În toată istoria şahului, pionii nu au fost decât carne de tun. Dumnezeul şahului i-a făurit pe toţi la fel de simpli, la fel de umili, lipsiţi de personalitate, zale identice în lanţul sacrificiului etern. Într-o zi însă, încurajat pe diagonală de nebunul de negru, pionul din faţa calului dădu, într-un final, glas ideii nemaiauzite până atunci, deşi gândite în parte de fiecare dintre pioni, de revoluţie pionletară. „Sute de ani am urmat orbeşte ordinele de război ale mai marilor noştri! Ştim foarte bine cine sunt primii răpuşi într-un meci de şah – noi, care întunecaţi de furia oarbă cu care suntem inseminaţi de rege, gonim neghiobeşte în ghearele morții. Ajunge! Împreună ne putem lua soarta în propriile mâini!” În acest ton emfatic şi apoteotic îşi încheie pionul discursul revoluţionar, al cărui efect nu fu altceva decât ceea ce avea să fie consemnat în istoria şahului drept Revoluţia Pionletară. Pionii de ambele culori au întors armele, iar mânaţi de furia şi frustrarea nenumăratelor generaţii de exploataţi, i-au prigonit pe asupritorii din primul rând. Unii spun că acum şahul nu mai este ce a fost, că s-a transformat dintr-un joc confruntaţional, plin de vitalitate şi de suspans, într-unul paşnic, fad şi plicticos. E drept, însă „divertismentul unora nu justifică exploatarea altora”, aveau să răspundă cei mai învăţaţi dintre pionii revoluţionari.
