Cu două degete, Pudibon apucă o fărămiţă de ceară dintr-o cutie bine lustruită şi începu să-şi răsucească mustăţile. Uitându-se în oglinjoara proptită de ceaşca cu cafea, îi crescu inima de cât de ţanţoşe stăteau. „Serafela, toanta pământului, mai repede cu dulceaţa aia!”, croncăni Pudibon pe sub mustăţi. „Şi să-mi aduci apă proaspătă, nu de-aia de ieri! S-a-nţeles?”, se încruntă Pudibon şi mustăţile i se umflară mânios. Tocmai atunci, pe una dintre ele, se aşeză curioasă o muscă. Pudibon o goni absent în timp ce ascundea cutia cu ceară şi oglinjoara într-unul din buzunarele hainei. Musca însă nu se lăsă: aduse repejor o surată şi porniră să cerceteze amândouă vârtecuşurile semeţe de pe faţa conaşului. Nu după multă vreme, Pudibon se zbătea într-un nor bâzâitor, apărându-şi cu îndârjire mustăţile proaspăt ferchezuite. Serafela stătea în prag şi râdea în hohote, gândindu-se la după-amiaza de ieri în care golise borcanul de şerbet în cutia de ceară a conaşului cel cusurgiu.
