Povestire scrisă de Monica Petrean, aleasă de Cezar Amariei la Creative Writing Sundays, pe 9 aprilie 2023, la tema: „o povestire care să aibă minimum cinci personaje, cel puțin trei dintre ele să fie (la libera alegere) un nebun, un drogat, un ofițer de artilerie antiaeriană, un copil de 8 ani și un bătrân de 80 de ani”.
O masă diformă de carne și putoare stă la masa de lemn scorojit, se scurge de carne deasupra mesei și sub ea, îi picură transpirația chiar de pe vârful nasului – curios cum toată scurgerea se adună acolo, în vârful nasului, molfăie între dinții din față – doar pe ei îi mai poți zări în gura neagră – o coajă de pâine. Cu mâinile e mai grav, nu știe ce să facă cu ele, unde să le sprijine, îi sunt de prisos, îi sunt grele, cu carne atârnând grețos de la antebraț și oprindu-se amenințător la pliurile degetelor. Pleoscăie și în ritm cu el se scutură când paharele pline de apă stătută de pe masă, când farfuriile goale, care se lovesc ritmic de furculițele aranjate de mamaia.
Sărim zilnic peste micul-dejun și peste ora ceaiului, cu o insistență și o candoare care ne apropie de ora morții, mamaia zice că, dacă nu mai mâncăm atât, se dizolvă și carnea lui tataia și nu ne stricăm, așa cum, ai văzut, puișor, s-a stricat nenea Ion, vecinul de la doi, de i-au crescut viermi albi pe el.
— Eee, când eram eu tânăr și frumos, nimeni nu-mi stătea în cale, scuipam tutun de ăla scump, pipăiam curve roșii prin maghernițele slab luminate, zice tataia, molfăind în continuare. Mai fă-mi avioane, Tanțo, că se întunecă și nu mai vedem pista.
— Taci, Lisandre, taci că-ți fac acuș, îi răspunde mamaia, amestecând în oală. O să ajungem să nu mai avem hârtie la budă de avioanele tale.
— Fac eu avioane, să zbor ca și tata, îi spun bunicii.
— Tu să taci, ia-ți medicamentele, zice mamaia.
Mamaia e grasă și ea, dar nu la fel de respingătoare, carnea ei nu se prelinge decât câțiva centimetri deasupra burții, mai urâte sunt țâțele imense și lăsate ca două baloane dezumflate, ca două gâtlejuri de bâtlan, când se scufundă în vana galbenă, trag cu ochiu’ pe gaura cheii, sunt zbârcite și vinete. Mamaia îi îndoaie zilnic avioane de hârtie, la început din paginile cărților vechi, din biblioteca odinioară impozantă, a început cu volumele de tehnică militară pe care tataia le păstrase cu sfințenie, în fiecare zi câte zece pagini, ajunse avioane, pagini care se lovesc în draci de tabloul din mijlocul sufrageriei, din care zâmbește șmecherește un Ion tânăr, cu început de chelie și ochi negri. Tataia le aruncă prin casă, într-un joc nebun de-a razele de refracție, calculând îndoit unghiuri și indici, trăgând mereu și mereu linii imaginare de demarcație, uitând care de unde a pornit și care unde se întorc, într-o luptă permanentă cu un trecut glorios, în care inamicul nu se dă bătut, se cațără amenințător și urcă în pași de furnică pișcătoare până la vârful nasului, acolo unde stropii de sudoare se adună să picure.
Am din nou opt ani, sunt din nou părăsit de părinți, mama e frumoasă, are picioare lungi, albe, poartă rochii roșii, scurte și mă lasă să o pup pe mâini, tata e scund, are cămăși lungi, le poartă una peste alta, zice mama să pari și tu mai înalt, pe tata nu îl lasă să o sărute, stai că ne văd ai mei, zice mama frumoasă și creață, mai așteaptă puțin și eu nu știu că până aici ne-a fost, nu știu încă de boala alor mei, poate oi fi moștenit-o și eu, nu știu încă de noaptea în care tata cel scund se va urca pe mama cea frumoasă cu picioare lungi, se va agăța de gâtul ei, alb ca și picioarele și-și va cresta, cu cuțitul de bucătărie al bunicii, numele lui pe pielea ei, nu știu încă de tata cel scund că se va îmbăia în lichidul roșu al mamei și, după ore întregi de gemete de iubire, va zbura cu avioanele de hârtie ale bunicului, tocmai de la etajul patru al blocului.
Uneori visez ca mama cea frumoasă și creață vine după mine, ciudat însă, nu are cap, e doar picioare lungi și mâini albe, mă ia pe raze X și plecăm împreună să vânăm avioane de hârtie.
