Povestire scrisă de Vlad Ciobănel, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Simona Popescu la Creative Writing Sundays, pe 16 octombrie 2022, la tema „scrie despre tine pornind de la o fotografie sau de la o carte”.
„Minciuni, zise Buratino, minciuni.”
Lev Tolstoi
M-am tot fâstâcit până să ajung, dar acum sunt aici.
Treptele scârțâie în timp ce urc scările în spirală către biroul agentului Timp. Mă distram cândva numindu-l Tâmp, dar nu e cazul acum.
Intru într-o primă încăpere dintr-un șir mai lung. Agentul nu-și ridică ochii din hârtii. Nu mă așteptam să o facă și nici nu-mi pasă, așa că trag un scaun din lemn curbat care icnește scurt sub greutatea mea.
Are în spate un perete plin de fanioane cu Rapid. Remarc pe un ton forțat vesel că ținem cu aceeași echipă.
— A, da? Frumos, spuneți-mi pentru ce sunteți aici.
— Sunt aici într-un caz de furt. Sau pierdere… Nu știu exact.
— Hotărâți-vă!
— Nu mai am „Cheița de aur sau Buratino” de Lev Tolstoi, ediția verde, cartonată, cu coperți lucioase, care poartă în ea și mâzgălelile mele.
— E doar o carte, adică mai nimic. Sunteți sigur că doriți să depuneți o plângere?
— Pentru mine e importantă. Da, doresc!
— Mă rog… Știți că asta implică responsabilitatea pentru ceea ce declarați?
— Da!
— Voi completa formularul în numele dumneavoastră. Dar înainte vă voi ruga să țineți mâinile strâns la spate pentru a vă lega.
Era poziția pe care o exersasem de nenumărate ori, așa că m-am conformat imediat. Mă hotărâsem prea greu să ajung aici și voiam să închei repede.
— Văzând că stau într-o casă goală, fără pază, solicitanții precum dumneavoastră încearcă fie să fugă, fie să sară la bătaie. Eu vă leg din primul motiv, doar dumneavoastră vă e frică de mine.
— Mi-a fost până acum.
— Mă rog… Începem așa: Subsemnatul…
— U.N.O.
— Adică?
— Un Nume Oarecare, domiciliat în Strada Poluării, fiul unui tată decedat…
— Profesia tatălui?
— Nu o cunosc, știu doar ce era acasă.
— Ce scriu aici?
— Demisionar.
— Mama?
— Veșnic îndurerată.
— Declar?
— Declar pierdută „Buratino sau Cheița de aur” de Lev Tolstoi, ediția verde, cartonată, cu coperți lucioase, care poartă în ea și mâzgălelile mele.
Cu greu își stăpânește râsul, apoi mă întreabă:
— Aveți vreo bănuială?
Pentru prima dată aici mă simt important, dar sesizând lipsa lui de interes nu pot scânci decât:
— Timpul. Bănuiesc că am pierdut-o în decursul lui.
— Rahat! În cazul acesta trebuia să-mi spuneți să completăm formularul special de retur în timp. Vă făcusem simplu. Dar pe acesta îl veți scrie dumneavoastră.
— Pentru a scrie trebuie să mă dezlegați.
— A, uitasem, spuse distrat. Dar este pentru prima și ultima dată! Vă reamintesc că asta a fost alegerea dumneavoastră. La prima rubrică completați datele dumneavoastră de identificare.
— Dar formularul e o foaie albă, fără rubrici.
— O să vă zic ce să scrieți pas cu pas. Semnalmente fizice…
— Posed două corpuri: unul mai mic, albastru, plăpând și un al doilea, mai mare, care îl îmbracă pe primul, din cauciuc alb.
— În măsura în care puteți, evitați figurile de stil! Este vorba despre un simplu formular, completându-l cu formulări patetice îngreunați procesarea lui ulterioară. Ochii?
— Căprui, înlăcrimați. Nasul înfundat. Port haine strâmte, veșnic scurte, în culori aprinse, alese de alții.
— Cerc de prieteni?
— Nu am cerc, doar dreptunghiuri. Dreptunghiurile pereților între care cândva creșteam, iar astăzi doar îmbătrânesc.
— Să revenim. Unde spuneați că doriți să vă întoarceți?
— Pe parchet. Cu picioarele întinse, stând la perete, întocmai unui cerșetor care își strânge puterile pentru a cere ultimul favor. Privesc în dreapta, șăgalnic, într-un zâmbet trist. Țin cartea la piept. Priviți!
Mă scotocesc în buzunarul de la piept și îi întind fotografia.
— Mulțumesc, dar sunt nevăzător. Aș fi subiectiv dacă v-aș vedea.
— Menționez că stau pe parchet pentru că pe vremea aceea familia mea și-a permis parchet natural de lemn. Am locuit într-un oraș despre care în scurt timp aveam să aflu că este în est. Al țării și al lumii. Nu e mare lucru, dar cred că trebuie menționat.
— Nu trebuie, dar mă rog. Religie?
— Botezat fără a mi se cere consimțământul la vârsta de 6 luni.
— Proprietăți?
— Incertitudini în exces, imposibil de stăpânit… Mai bine scrieți nu, de fapt ele mă posedă pe mine.
— Mă pierdeți cu atâtea figuri de stil inutile. Știați că îndată ce completați formularul de timp excludeți orice posibilitate a vreunui viitor?
Zâmbesc trist în loc de răspuns, întocmai ca în poza pe care el nu o poate vedea. Mi-aș fi dorit să poată, era singura mea dovadă că aveam cartea.
— Suferiți de vreo boală?
— Alergie în formă extinsă.
— Aveți vreun mesaj final?
— Da. La revedere toți și toate, regret că nu am făcut-o mai de mult și scuze pentru puținul pe care îl voi mai sta.
— Este în regulă! Așa zic toți. Știți că voiajul pe care îl oferim poate cuprinde o stație intermediară de acomodare cu… trecerea și una finală. Ce perioadă alegeți pentru cea intermediară?
— Aș vrea să mă opresc cândva între 16 și 40 de ani. Ba nu, mai bine nu, optez pentru trecerea directă în fotografie!
— Cât timp vom procesa cererea vă puteți întoarce la parter. Știți că nu veți mai prinde meciul de diseară, da? Păcat. Eu abia aștept să îi văd pe băieți. Azi e returul.
— Dar dumneavoastră sunteți orb…
— Sunt orb doar la serviciu, așa mi s-a cerut și așa m-am învățat. În ani de când sunt aici am văzut multe.
Plec ușor amețit, alunec pe scări și mă lovesc la cap. Îmi pierd cunoștința. Acum sunt aici și cred că nu voi mai pleca vreodată de lângă cartea mea.
