, ia salteaua de jos cu totul, o scoate din cadru și-o izbește de podea. Vede o foarfecă pe masă. O înfige în mijlocul saltelei și începe să tragă dâre, dâre lungi prin saltea, să iasă vata aia din saltea, îi lasă gura apă când vede vata ieșind din saltea. E în genunchi peste saltea și-o înjunghie înc-o dată și înc-o dată, o biciuiește, o decupează, o perforează, o traforează. Bă, e a mea, bă. E salteaua mea. În casa mea. Fac ce vreau cu ea. Mă și piș în ea dacă-mi vine. Fac ce vreau eu. Ce. Vreau. Eu. Aruncă umplutura saltelei în toate părțile. O ia de unde căzuse și-o sfâșie în bucăți și mai mici. Foarfeca a căzut undeva, nu se știe unde.

Se pune în fund și-și aprinde o țigară. Ultimul martor al apocalipsei. Privește satisfăcut apocalipsa lui, în casa lui, pe banii lui. Privirea largă i se îngustează pe un obiect de sub o bucată de vatelină. Insectarul lui Arthur. Ce insectar, că ăla-i fluturar, numai fluturi are în el. Avea capacul deschis. Tocmai pusese în el cel mai proaspăt fluture, l-a prins acum o săptămână, când eram la țară la mama. Acum mai e jumate din el. Grijania mă-tii de Erebia medusa. Un fluture căcăniu ca toți fluturii, mai căcăniu ca toți fluturii, îți iau unu d-ăsta alb și-l mânjesc de căcat, bă Arthure, bă rege, te prinzi, bă, că e altu? Ia-ți, bă, Excaliburu (și înjunghie repetat fluturele cu piuneza în care stătuse înfipt), ia-l, scoate-l din piatră, arată-mi că ești rege.

Se prăbușește în fund, cu fluturarul pe genunchi și piuneza în mână. De piuneză atârnă bucăți veștejite de Erebia medusa. Urlă. Urlă. Își înfige piuneza în palma stângă și rămâne așa, cu palmele lipite în rugăciune, strângând între ele rămășițele fluturelui.

 

///

 

Soarele a început deja să coboare când Ismail iese din camera copiilor, închizând ușa fără zgomot în urma lui; ca și cum dacă păstrează liniștea, zeii n-o să știe că le-a pângărit templul. Ține în continuare piuneza înfiptă în podul palmei stângi. Nu-l mai doare, o mângâie din când în când cu inelarul, să se liniștească. Nu știe ce are de făcut. De obicei știe ce are de făcut. De obicei știe ce vrea.

Se duce să se întindă în cadă, gol, fără să dea drumul la apă. Răceala emailului îi așază mușchii în ordine. Bun. Unde l-a cunoscut pe ăsta? De ce e important? Totul e important. De când? Două săptămâni? Nu, mai mult. Sigur mai mult, de două săptămâni s-a prins el. Sau s-a prins de mai demult? Amintirea Anastasiei din ultima vreme e în ceață. Sincer, sincer nu mai știe cum arată. Mai grasă, mai slabă, dacă i-au crescut rădăcinile nevopsite, dacă era epilată. Încearcă să-și aducă imaginea ei în minte ca un soldat în tranșee deschizând medalionul de la gât cu poza femeii. Dar poza femeii nu-i acolo.

Cum adică ai pe cineva? Ce e porcăria asta? Ai încercat măcar să vorbești cu mine? Ce-ți lipsea? Ce nu ți-am dat? Ce-ai găsit la ăla? El te-a scos din depresie, a? Cu ce, cu futaiul lui de puștan? Sigur e un puștan, ai vrut să te simți tânără din nou. Da’ dă-o, mă, dracu’, că ești tânără, aveai treiștrei când te-a apucat nebunia, ești tânără și acum. Da, ai făcut doi plozi, dă-i și pe ei dracu’, că au crescut, nu-i mai ții la țâță. Nu ești o gospodină care și-a găsit instalator să-i desfunde țevile. Noi nu suntem ăștia, Sia. De ce n-ai vorbit cu mine?

Își aprinde încă o țigară de la cea care i se terminase în gură și aruncă chiștocul pe jos. Se oprește pe rostul dintre două dale de gresie. Se duce în dormitor, deschide larg toate ușile, toate sertarele, să fie totul la vedere. Se uită la jumătatea lui de șifonier, la jumătatea ei mai mare, cu toate hainele pe care nu le-a mai purtat. Trage sertarele cu toți chiloții de dantelă pe care nu i-a mai purtat cu el. Apucă câțiva. Îi miroase. Miroase proaspăt, i-a spălat recent. Pentru ăla. Îi scoate pe toți, sub ei e ceva. Un șervețel. Cu sigla cafenelei de lângă bloc. Un șervețel cu un colț lipsă. A scris ceva pe un colț și l-a rupt. Numărul de telefon, probabil.

Bă, ți-l omor, bă, pe pulică ăsta, ți-l sufoc cu șervețelu, îl strâng un pic de nas și-l ia cu leșin, așa ca o domnișoară, nici nu merită o moarte de bărbat. Ce să împuști, ce să înjunghii la fătălăul ăsta? Un animal e de împușcat și de înjunghiat. Fecioara asta e de sufocat, de otrăvit, ceva așa din cărți polițiste scrise de pizde pentru alte pizde. Mă rog, prostu probabil că moare și singur, dacă nu-i cineva lângă el să-i aducă aminte, uită să respire. De murit, oamenii mor pe toate drumurile. De omorât, oamenii omoară pe toate drumurile.

Lasă totul vraiște în casă și se duce să se aprovizioneze cu d-ale gurii – bere și țigări. Se întoarce și se așază picior peste picior la birou, la laptop. Vrea să lucreze ceva, are nevoie să lucreze ceva și n-are ce. Își pune căștile. Nu, nu, dă-le dracu de căști, pune muzică la boxă. Nu e nimeni care să comenteze. Nu e nimeni.

Playlist-ul curge și Ismail încearcă să repereze momentul exact în care s-a petrecut schimbarea, momentul exact în care ea n-a mai fost acolo. De unde dracu să știe, că el n-a mai fost acolo dinainte. Nu-și mai amintește ultimul sex cu ea. Încearcă să-și aducă aminte dacă aveau pe ei pilota sau cearșaful, măcar așa, să se orienteze în anotimp. Încearcă să-și aducă aminte cu cine se mai futea el în perioada aia, cu cine a comparat-o. Nimic. Ceață. Se duce mai departe, în trepte, din ce în ce mai departe, până la ultimul sex pe care și-l amintește. Nu înțelege de ce tocmai ăsta ar fi amintibil. Era un septembrie-octombrie, încă nu dăduseră drumul la căldură și noaptea dormeau cu două straturi de haine. Sia se culcase devreme, își pusese maieu, pijămăluță pufoasă și șosete groase. Stătea zgribulită, întâmplător cu fața spre jumătatea lui de pat. S-a băgat și el sub pilotă, respirând adânc efectul de seră de sub ea. S-a încuibat în Sia, să-i absoarbă căldura, îmbinați într-un yin-yang de pijamale pufoase. Fără să se trezească complet, ea și-a întrepătruns un picior printre picioarele lui. Viermuiala de pe interiorul coapselor lui l-a electrizat. A strâns-o mai tare în el. I-a dat părul la o parte de pe față, i l-a netezit după ureche. Atingerea lui pe ureche a electrizat-o. Restul a decurs așa cum decurgea mereu, orgasmele au venit în ordinea corespunzătoare, rapid și eficient, au dormit senini și îmbrățișați până dimineață.

În playlist vine la rând melodia „How to disappear completely”. Chiar. Cum? Cum iese cineva din cursa asta de șoareci altfel decât murind? Să nu-l caute nimeni, să nu-i trebuiască nimănui? Să trăiască viața pe care-o vrea sau măcar să nu mai trăiască viața pe care n-o vrea.

Caută pe google „how to disappear completely”. Și de acolo intră în frenezie. Ar trebui să lichidezi toate conturile și toate posesiunile, să rămâi cu bani lichizi. Preferabil să ai bani lichizi cât să trăiești șase luni, până te integrezi în altă parte. Creează pe desktop un „New Folder” în care deschide un Excel și contabilizează cheltuielile necesare unui trai la limita subzistenței timp de șase luni. Cel mai bine e să dispari în propria ta țară, știi limba, regulile, nu te verifică nimeni la vamă, trec niște ani și nu mai știe nimeni că n-ai fost acolo dintotdeauna. Nu într-un sat, că acolo se știu toți între ei, faci senzație. Într-un oraș micuț, fabrici o poveste ceva că n-ai pe nimeni și te-ai mutat cu munca. Înainte de plecare o rărești cu contactele sociale, nu mai postezi pe social media, lumea zice că te-ai izolat, după o vreme nu te mai caută. Zici din când în când că ai un dor de ducă, că ce e și cu capitalismu’ ăsta, societate de consum, de la 9 la 5, trafic, mereu să consumăm, tembelizor, radio Zu, nu mai merge bă așa, tre’ să se poată și altfel. Cum să se poată, bă, altfel, că așa trăim toți, nu vezi, scoate-ți filmele din cap. Și într-o zi pe care n-o știe nimeni, pleci din apartamentul deja vândut cu un rucsac în spate și nu te mai caută nimeni multă vreme și când te caută, te caută degeaba, că în Gălănești, lângă granița cu Ucraina, nu cred c-a ajuns picior de bucureștean nici dac-o avea pe mă-sa mare acolo.

Duminică se trezește devreme, aproape deloc mahmur, și se apucă să evalueze daunele din casă. Pune șervețelul neveste-sii sub chiloți, rulează chiloții la loc cum îi ține ea, acolo nu rămâne urmă a trecerii lui. În camera copiilor face curat cât se poate. Merge să-i cumpere lui Oliver o saltea nouă, identică cu cea pe care o torturase. Duce rămășițele saltelei vechi în spatele unui bloc la cinci străzi mai încolo. Nici în camera copiilor nu rămân urme ale trecerii lui. În afară de fluturar. Erebia medusaa dispărut, fluturarul e lipicios de bere, prăfuit de scrum.Câtorva dintre ceilalți fluturi le-a zburat câte o aripă, alții s-au șifonat și aripa dreaptă nu mai e imaginea în oglindă a aripii stângi. N-are o explicație pentru Arthur. Și nu vrea să-i dea o explicație lui Arthur. Știi ce? Eu sunt capul familiei, ce vreau eu aia se face. Eu vreau să nu mai stea băiatul meu să moșmondească la fluturi toată ziua, vreau să bată și el mingea pe maidan, să-mi vină julit în genunchi acasă.

Bagă fluturarul în jumătatea lui de bibliotecă, în rândul doi de cărți, ăla din spate, în care stau doar ceasloavele de mate din anii ’60, pe care le ține din melancolie. În restul bibliotecii sunt ceasloavele de istorie ale Anastasiei. Bagă fluturarul în spatele cărții „The fractal geometry of nature”.

Își petrece restul duminicii într-o seninătate greu de înțeles și de descris. Simte că a pus lucrurile în ordine. E încă lumină afară când se întorc Sia și băieții. Formule firești de salut, am mâncat deja, maică-mea tot are probleme cu spatele, hai că mă duc să mă schimb. Arthur fuge încântat în camera lui ținând la piept un borcan cu capacul perforat. A mai prins un fluture.

Ismail rămâne în picioare în hol, așteptând să-l lovească ghiuleaua.

— Taaati! Taaaatiiii!

Arthur aleargă cu borcanul la piept înapoi în hol.

— Tati, unde e insectarul? Era pe masă.

Ismail încearcă să-l strângă în brațe, simțind că-l minte cu fiecare por.

— Unde e? L-ai pus în altă parte?

Vin și Sia, și Oliver, să vadă ce se întâmplase. Ismail se îndreaptă din spate, se înfige bine în picioare, ridică bărbia. I se adresează Anastasiei:

— I-am dat foc, mă, l-am aruncat, un rahat de pierdut timpul. Altceva nu face decât să pritocească la mizeria aia. Nu l-am văzut o dată cu o carte în mână. Se face fluturolog, ce se face? Biolog? O să predea și el baliverne la copii de liceu? Facem așa, o dinastie de deștepți neputincioși.

Anastasia încearcă să-l ia pe Arthur în brațe, dar el fuge și se încuie în baie. Se aude scâncind de acolo.

— Oli… se întoarce Sia către copil. Rămâi în dormitor.

Oliver se așază pe scaunul lui de la birou, ca teleghidat.

Anastasia se duce spre sufragerie, se așază tacticos pe fotoliu și își pune mâinile în poală. Ismail o urmează ascultător, fără să i se fi spus, și se așază în fața ei, pe canapea. Încearcă să ocupe cât mai mult spațiu, dar i se pare că membrele nu i se așază cum trebuie. Nu stă bine pe nimic.

Anastasia îl fixează cu privirea. Doamna profesoară l-a scos la tablă și el nu știe să rezolve problema. Pare că ar putea să aștepte la infinit să înceapă el. Ea n-are nimic de zis. Absolut nimic.

— Cred că avem o problemă cu Arthur, începe Ismail, cu dorința mică, în fundul minții, de a fi spus ceea ce trebuia.

Ea nu-l ajută, nu răspunde, nu continuă. Îl lasă să-și desfășoare pledoaria pe care n-a pregătit-o.

— Nu mi se pare că e dezvoltat normal pentru vârsta lui. Și pentru sexul lui. Nu zic că e retardat, dar uită-te la fra-su. E cu trei ani mai mic și-i dă lecții de viață. Ce facem cu el?

Încearcă din răsputeri să trezească o reacție în Anastasia, o replică, o emoție. Nimic.

— Ție nu ți se pare nimic în neregulă cu el?

— Mie mi se pare ceva în neregulă cu tine.

Patru, stai jos. Să te pregătești mai bine pentru data viitoare.

— Sunt obosit, Sia, sunt obosit să car pe umeri toată casa asta, toată familia asta.

— Așa… și mai ce?

— Și mai ce? Ce mai vrei să-ți spun? Că vă trag după mine de atâția ani, tu ai rămas acasă să ai grijă de copii și copiii o iau razna? Că eu aduc bani în casă și nu se vede nicăieri? Tu ce faci pentru familia asta?

Ismail n-a roșit niciodată, nu-i permite tenul. Dar acum își simte obrajii foarte fierbinți. Speră că de furie. Speră că de furie.

Anastasia are un zâmbet blajin de psihanalist care așteaptă să dezgropi mai mult din tine. Dezgroapă tu mai mult din tine, curvo. Văzând că așteptarea ei nu primește răspuns, Anastasia se ridică, își ia geanta și iese din casă cu pași măsurați. Al dracu să fiu dacă ies după tine.

Mai fumează două țigări, mai gâlgâie niște whisky din sticlă și iese și el din casă. Se duce țintit la cafeneaua de lângă bloc. Se așază vizavi, după colț, și se uită pe geam. Anastasia stă la o masă singură, cu spatele la geam, cu o cană în față. Băiatul de la bar aduce alte două căni la masă. Îi zâmbește topit, feciorelnic. Se așază la masă cu ea. Începe să bea dintr-una dintre căni. Își pune palma peste mâna ei de pe masă. Ea încearcă s-o tragă înapoi. El i-o ține. O privește fix. Sia se înmoaie. Își întoarce mâna cu palma în sus și se lasă să cadă pe spătar. Cu cealaltă mână ridică cana la gură. Rămân așa, vorbind cu mâinile încolăcite, până când băiatul vede că-l aștepta cineva la bar. Se ridică să-i ia comanda. Ismail a văzut ce-i trebuia. Se întoarce acasă.

Deschide folderul „New Folder” de pe desktop și creează un document Word pe care-l denumește Băiatul de la Okfea.

 

///

 

Erau amândoi la plajă pe malul bălții, aveau douăj’ de ani ea, douăștrei el. N-aveau bani de altă vacanță, așa că a dus-o la mă-sa-n Sarichioi să mai pună niște carne pe ei. Grea studenția la București. Ismail nu-și punea prea multe întrebări, nici mă-sa nu-i punea prea multe întrebări și, da-i-ar Dumnezeu sănătate, nici Sia. Uite, mamă, am venit cu o fată la matale, ne-am cunoscut la facultate. Aoleu, maică, da’ schilozi sunteți amândoi, v-ați găsit, hai să vă prăjească mama o știucă bună cu mujdei. Și după ce le-a prăjit mama o știucă bună cu mujdei, s-au dus să-și marineze știuca din burtă pe malul bălții. Sia stătea împletită ca un covrig printre mâinile și picioarele lui și ofta și chicotea din când în când, uneori mai mult ofta, alteori mai mult chicotea. Și Ismail era mare și puternic și-o ferea și de soare, și de vânt, și de gâze, adică n-o ferea că nu se mișca el prea mult, dar ea zicea că dacă stă lipită de pielea lui de lipovean nu se lipește niciun rău de ea. Și era roșie toată și de soare, și de vânt, și de ciupituri, și de bucurie niciun rău nu se lipea de ea.

Ațipiseră amândoi în arșiță și l-a trezit o umbră dulce peste față. Sia se așezase peste el și-i ținea părul pe lângă tâmple ca două draperii de catifea. Ea s-a uitat în jur să se asigure că sunt singuri, el nu s-a uitat în jur că în jur nu era Sia, doar în față era Sia. Ea își plimba mâna mică pe deasupra pielii lui arse de sus până jos, din stânga până-n dreapta, unde punea ea mâna se făcea umbră și liniște. Și mâna ei mică a ajuns la mijlocul trupului lui și de-acolo i-a pornit o neliniște care-i zguduia toate firele de păr. O lăsa să-l venereze cu mâinile și-o venera și el cu ochii, cu urechile, cu nasul. S-au venerat până când n-au mai fost doi zei descoperindu-se, ci un singur zeu, singurul zeu care-i toți zeii în toate trupurile vii și nevii, care-au fost și care va să vie.

 

///

 

Trebuie să duci tu băieții la baschet azi, doamna Mihai mi-a scris că a intervenit ceva și nu mai poate.

Ismail avea în planul zilei futaiul săptămânal cu Bianca. Mesajul Anastasiei nu lasă loc de „Dar nu poți să-i duci tu?”, așa că Ismail își reorganizează programul astfel încât să treacă după muncă pe la școala copiilor, să-l ducă pe Arthur acasă și apoi pe Oliver și pe colegul lui de clasă la baschet. Încercaseră o vreme să-l implice și pe Arthur într-o activitate sportivă, dar n-a ținut mult. Bianca se conformează ușor schimbării de plan și stabilesc să se vadă cât timp stau copiii la antrenament. Femeia înțelege ușor, le are și ea pe-ale ei, în mare parte similare cu ale lui Ismail.

Își așteaptă băieții în fața școlii. Niciunul nu se uită spre el, are impresia că nu l-au văzut, Oliver se oprește totuși în dreptul lui, iar Arthur merge mai departe.

— Alo, alo! îl apucă de umăr să-l oprească.

Arthur se oprește ca și cum i s-ar fi scos bateriile. Nu zice nimic, se uită în gol.

— Unde e David? îl întreabă Ismail pe Oliver. Maică-sa nu poate să vă ducă azi la baschet, așa că vă duc eu. Trecem și pe acasă să-l lăsăm pe frate-tău.

Arthur își trage umărul din mâna lui taică-său și continuă să meargă înainte.

— Bă, n-auzi? Te duc acasă și pe tine.

Oliver, obișnuit să traducă pentru frate-său, explică.

— Se duce pe jos.

— Da, dar dacă tot am venit eu, îl duc și pe el.

— Tata. Nu.

Fermitatea lui Oliver e implacabilă. Ismail își privește primul născut îndepărtându-se.

— Vine și David imediat.

Ismail îi spune lui Oliver să stea în dreapta lui în mașină, Oliver îi spune că stă în spate, cu David. Ismail se conformează. Tăcerea din mașină rămâne groasă și densă tot drumul. Ismail nu știe care-ar fi cuvintele care să deschidă conversația cu fii-su. Ajung la sală, îi coboară pe copii din mașină și îndrăznește:

— Ce-aveți, mă?

Oliver ignoră întrebarea.

— Ne iei tot tu?

— Da, vă iau tot eu. Ce-aveți, mă?

— Nu vreau să vorbesc cu tine.

— Da’ crezi că-i după tine? Te întreabă tac-tu ceva, răspunzi. Nu pleci nicăieri.

— Bine, nu plec.

Bun, nu pleacă. Și ce-i spun? Ce-l întreb? De ce-l țin? Fără răspuns la întrebările astea, Ismail recurge la clasicul „vorbim acasă” și îl lasă să plece.

Ajunge la obișnuita garsonieră de pe Airbnb, trecând în prealabil pe la obișnuitul magazin să-și ia obișnuitul Jack de 200. Ajunge în cameră și se oprește cu mâna la jumătatea mișcării de deșurubare a sticlei. Probabil că poliția n-ar opri un tip cu doi copii în mașină să-i pună fiola, dar dacă ar fi, dac-ar păți… nu. Ar fi urât. Pentru prima dată de nu mai știe când, decide s-o fută pe Bianca treaz. O așteaptă pe scaun în bucile goale, fumând. Bianca ajunge la ora stabilită. Nu tu salut, nu tu cum a fost azi, femeia e pusă pe treabă. Lucrurile merg ca de obicei până la un punct. Bianca e împrăștiată pe burtă pe pat, Ismail peste ea. Totul e cum trebuie să fie. Mâna lui șerpuiește spre mâna ei și se așază peste ea. Degetele ei răspund, se întrepătrund printre degetele lui și e atât, atât de bine și totul e cum trebuie să fie și mișcările bazinelor lor se sincronizează și ritmul se accelerează și Ismail simte că-i urcă în gât acidul din stomac. Îl ignoră și continuă, menține ritmul, ei îi place ritmul ăsta, lui îi place ritmul ăsta, acidul urcă tot mai sus, îl arde în cerul gurii. Devine o certitudine că, dacă ejaculează, vomită. Așa că ia o decizie pe care nu credea că va fi nevoit s-o ia vreodată în viața lui. Mimează orgasmul. Se oprește, iese din ea și merge la baie cu prezervativul agățat de el.

Se așază pe veceu așa, cu prezervativul încă rulat pe el, și își ia tâmplele în mâini. Începe să se legene față-spate-față-spate și acum nu mai e nevoie să se abțină. Izbucnește într-un scâncet de plâns în același moment în care umple prezervativul.

Când iese din baie, nu știe cât timp mai târziu, Bianca e deja plecată. Nu vor vorbi despre asta, cum nu vorbesc despre nimic important niciodată.

Ia băieții de la baschet, îl duce pe David acasă și apoi pe Oliver. Anastasia nu e acasă. Ismail iese și se postează vizavi de Okfea, după colț, fumând și uitându-se la băiatul de la bar cum face casa. Anastasia intră în cafenea și așteaptă la o masă să-și termine el treaba. Sting lumina, încuie și se duc spre o mașină. Ismail își comandă un taxi. Mergem după mașina aia, da’ mai subtil așa, șefule. Am înțeles, șefule. Oprim mai încolo de blocul ăsta, aici după colț e bine, ia așa, nu-mi trebuie rest, seară bună. Ismail are punct de belvedere acolo unde s-a oprit, vede că Anastasia are deja scoase din geantă cheile de la blocul omului, intră ca un cuplu căsătorit întors de la muncă. Ismail așteaptă să se stingă lumina din scara blocului și intră și el. Liftul s-a oprit la cinci. Aude podeaua liftului eliberându-se de greutate, ușa trântindu-se.

Urcă pe scări până la etajul unu ca să-și confirme ce văzuse și la parter, patru apartamente pe etaj. Se întoarce și se uită la avizierul unde e afișată întreținerea. Patru apartamente la etajul 5. Dintre ele, apartamentele 21 și 23 au câte o persoană la întreținere. Bun. Mai așteaptă puțin și urcă pe scări. Numără treptele la fiecare etaj și la următorul uită câte trepte numărase. Etajul cinci. Apartamentul 21 are ușă de lemn pe sub care se scurge miros de varză călită. Apartamentul 23 are ușă lucioasă, solidă, de metal. De acolo nu iese niciun miros și niciun sunet. Ismail rămâne nemișcat lângă ușa apartamentului 23 după ce lumina de pe palier s-a stins. Își ține respirația ca să le audă respirațiile. Ușa nu-i oferă nimic.

Se întoarce la parter, la cutia de scrisori cu numărul 23. Un plic e îndesat prin fantă, n-a mai încăput în cutie decât jumătate din el. Îl trage afară. Factură la curent pentru Robert Știrbu. Bagă plicul înapoi.

Se întoarce acasă, închide ușa biroului care nu se mai închisese de când se construise blocul și se așază la laptop. Documentul Word Băiatul de la Okfea se redenumește Robert Știrbu și începe să crească în kilobiți.

 

///

 

E prima dată în ani de zile când a sunat-o el pe mă-sa și nu invers. I-a zis că vineri vine cu băieții pe la ea, să dea la pește. Bucurie mare pe mă-sa, reacție minimală de la Sia, reacție minimală de la băieți. Parcă-s fantome toți.

Îi ia direct de la școală, bagajele sunt deja în mașină. De obicei se bat pe locul din față, acum nu vrea niciunul. Lâncezesc amândoi în spate, fiecare sprijinit cu capul de câte o portieră, cu ochii ba închiși, ba în telefoane. Ismail își pune niște muzică instrumentală să-l însoțească pe drum. Intră în Sarichioi la ora aia portocalie, când și albastrul de pe case e portocaliu. O vede pe mă-sa pe băncuță la poartă, cu mâinile în poală și capul îmbrobodit sprijinit de gard. A luat-o somnul. Stă singură la marginea băncii, ca de obicei, să nu deranjeze restul băncii. La auzul mașinii deschide ochii fără să se sperie, ca și cum doar ar fi clipit. Se ridică să-și întâmpine băieții și devine mai mare, parcă i se mai pune carne pe oase.

Masa e deja întinsă în curte, cu tacâmurile așezate. Mama se duce să mai dea puțin drumul la foc, că s-a răcit borșul de când îi așteaptă. Ismail se oferă să coboare în pivniță după vin, dar maică-sa nu-l lasă să facă niciun efort. Ai avut drum lung, ai ajuns acasă. Se mănâncă în liniște borșul, se mănâncă în liniște și tochitura, se clătește cu vin mult și bun. Trece pe la ei și Costel, de peste drum, bea un pahar, le zice unde s-a prins știucă multă zilele astea. Nu stă mult, că mâine iar o ia de dimineață. Se trimit și copiii la culcare devreme și mama mai face un drum în pivniță, să scoată încă o sticlă. Mă-sa n-a vorbit niciodată mult; dar zâmbește mult, mângâie mult și se uită drept în ochi. La jumătatea sticlei de vin, îndrăznește și ea:

— Maică, tu nu ești bine.

— Nu sunt.

— Muierea?

— Muierea.

Liniște.

— Mamă?

— A?

— Aș vrea să mai știu ceva de tata.

— Ce-ți veni?

— Aș vrea să-l caut, dar nu știu de unde să încep.

— Ismaile, lasă-l în plata Domnului.

Cum să-l mai las, mamă, că l-am lăsat de când mă știu. Când eram mic mi-l închipuiam în toate felurile. Când vedeam câte un tată într-un film mă gândeam că poate așa arată și al meu. Și de când sunt tată, mă uit în oglindă și mă gândesc că poate așa arată și al meu. Știu c-a ținut să mă cheme Ismail. Să se știe că-s pui de tătar. Dar în certificatul meu de naștere bate vântul la numele tatălui. Ar trebui să se deseneze flori în rubrica aia. Flori la numele tatălui, flori la prenumele tatălui.

— Ismaile, dacă avea vreo vorbă de schimbat cu tine, te căuta.

— Da’ nu-mi trebuie nicio vorbă de la el. Vreau doar să-i spun eu o vorbă.

Mama își termină paharul și-și toarnă altul.

N-a fost niciodată vina lui ta-su. Lui i s-au întunecat puțin mințile și a călcat strâmb, cum mai calcă omu’. Ea a fost de vină. Știa că-i însurat cu copii. Ea s-a lăsat și e doar vina ei și de-asta a pedepsit-o Dumnezeu să-și crească copilul singură. Lui i s-au luminat până la urmă mințile și s-a întors la nevastă. Și așa e bine și așa trebuie să fie.

 

///

 

Sia își lasă capul pe spate până îi atinge pieptul lui Robert, închide ochii și se odihnește. Nu stau de mult în cadă, abia a început să li se încrețească pielea de pe degete. Apa e atât de fierbinte încât aerul din baie le pare răcoros. El își plimbă degetele peste pielea de găină de pe brațele ei. O lasă să se liniștească și le plimbă iar, până îi simte din nou perișorii electrizați. O tachinează așa mult, mult, până când ea se întoarce cu fața la el, mică în mijlocul corpului lui, și-i împinge un picior spre perete și unul peste marginea căzii.

Când ies în sfârșit din baie, aerul e mai cald decât apa și geamul mare al sufrageriei le îmbracă corpurile goale în lumină portocalie. Petrec următoarele două zile într-o stare între somn și veghe, cu muzica mergând încontinuu, cu draperiile trase și cu telefoanele închise.

 

///

 

— A mai dat ghiolu’ și azi? îi întâmpină bătrâna pe cei trei băieți duminică la prânz.

— Da, a mai avut ghiolu’ pește și azi, răspunde Ismail bucuros să-și regăsească graiul printre amintirile din tinerețe. Am venit cu niște mârlițe, da’ astea-ți rămân matale, că noi mai avem puțin și plecăm.

Mama insistă să ia captura cu ei acasă, că ei sunt mai mulți, că ea mai primește de la Costel. Ismail nu acceptă. Ceva ancestral din el s-a liniștit. S-a întors de la vânătoare și i-a lăsat prada bietei lui maici; el are cum și are de unde să facă rost de vânat mai departe.

Mănâncă toți de prânz și copiii pleacă să-și strângă lucrurile.

— M-am rugat azi pentru voi la slujbă, v-am aprins lumânări. Așa e viața, maică, plină de cruci. Trebuie să ducem ce ne dă Dumnezeu, că știe El.

Ismail a scos niște uluci putrezite din gard și acum le prinde pe cele noi în locul lor. Stă cu spatele la ea și nu-l vede cum închide ochii și trage adânc aer în piept.

— Roagă-te și tu, maică. Că te ascultă. Cum să nu te asculte pe tine? De-aia ți-am pus și nume sfânt, ca să te-audă pe tine înainte să-i audă pe alții.

Ismail: Domnul va asculta.

Ismail dă un șut ultimei uluci pe care aproape o fixase și o azvârle în afara curții. Se întoarce spre maică-sa cu toți dinții strânși, de-abia se înțelege ce mârâie.

— Când va asculta, maică, Domnul? Și ce va mai asculta? Că nu mai am nimic să-i zic.

Băieții erau deja în curte, îi văd pe Ismail și pe maică-sa și nu înțeleg.

Se îmbarcă toți în drumul lung spre București. În liniștea din mașină și în liniștea din mintea lui, Ismail se vede intrând în apartamentul lui Robert Știrbu cu cheile Anastasiei. Se vede lăsându-și pantofii la intrare, ca să nu facă zgomot. Se vede intrând în dormitor, Robert doarme pe o parte, cu spatele la ușă. Cu o mișcare scurtă, Ismail îi trece frânghia peste gât și o răsucește la ceafă de câteva ori. Se urcă peste el și îi țintuiește brațele cu coapsele strânse, ținând tensiunea constantă în frânghie cu ambele mâini. Trec câteva secunde și corpul de sub el se înmoaie. Ochii de sub el se dau peste cap. Continuă să țină tensiunea constantă. Mult, mult, mult timp. Deșiră meticulos frânghia din jurul gâtului și și-o înfășoară pe mâna dreaptă. Cu două degete de la mâna stângă îi apasă carotida dreaptă și așteaptă. Așteaptă multe minute, până când respirația lui devine rară și egală, până când pulsul lui devine rar și egal; corpul de sub el n-a îndrăznit nicio respirație, niciun puls.

Ismail ajunge acasă și simte de pe palier mirosul de mâncare ieșind de sub ușa apartamentului lui. Când deschide ușa, Sia ieșea deja din bucătărie să-i întâmpine, cu șorțul pătat, părul strâns în vârful capului, o mănușă de bucătărie într-o mână și o furculiță în cealaltă. I se pare cutremurător de frumoasă. I se taie picioarele, i se răcesc mâinile. Băieții o îmbrățișează și fug în bucătărie.

Sia îi evită privirea. Ismail o apucă de ceafă și-o trage lipită de corpul lui. Își strânge pumnul în jurul părului ei și-o trage ca să-i dea capul pe spate. Se uită fix în ochii ei speriați. O sărută lung și apăsat, cu toate buzele, cu toată limba, cu toți dinții. O suge și-o respiră. O ține strâns cu brațul cu care n-o strânge de păr. Ea se zbate la început și apoi cedează. Nu se mișcă deloc, doar își ține gura deschisă în fața asaltului.

Satisfăcut, Ismail se oprește, îi dă drumul și se șterge la gură.

— Ia zi, ce-ai făcut de mâncare?

 

///

 

— Puiule, hai, ne trezim?

Anastasia se întoarce cu spatele la el, dar își lasă un braț în urmă, să nu piardă contactul cu corpul lui.

— E dimineață? întreabă ea cu buzele abia deschise, cu pleoapele strânse.

— E seară, îi spune Robert cât de blând poate, dându-i părul după ureche.

Anastasia își amintește foarte greu de ce trebuie să se trezească dacă e seară. Pentru că băieții o să se întoarcă în curând de la țară. Băieții. Ăsta e termenul generic cu care a început să-i desemneze pe toți trei de la o vreme. E mai ușor să-l iubească așa. Mai ușor să-l tolereze. Dacă e ca un fel de frate mai mare al copiilor ei. Un prim-născut care și-a luat-o-n cap.

Reușește să se ridice cu greu din pat, nu știe cât e ceasul; dar știe Robert la cât s-o trezească ca să ajungă la timp acasă. E antrenat bine.

Robert face cafea pentru amândoi și stau la o țigară umăr lângă umăr, uitându-se pe geam, ca și cum ar urma micul dejun. Când sunt împreună, ziua e noapte și noaptea e zi. Ca și cum ar fi în altă realitate. Ca și cum n-ar fi adevărat.

Robert îi povestește ce-a mai scris la disertație și de obicei o interesează sau cel puțin practică eficient ascultarea activă. Acum îi prinde doar inflexiunile vocii, ca să poată să reacționeze corespunzător. N-a stabilit dinainte cu Ismail să nu vorbească weekendul ăsta. Și totuși n-au vorbit. Și nu-și face griji. Se simte… bine, natural. Ca și cum n-ar aștepta-o altceva afară. Ca și cum fluturele a visat că e Zhuangzi. Robert vehiculează niște nume pe la urechea ei și pe majoritatea și le amintește. Cafeaua pare infinită. Țigara pare infinită. Acum, că globul s-a spart și fulgii din el sunt pe jos, Anastasia vrea doar să întoarcă spatele apocalipsei cât mai repede.

Amuzant, așa s-au cunoscut. Robert i-a spus că e un subiect de studiu perfect pentru disertația lui, Empatie și disociere. Și a rămas acest subiect de studiu perfect, că până la urmă când tema ta tratează un spectru toată lumea se înscrie undeva pe el. Toată lumea e un subiect de studiu perfect, dar unele sunt mai bune la pat.

Aerul de plecare atârnă greu, îi încetinește mișcările. După ce se îmbracă, își aprinde telefonul să-și comande taxi. Și așteaptă puțin, să intre mesajele. Intră câteva mesaje, niciunul de la Ismail. Niciun apel ratat. Ar trebui să-și facă griji? Nu. Se descurcă băieții. Sunt mari toți. Sunt înțărcați.

Robert se uită pe ecranul telefonului ei și vede că taxiul ajunge în 7 minute. Îi ia telefonul și-l pune deoparte. Îi înfășoară talia cu brațele și o trage în jos, până când se întind pe podea. O cuibărește pe o parte, cu spatele la el, fără să-i dea drumul din îmbrățișare.

— Când ne mai vedem?

— Chiar nu știu.

— Niciodată nu știi.

— Acum chiar nu știu.

Robert râde cu gura în părul ei. Inspiră adânc din părul ei. Anastasia n-are stare, e o coardă întinsă în brațele lui, abia așteaptă să sară. Telefonul bipăie. Taxiul a ajuns. Robert o ține strâns.

— A venit, lasă-mă să plec.

— Nu te las. A mea ești.

Anastasia își strânge pleoapele cu toată puterea. Nu plângem acum. Nu plângem acum. Mai încolo.

— Zi. Zi că ești a mea.

Nu poate, nu i se deschide gura. Se forțează să deschidă ochii, poate-poate i se deschide și gura. Nu vrea. Nu poate. Îi desprinde brațele din jurul ei și se ridică. Cum faci un lucru le faci pe toate. Vorbim cum ne futem cum predăm la școală cum ne hrănim copiii cum ne-au hrănit părinții noștri cum au lucrat ei cum s-au futut ei cum vorbeau ei.

Îi spune, nu-i promite, că-i scrie. Niciodată nu promite. A promis o dată și uite unde-a ajuns.

Casa e singură și întunecată. Anastasia își amintește cum o aștepta maică-sa acasă cu masa pusă și se gândește c-ar fi frumos să facă și ea asta. Ceva să miroasă-n toată casa. Umple niște piept de pui cu brânză și-l bagă la cuptor. Și e așa de palpabil să fie în bucătăria asta, cu mănușa asta de cuptor pe mână, cu transpirația asta de gospodină pe frunte. Ca și cum ar fi în altă realitate. Ca și cum ar fi adevărat.

Se aude cheia în ușă și Anastasia sare cu coada ridicată. Îi vede pe toți îngrămădiți în ușă și ceva se topește în ea, ceva ce nu-și amintea să fi criogenat. Băieții mici își arată afecțiunea fiecare în felul lui și pleacă. Rămâne singură cu el. Cu băiatul mare. Nu știe de unde să-l ia. Nu știe în ce limbă să-l salute. Are 13 ani, e singură noaptea într-un gang. A întârziat acasă și are pantalonii prea scurți. Și din partea opusă vine un bărbat. O apucă de ceafă și-o trage lipită de corpul lui. Își strânge pumnul în jurul părului ei și-o trage ca să-i dea capul pe spate. Se uită fix în ochii ei speriați. O sărută lung și apăsat, cu toate buzele, cu toată limba, cu toți dinții. O suge și-o respiră. O ține strâns cu brațul cu care n-o strânge de păr. Ea se zbate la început, apoi o cuprinde o seninătate. Își amintește că e mai bine dacă nu opui rezistență. N-are de ce să fie mare lucru. N-are de ce să fie cu violență. Pățim toate. Zi mersi că nu te-a futut.

Ismail o întreabă ce-a făcut de mâncare și pleacă în bucătărie, să se uite în cuptor, fără să-i aștepte răspunsul. Cum faci un lucru, le faci pe toate.

După cină, Ismail se închide în birou. Și în următoarele seri se tot închide în birou. Și uneori doar bea singur în sanctuar. Și alteori notează ce-a mai aflat peste zi. Află turele lui Robert, află orele la care merge la master, află când e de obicei acasă și când se văd ei de obicei.

Ismail n-a mai fost de mult, mult timp atât de liniștit. Hobby-ul lui are magnetismul nicotinei. Bineînțeles, încă fumează. Bineînțeles, încă bea. Dar deja îl cam încurcau femeile și a început să le răspundă sec la mesaje. Astea și-au luat-o prost rapid (sau au înțeles rapid, mă rog) și l-au lăsat în pace. Practic, mingea e în terenul lui. Să fim serioși, mereu a fost. Când îmi iau mintea de la treaba asta le rup. Le spulber pânza de păianjen dintre picioare.

În casa lui se instalează o rutină nouă și stabilă. Pare că așa a trebuit să fie dintotdeauna. Că așa o să fie întotdeauna.

Se dă jos din pat în fiecare dimineață cu sentimentul că are ceva de făcut, că merită. Se culcă în fiecare seară cu sentimentul că se odihnește pentru ce are de făcut, pentru ce merită. Face o echilibristică foarte fină pe lângă întrebarea firească. Mă scol pentru ce-am de făcut, muncesc pentru ce-am de făcut, mănânc pentru ce-am de făcut, sufăr pentru ce-am de făcut, mă culc pentru ce-am de făcut. Dacă s-ar întreba ce are de făcut, ar fi posibil să i se oprească motorul. Și motorul trebuie să meargă. The show must go on.

Își unge motorul urmărind-o pe Anastasia. Nu știe de când n-a mai fost atât de atent la ea. Începe să-l gâdile gândul că niciodată n-a fost. Că niciodată n-a avut nevoie să fie. Dintotdeauna, ea a umplut locul gol din el. Un gol fără formă, care a căpătat forma ei imediat ce-a cunoscut-o. N-a avut nevoie să fie mai atent la ea decât la el însuși.

N-a reușit cu parola de la Facebook, dar a ghicit până la urmă în ce și-a schimbat parola de la telefon: 2323. A chicotit când a nimerit-o. Draga, scumpa de ea. Ce copilă.

De-acolo a fost ușor. Al dracu’ de ușor. Magnetismul nicotinei e mic copil. Se învățase să-i vâneze telefonul, știa exact cât stă pe veceu, cât stă la duș. S-a familiarizat cu ei doi în episoade de serial care se terminau mereu în suspans. Cât nu avea acces la telefonul ei, își imagina continuarea. Toate serile în care ea nu era acasă și le umplea cu bere și tutun. Și acum, cu ceva de făcut. Ceva cu adevărat important. Nota, nota frenetic tot ce afla despre ea, despre ei, despre el. Programe, obiceiuri, rutine. A descoperit noi rutine ale neveste-sii. Și vechi rutine de care nu mai știa. Le nota ca și cum i s-ar fi putut umbri mintea din nou și ar fi putut să uite.

Într-o vineri noapte, pusese singur copiii la culcare și stătuse ore întregi pe canapea doar gâlgâind și inhalând. Nu i-a trecut niciun gând prin minte. Știa unde e ea și asta-l liniștea. Știa unde e și știa când se întoarce. Și știa că se întoarce. Ore întregi n-a avut nevoie de niciun gând. La ce să mă mai gândesc, dacă se întoarce acasă? Ce-mi mai trebuie? Noi o să dormim în același pat până moare primul dintre noi. Noi o să creștem copiii ăștia până-i facem oameni mari și rămânem cu cuibul gol. Noi o să ne bem cafeaua de bătrânei pe balcon și-apoi o să ne plângem că ne-am plictisit. O să sunăm copiii și-o să-i enervăm. O să ne luăm pastilele și-o să-mi amintești tu mie să mai cumpăr Aspacardin și eu ție să mai cumperi Betaloc. Și-o să uităm amândoi și-o să ne iertăm cum ne-am iertat o viață întreagă.

Și-n întunericul ăsta cald fără gânduri, se continuă firesc o imagine pe care-o păstrase conservată. Noaptea, dormitorul lui Robert, el cu frânghia înfășurată pe mâna dreaptă, Robert fără suflare. Ismail din gândul ăsta știe exact ce-are de făcut. Ismail din gândul ăsta e pregătit. E pregătit de multă vreme. Înfășoară corpul în cearșaful de sub el, înnoadă colțurile cearșafului între ele și-l târăște pe jos până la baie. Ca să-l răstoarne în cadă îi trebuie ceva mai mult efort. Și asta-l întărâtă extrem de tare. Își scoate din rucsac mănușile, sacii de plastic și satârul luat din bucătăria de acasă. Se apucă de dezarticulat. N-are rost să tai oase, e de-ajuns să deschizi o articulație și oasele se desfac unul de altul ca la Lego. Dezarticulează din umeri, apoi din șolduri. Dintr-o bucată mare au rămas mai multe bucăți medii de dezasamblat. Ne odihnim puțin. Pauză de zece minute după cincizeci de minute de efort intelectual.

Gândul refuză să meargă mai departe. Țigara lui Ismail din gând se contopește cu țigara lui Ismail din sufragerie. Se întoarce aici și acum. Și iar simte nevoia, și iar cedează nevoii de a consemna tot ce a gândit. În același folder de pe desktop.

 

///

 

Conform mesajelor citite, Ismail știa că Anastasia avea să se întoarcă pe la 11 noaptea. Și s-a întors la 9 jumate. Când aude ușa de la intrare, își deschide și el ușa biroului. Nu iese după ea, se întoarce la birou. O spionează cu urechile. Calcă încet, rar, epuizată. Face multe drumuri prin casă, pune lucruri, ia lucruri. Fără s-o vadă, îi pare incoerentă. Trece prin fața ușii biroului fără să arunce o privire înăuntru. Peste câteva minute, trece în sensul celălalt schimbată în pijama. Ismail iese în pragul biroului și o urmărește nevăzut. Anastasia își ia două beri din frigider și se așază turcește în mijlocul canapelei din sufragerie. Dă drumul la prima bere, dă drumul la o țigară, dă drumul la televizor. Parcă n-a respirat deloc de când s-a așezat. Ismail se așază lângă ea pe canapea. Nu prea aproape, să n-o atingă. Se uită mult la ea și nu schimbă nicio vorbă. Ea se uită atent la o reclamă. Ismail se întreabă dacă a murit și e fantomă acum. Sau dacă ea a murit și e fantomă acum. Îi ia berea desfăcută și bea și el din ea. Anastasia se întoarce spre el, îl urmărește bând. El dă s-o pună înapoi pe masă, ea i-o ia din mână și bea privindu-l în ochi. Și fac așa schimbul ăsta, privindu-se în ochi, fără niciun cuvânt, până se termină doza. Apoi o iau pe următoarea și fac la fel. E rai și e iad, dar măcar nu mai e purgatoriu.

A doua bere e pe terminate și lui Ismail îi vine gândul absurd că după ce se termină n-o s-o mai vadă niciodată pe Sia. Își smulge ochii din ochii ei și începe s-o studieze. De jos în sus. De la picioarele îmbârligate sub ea pe canapea, cu degetele chirchite; pe la cuta mică a burții vizibile în spatele pijamalei; pe la sfârcurile tari în spatele pijamalei; la gâtul neted cu mușchii întinși care-i întorc capul spre el; la părul impecabil de șaten. Ea zicea că se vopsește blond închis, el zicea că blondă-i Marilyn și că ăla e șaten.

— Te-ai vopsit? întrerupe el tăcerea.

Sia pufnește și se întoarce cu tot corpul înapoi spre televizor. A pierdut-o. Și berea nu s-a terminat încă. Ismail se ridică și mai aduce două beri din frigider, cu o speranță de copil.

Sia o deschide pe una și-o ține în brațe, ca să se asigure că nu ia și el din ea.

— M-am vopsit acum o săptămână.

— Ce să zic, nu ne-am prea văzut în ultima săptămână.

— Te-ai obișnuit cu mine.

— Normal, femeie, și tu cu mine.

— Nu. Te-ai obișnuit cu mine atât de tare încât nu mai sunt reală. Sunt o funcție a ta. Bagi USB-ul de nevastă și hopa și eu. Sunt cealaltă voce din capul tău.

— Da, aia care mă fute la cap.

— Din capul tău, repetă cu o voce egală.

Ismail nu știe unde vrea să ajungă. Simte că se uită la un ocean care-și retrage apa, cum se întâmplă înainte de tsunami. Încearcă să evalueze după cât de mult se retrage apa cât de mare va fi tsunami-ul. Dar nu se gândește să fugă.

— Hm, pufnește ea. Cred că Arthur seamănă mai mult cu noi decât Oliver. Nici eu nu vreau să pornim o dinastie de deștepți neputincioși. Dar cred că ăștia suntem. Ne îngropăm într-un fluturar și nu știm să vorbim.

— Mănânci căcat, ce să nu știm să vorbim? Ăla e mut de tot. Noi vorbim toată ziua. Mă rog, vorbeam toată ziua, până să-ți împrăștii pizda pe la alții.

Sia tace. Argument invalid. Ismail știe. Trec amândoi peste. Ceea ce putea să fie o conversație mare și grea, ceea ce trebuia să fie o conversație mare și grea, se derulează atât de simplu. Ca și cum amândoi știu tot ce e de știut. Ca și cum asta e realitatea.

— Nu e că m-am dezdrăgostit. Aia era simplu. E că m-am micșorat. E loc în mine doar pentru tine. Și pentru copii. Și eu unde sunt?

Ismail ar vrea să spună „tu ești în mine, tu ai loc în mine”. Dar asta ar fi frumos doar în filmele de dragoste. Acum e penibil. E penibil și s-o ia în brațe, și să vorbească, și să tacă. Continuă tot ea:

— Tu de ce o faci?

Nu, nu, nu, nu. N-o întorci spre mine. Nu e despre mine aici. De ce o fac. Ce dracu’ întrebare e asta?

— Femeie, tu înțelegi că ești a mea? Nu vorbim despre altceva, despre asta vorbim. Te omor cu mâna mea decât să te aibă altcineva. Mă omor și eu.

Anastasia se încordează, ridică puțin din sprâncene și atât. Nu se uită la el. Ismail continuă, din ce în ce mai repede și mai tare.

— Treaba mea e treaba mea. Treaba mea nu ne-a făcut niciodată probleme. Treaba ta e aia care ne fute familia. Nu sunt om de când știu de ăla. Stau și mă uit ca prostu’ cum vă giugiuliți, cum vă povestiți. Stau, stau, doar stau și aștept. Să ce, să-ți vină mintea la cap? Ce minte, că n-ai avut minte de când te-am luat. Am fost eu tâmpit c-am zis că scot om din tine.

Anastasiei i se umplu ochii de lacrimi.

— Nu începe! Nu începe, că te nenorocesc. S-a dus totu’ dracu’, tu vezi că s-a dus totu’ dracu’? Tu ai dus totu’ dracu’.

— Deci tu n-ai nicio vină. Tu n-ai făcut nimic, ești o victimă.

— Închizi gura când vorbesc eu! În casa asta e un singur șmecher și ăla sunt eu.

Anastasia n-are nicio putere. Stă flască, ghemuită cu mâinile în poală și bărbia în piept. Nu mai știe nimic. Se întâmplă ceva în jurul ei, i se întâmplă ceva ei. Nu mai există cuvinte nicăieri în lume. Mușchii ei nu mai sunt ai ei. Nimic nu se mișcă. Încearcă doar să respire, e foarte, foarte greu. I se închide gâtul, respirația îi sună tot mai șuierat, tot mai sacadat. Inima ei nu mai e a ei, bate peste tot și nicăieri. Ismail o apucă de bărbie și-i fixează ochii cu privirea. Ea nu mai știe cine e el, dar se ancorează în ochii lui și începe să-i imite respirația egală. Se întoarce în corpul ei începând de la bărbie, deget cu deget. Și primul lucru pe care și-l amintește e că are putere.

Îl apucă pe Ismail de cap cu amândouă mâinile și-l sărută adânc și dezlânat. Se urcă peste el, îl țintuiește de spătarul canapelei și-l frământă cu toată gura, cu toate membrele, rupe hainele de pe amândoi. El reacționează cu întârziere, mecanic la început, apoi se aprinde. Sia e aici și nu e aici.

Noi doi în pat, concepându-ne primul copil, fără să știm ce concepem. La fel ca părinții tăi concepându-te pe tine, la fel ca părinții mei concepându-mă pe mine. Și suntem noi doi în bucătărie, eu cocoțată pe blat și tu între picioarele mele, concepându-ne al doilea copil, crezând că știm ce concepem. Și suntem iar aici, și acolo, și peste tot în același timp. Sunt altcineva în pat cu altcineva. Dar nu mai avem nimic de descoperit. Suntem un singur om, care-i toți oamenii vii și nevii, care-au fost și care va să vie.

 

///

 

Anastasia e singură acasă. Bărbații casei au plecat la școală. Unul să dea, ceilalți să ia școală. Merge în birou și-i deschide laptopul. Se ridică să închidă ușa, așa cum face el. Nu și-a pus parolă la laptop. Vrea să se uite la mesajele lui de pe Facebook. Nu ca să afle ceva, că deja știe. Ca să se întărâte. Intră pe Facebook, era deja logat, răsfoiește prin mesaje, așa, de curva asta știu, de asta știu, la asta n-a mers vrăjeala, haha, fraier. În cele mai recente conversații vede că Ismail le cam dă cu flit. Multe mesaje nerăspunse. Necitite. Ce-ai, mă, ai îmbătrânit? Își pierde interesul și închide Facebook-ul. Rămâne să se uite în gol la desktop. Și acolo, pe desktop, al patrulea din cinci foldere, că și le ordonează după tipul de fișier, vede unul numit Robert Știrbu. Intră și găsește orarul cafenelei, orarul lui Robert de la facultate, poze cu ecranul telefonului ei pe care se văd conversații cu Robert. Adresa lui Robert. Cuțite și satâre cu toate specificațiile lor. Tipuri de frânghie. Tipuri de noduri. Linkuri către pungi de plastic vidabile. Hărți ale pădurilor din jurul Bucureștiului. Scheme cu pârghii în artele marțiale. Anatomie umană. Un studiu despre anoxia cerebrală la țestoase.

Anastasia ingurgitează tot ce vede. Citește cu atenție fiecare cuvânt, se uită cu atenție la fiecare poză. Și-a suspendat vocea internă. Nu are niciun comentariu de făcut. Comentariile mai târziu. Acum suntem aici. Acum doar depozităm.

După ce termină, trage capacul laptopului și rămâne să se uite lung la ușa închisă. Am înțeles. Am înțeles. Aruncă un ochi spre ceas, să se asigure că n-o va întrerupe nimeni, își ia țigările și bricheta, ia din cămară unul dintre Jack-urile de 200 și se instalează din nou la birou, cu ușa închisă. Nu durează mult să ia decizia. Durează mult să i-o transmită printr-un mesaj lui Robert. S-a terminat. Nu vreau să dau explicații. Nu vreau să te mai văd. Nu mă căuta. Ăsta e ultimul meu mesaj. O să-ți blochez numărul.

 

///

 

De câteva săptămâni, e foarte liniște. A început vacanța de vară, băieții au fost depozitați la Zărnești, că-i mai răcoare acum. Mai încolo, o să-i depoziteze la Sarichioi. Ismail și Anastasia se trezesc devreme în fiecare zi, își beau cafeaua pe balcon ca bătrâneii, apoi Ismail merge să mediteze la mate copii ai căror părinți tânjesc să ajungă la facultăți bune. Bune, adică să nu-ți jupoaie pielea de pe tine ca răsplată că ți-l învață geometrie analitică și diferențială. Dai bani ca să faci bani. Mă sponsorizezi pe mine ca să-ți scoți copilul inginer.

Ismail are un program regulat, 2-3 meditații pe zi de luni până vineri, weekenduri libere, banul vine ușor. Și Anastasia are un program regulat, iese la alergat în parc după ce pleacă Ismail, când se întoarce se ocupă de casă, citește, pregătește cina pentru amândoi, mănâncă împreună, dorm împreună, se trezesc împreună. Totul e așa cum trebuie să fie.

Într-o vineri dimineață, îl anunță ambii copii cu care avea meditații consecutive că pleacă la mare cu familia și trebuie să reprogrameze. Nu-i problemă, mai bine așa, stă mai mult cu Sia. Ea pleacă la alergarea de dimineață, se întoarce roșie toată.

— Nu mai e de stat afară la ora asta, declară ea gâfâind și închide ușa băii în urma ei.

— Da, nici verile nu mai sunt ce erau, răspunde Ismail doar pentru el.

Dușul pornește și Sia începe să cânte tare. Cine iubește și laaaaaasă.

Se aude un ropot de bătăi în ușa apartamentului.

Ismail se duce să se uite pe vizor, convins că e o greșeală.

E. E o greșeală, dar nu aia pe care-o credea. Robert Știrbu stă pe preșul lui de la intrare, ciufulit, cu ochii umflați. Bate iar cu amândoi pumnii în ușă.

Ismail zâmbește. Târâișul șarpeluuuuuuui. Îi deschide ușa ca unui vechi prieten.

— Bună dimineața! declară Ismail.

Robert face doi pași în spate, își dă părul la o parte din față, își freacă un ochi.

— … scuze. Am greșit apartamentul.

— N-ai greșit nimic, hai încoace.

Îl conduce la masa din bucătărie, îl așază la masă, se așază și el.

— Vrei o bere? Sia face baie, mai are de stat vreo juma de oră.

Robert stă cu mâinile în poală, se uită la podea, nu mișcă, nu zice nimic. Ismail aduce două beri din frigider, le desface pe amândouă, îi pune una în față, se așază la loc în fața lui. În celălalt cap al mesei.

— Îmi cer scuze, nu trebuia să fiu acasă, dar mi s-au schimbat planurile. Dacă vrei, când iese Sia, vă las să vorbiți singuri.

Robert apucă berea, gâlgâie jumătate din ea și se înmoaie. Începe să ocupe scaunul în care stă. Îl privește pe Ismail drept în ochi.

— Deci tu ești ăla care-a pierdut-o, zice Robert.

Şi L-a întrebat Pilat: Tu eşti regele iudeilor? Iar El, răspunzând, i-a zis: Tu zici.

— Știi că nu e fericită cu tine. Nici tu nu ești fericit cu ea. Dă-i drumul. Las-o să fie fericită.

— A decis deja.

— A decis sub presiune.

Ismail face un gest larg cu mâinile, ca să arate că nu-i nicio presiune.

— Băiatu’ meu, ești liber să încerci ce vrei. Ai fost liber să încerci ce vrei și pân-acum.

— Băiatu’ meu. Eu zic să lăsăm condescendența, că așa pot să te iau și eu cu „tataie”.

Zâmbetul nu se șterge de pe fața lui Ismail. Nimic nu-l poate șterge.

— Anastasia se săturase de tine. Urma să divorțeze. Ce i-ai făcut, ai șantajat-o, ai amenințat-o?

— Întreab-o pe ea.

Robert izbește cu ambele palme în masă și se ridică. Dă ture prin cameră. Revine din când în când la doza de bere să se calmeze.

— Bă, știi ce nu înțeleg? începe Robert, oprindu-se în picioare, foarte aproape de Ismail. Ce fel de fascinație exercită burta asta a ta de bere pentru femeia asta superbă. Ia zi, când vă futeți îți mai ajunge pula până la ea sau se pierde pe drum?

Ismail stă în continuare drept în scaun, n-a întors capul spre Robert, n-a dat niciun semn că ar fi auzit ceva. Se întinde tacticos spre jumătatea mesei, își scoate o țigară din pachet, o pune în gură și și-o aprinde. Inspiră cu toți plămânii și abia pe expir răspunde:

— Am înțeles. Nu te-a combinat că ești tu mare sculă. Te-a combinat că-i amintești de mine în tinerețe.

Robert îi bagă mâna-n gât și-l ridică de pe scaun. Scaunul se dărâmă lângă ei. Îl împinge până-l sprijină cu spatele de frigider. Zâmbetul filează o secundă pe fața lui Ismail și revine.

— N-ai niciun drept asupra femeii ăsteia! Eu plec de aici cu ea!

Ismail îl lasă să se concentreze pe fața lui și își desface cureaua.

— O salvez de tine, dementule.

Robert îl dă cu capul de frigider.

Ismail are cureaua înfășurată în jurul mâinii drepte.

Vâjâitul vântului.

Pulberea pământului.

Când Sia iese din baie, trecuseră deja cele zece minute de anoxie cerebrală.

Ismail încă ține cureaua strânsă în jurul gâtului lui Robert.

Sia se așază goală în genunchi lângă Ismail care călărește un cadavru.

Sia îl ia pe Ismail de bărbie și-i fixează ochii cu ochii ei. Se întâmplă ceva în jurul lui, i se întâmplă ceva lui. Nu mai există cuvinte nicăieri în lume. Mușchii lui nu mai sunt ai lui. Nimic nu se mișcă. Încearcă doar să respire, e foarte, foarte greu. I se închide gâtul, respirația îi sună tot mai șuierat, tot mai sacadat. Inima lui nu mai e a lui, bate peste tot și nicăieri. Ismail se ancorează în ochii ei și începe să-i imite respirația egală. Se întoarce în corpul lui începând de la bărbie, deget cu deget.

Sia îi desfășoară cureaua de pe mână. Îl ridică și-l întinde pe gresia albă, se întinde și ea lângă el. Se uită amândoi la neonul stins.

— Ce… trebuie să fac? îndrăznește Ismail.

— Pădurea Băneasa e prea circulată în weekend. Mai bine mergem la Cernica.