Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Ovidiu Verdeș la Creative Writing Sundays, pe 10 martie 2019, la tema „înainte să adorm”.
Mă holbam în monitor de câteva minute bune. Nu reușeam să mă adun. Ăsta era interviul lejer pe care mi-l promisese Mona?
Stai liniștită, darling, nu te mai agita atât. Tu ești fată isteață, nu ai de ce să-ți faci probleme. Păcat însă c-ai stat atâta cu gospodinele de la RADET. Or fi fost ele fete bune, dar parcă te-au stricat de tot. Nu te uita așa la mine, că știi că am dreptate. Bine că măcar acum, în al doișpelea ceas, m-ai ascultat și-ai hotărât să pleci. Atâta doar, să fii atentă, că ăștia sunt corporatiști. Pun mare preț pe voluntariat, pe implicare în comunitate. De-un an, de când lucrez la ei, nu am ratat niciun protest. Am fost la Roșia Montană, am fost la gazele de șist. Până și la strâns gunoaie în Delta Văcărești ne-au dus. Sigur vor vrea să te testeze, să vadă dacă te-ncadrezi. Ai mare grijă cum răspunzi – cât mai succint, mai tehnic, mai impersonal. Nu te apuca să te lansezi în detalii despre viața ta de mamă singură – taci, că știu eu ce știu! – că nu interesează pe nimeni, să fie clar. Dar nu uita că plătesc bine, iar oamenii sunt chiar OK. O să vezi, o să-ți placă. Crede-mă pe cuvânt. Nimic nu e mai important decât să te duci cu plăcere la serviciu. Hai, gata, te-am pupat, baftă la interviu, abia aștept să fim colege!
Oi fi așteptând tu, Mono, ce să zic, dar tu nu vezi ce întrebări pun ăștia? „Ce poți să ne povestești despre tine? Cât de ambițios ești? Dacă ai putea să inventezi ceva, care ar fi acel lucru?” Îmi venea să mă ridic și să plec. N-ar fi fost prima dată. Dar cum aș mai fi dat ochii cu Mona? Știam deja ce-ar fi putut să-mi spună. Păi bine, darling, adică eu îmi pun obrazul pentru tine și tu acum ce faci, renunți? De ce nu m-oi fi învățând eu minte nu știu. De câte ori n-am zis să-mi văd de treaba mea?
Am tras laptopul mai aproape. Cronometrul din dreapta ecranului mă avertiza că, din cele șaizeci de minute câte aveam la dispoziție, zece trecuseră deja. Am respirat adânc și-am început să scriu. Succint, cum mă-nvățase Mona. Chiar tehnic. Și impersonal. La final, însă, m-am blocat. „Vă considerați o persoană cu spirit civic? Vă rugăm să prezentați un exemplu concret de situație în care ați dat dovadă de simț civic.”
Pe mine bărbatul și simțul civic mă părăsiseră definitiv și în același timp. Primul plecase el, la al doilea renunțasem eu. Când să-mi mai ardă mie de simț civic? Că eu fac totul singură în casa aia. Eu piață, eu mâncare, tot. Nu-i vorbă, că și înainte, când eram măritată, tot singură le făceam. Te pomenești că ăștia or avea pretenția să merg cu ei la strâns gunoaie? Or fi crezând că eu sunt Mona, care o grijă n-are, nu tu copil, nu tu nimica, da’ eu cum să fac asta, când? Când mama mă-sii am dat eu dovadă de simț civic? Hai, Găbico, concentrează-te, fata mea, că-ndată trebuie să termini și parcă văd că pe ăștia nu-i dă spiritu’ civic afară din casă să-ți lase timp suplimentar, îi doare undeva pe ei că ai rămas tu singură cu un copil, de ți-a crăpat obrazul atunci, la recensământ, când a trebuit să explici de ce locuiești numai tu cu copilul, parcă ai fi prima în situația asta, că proastă mai ești, Găbico, pe cât ești de deșteaptă, pe atâta ești de proastă, bine îți mai zice Mona câteodată. Recensământul! Cum de uitasem de recensământ? Mona darling, oi fi zis tu succint și tehnic, dar lasă-mă acum, fetiță, că mi-a venit și mie rândul!
„Mă consider o persoană caracterizată de un simț civic profund. Un exemplu în acest sens îl constituie, negreșit, efortul pe care l-am făcut – în ciuda tuturor problemelor personale asupra cărora nu vreau să mă opresc acum, pentru că faptul că sunt o mamă singură nu reprezintă în sine o dovadă de spirit civic (deși ar putea, de ce nu, dar să nu divaghez) – pentru a lua parte la Recensământul populației organizat în anul 2011, dată pe care mi-o amintesc exact, pentru că atunci am divorțat și, credeți-mă, așa ceva nu se uită ușor. Am răspuns, astfel, chemării cetățenești „Pentru că fiecare contează”, în care cred cu tărie, chiar dacă nu reușesc de fiecare dată să particip la vot, dar am putea considera că aceasta este o discuție separată, fără legătură cu întrebarea de față. Singurul lucru care m-a motivat atunci a fost spiritul civic care mă caracterizează și pe care încerc să i-l transmit și copilului meu, de care, cum spuneam, mă ocup singură, aceasta reprezentând totodată și o dovadă de devotament, chiar dacă, în cazul de față, devotamentul nu face obiectul întrebării dumneavoastră, deși e păcat, pentru că eu consider că devotamentul e o calitate de bază a unui angajat, însă întrebările sunt ale dumneavoastră, eu dau numai răspunsurile. Dar să revin. În anul acela s-a introdus posibilitatea autorecenzării. Tot ce trebuia să faci era să intri pe un site și să completezi câteva formulare tip. Nu trebuia să fii acasă la o anumită oră, să vină recenzorul și să-ți pună tot felul de întrebări mai mult sau mai puțin indiscrete, ca de exemplu cine este capul familiei, de ce locuiți singură, doamnă, bine, asta nu scria în formular, asta m-a întrebat direct, dar vom ajunge și acolo, toate la timpul lor, să nu anticipăm. Eu asta intenționam, să mă autorecenzez, mi se părea mai simplu și, de ce să n-o zic pe-aia dreaptă, la mine-n casă era vraiște, de-abia îmi plecase bărbatul și încă nu apucase să-și ia toate lucrurile, stăteau în saci lângă ușa de la intrare și-l așteptau să vină să le ia, nu-i vorbă, că n-a mai venit, probabil nu i-a convenit când i-am zis ușa-i a ta, casa-i a mea, în fine, treaba lui, eu până la urmă am dat toți sacii la femeia de serviciu, că ce era să fac cu ei, păcat de haine, erau bune. Una peste alta, se făcuse deja vineri și eu nu reușisem încă să mă autorecenzez. Acasă n-aveam imprimantă și cineva-mi spusese că, de fapt, formularele alea trebuiau mai întâi printate, de-abia pe urmă, după ce le completai și le semnai, le puteai trimite scanate, prin e-mail, la primăria în raza căreia se afla locuința, ori chiar în vinerea aia ni se stricase imprimanta de la birou și n-a avut cine s-o repare, colegul care se ocupa de IT plecase și el mai devreme, că era weekend, pe mine treaba asta m-a cam deranjat, dar n-am avut ce face, m-am dus acasă și m-am uitat la avizier, am găsit numele recenzorului și numărul lui de telefon și l-am sunat. Petrache se numea domnul recenzor, nu i-am reținut și al doilea nume, din păcate, cert e că n-a răspuns din prima. Ce-i drept, nici eu n-am insistat, era totuși vineri seara, începea și pentru mine weekendul, ca pentru toată lumea. Nu mi-a răspuns nici a doua zi dimineață, când l-am sunat din nou. Era cât pe ce să renunț, în ciuda spiritului civic care mă caracterizează, însă pe la ora unsprezece domnul Petrache m-a sunat el. Și-a cerut scuze, era plecat la țară, intervenise o urgență, ceva cu un văr primar, a rămas că ne auzim duminică la telefon să stabilim o oră când poate să treacă pe la mine, pentru că luni era deja ultima zi și trebuia să ducă formularele completate la primărie. Sincer, nu prea mi-a convenit, totuși duminica-i duminică, în fine, nu am comentat. Când m-am trezit, aș fi făcut orice, numai să-l sun pe domn’ Petrache nu. Dar mi-am adus din nou aminte de datoria mea de cetățean, ca să nu mai zic că la televizor, din zece în zece minute, apărea sloganul ăla cu „Pentru că fiecare contează” și asta pe mine mă emoționa cumva, uite că pentru bărbatul meu n-am contat, dar pentru țara asta contez, fiecare din noi contează, așa că am pus mâna pe telefon și l-am sunat, nu mi-a răspuns. Am mai încercat o dată după-amiază. Degeaba, niciun semn. Începusem să mă îngrijorez. Dac-a pățit ceva nenea Petrache? Nea Petrache nu pățise nimic, fix când mă băgasem și eu în pat să mă culc, a sunat telefonul. Era domnul recenzor Petrache, așa s-a recomandat, deși îi salvasem numărul în telefon și știam cine e, vorbea un pic cam prea împleticit pentru statutul de recenzor, m-am făcut că nu observ, bucuroasă că am ocazia să dau dovadă de simț civic, în ciuda orei înaintate. Era 23:40. Copilul adormise de mult, eu luasem un Extraveral, pe-atunci obișnuiam să iau, altfel nu reușeam s-adorm. Și-a cerut scuze de deranj și m-a întrebat politicos dacă-i permit să-mi pună câteva întrebări (acele întrebări destul de neplăcute despre care v-am vorbit mai sus). I-am permis, că dacă nu i-aș fi permis atunci, ar fi trebuit să-i permit dimineață la șase, așa mi-a explicat, pentru că la ora opt omul trebuia să fie la primărie, vă rog să nu îmi faceți probleme, doamnă, nu i-am făcut. Mărturisesc că am și ațipit de câteva ori în timpul discuției, dacă i-ați fi auzit vocea lui nea Petrache poate că m-ați fi înțeles, are o voce caldă, ce plăcut e să auzi din nou o voce caldă, de bărbat, mai ales dacă nu-i vezi fața, îți poți închipui orice, și mai vorbeam, mai moțăiam, până la urmă m-am trezit complet când m-a întrebat CNP-ul copilului și am realizat că trebuie să mă dau jos din pat să caut certificatul de naștere, pentru că nu-l știam pe dinafară. Asta m-a deranjat puțin, de-abia ce mă mai încălzisem, RADET-ul nu dă drumul la căldură până nu scade temperatura sub zece grade trei nopți consecutiv, știu asta pentru că, după cum puteți observa și din CV, am lucrat acolo mai bine de cinci ani, pe postul de contabil principal. În fine, miezul nopții m-a găsit recenzată, fericită că îmi făcusem datoria firească de cetățean, prin urmare cred că pot afirma fără să greșesc că răspunsul meu ferm la întrebarea dumneavoastră este da, mă consider o persoană cu simț civic, iar cele prezentate mai sus reprezintă cu siguranță cel mai bun și mai concret exemplu în acest sens.”
A doua zi m-a sunat Mona. Hello, darling! Ce faci, ești bine? Spune-mi, te rog, ai apucat cumva să-ți dai demisia de la RADET? De ce, s-a întamplat ceva? A, nu, nimic, doar întrebam… Știi, mă gândeam aseară, poate că ar fi bine totuși să nu te grăbești. La urma urmei, tu ți-ai făcut prietene acolo, toate doamnele acelea cu care te înțelegi atât de bine. Nimic nu e mai important decât să te duci cu plăcere la serviciu, darling, crede-mă pe cuvânt.
