La început, am fost o piaţetă. Ei, nu chiar, ci înconjuram, cu piatra mea cioplită, un rond cu bănci, fântână şi duzi mici cât copiii din vecini.
Rareori eram călcată de maşini. Nu-mi plăceau maşinile. Când treceau pe mine, mă lipseau de foşnet, uguit, şipot, şoapte, ştiţi voi, de tot ce cântă poeţii. Viaţa era frumoasă. Iarna scrâşneam sub tălpile trecătorilor, vara mă umpleam de trifoi şi iarbă pe la încheieturi. Aveam un colţ crăpat şi bicicliştii cu capul în nori mai scăpau câte un blestem, dar în rest eram o stradă liniştită. Din vreme în vreme, pasul frânt al vreunei iubite părăsite mă făcea să mă minunez de cât de sensibile sunt femeile faţă de străzi.
Împlineam şaizeci de ani şi mă trecuseră multe, dar nu cunoscusem nici iubirea, nici disperarea: un zâmbet ici când trecea trăsura regală, un adio colo când se ducea vreun bătrân căruia îi julisem genunchii, un ţâţâit dezaprobator la intrarea tancurilor ruseşti şi la umerii tot mai gârboviţi ai trecătorilor. Şi cam asta era tot. Ce mai, eram o stâncă. O nemuritoare din macadam.
În molcoma dimineaţă a sexagenarităţii mele, s-a dat jos dintr-o maşină un primar. Şi-a suflecat mânecile cămăşii albe cu dunguliţe şi m-a smuls, piatră cu piatră, de lângă rondul meu. Plângeam în hohote şi abia puteam privi la duzii mei ciuntiţi de toaletarea urbană, la fântâna mea văruită în albastru de metil, la băncile mele pline de coji de seminţe şi găinaţ de porumbei.
Tot întrebam: De ce? De ce? De ce? Dar primarul nu mă auzea, iar trecătorii, ce obişnuiau să-şi tragă sufletul pe ghizdul mereu uscat al fântânii, ridicau din umeri şi plecau mai departe fără să-mi răspundă.
Răpusă de durere, am adormit. M-am trezit stropită de un Neptun din marmură şi bronz, opera unor domni celebri în Europa, dar de care eu nu auzisem: Bandinelli şi Ammannati. În câteva zile m-am pus la punct: ce-i cu renascentiştii, că da Vinci nu-i doar o cafenea, cum să nu-i confund pe Medici cu doctorii etc. Înţesată de turişti, tobă de cunoştinţe, trăiam. Trăiam, dar nu prindeam viaţa decât sub paşii copiilor trimişi de voi în băjenie şi nu tresăream decât la viersul ţării din ale cărei măruntaie ieşisem.
Acolo sunt şi astăzi de găsit: un covor românesc cioplit în piatră, aşternut în Piazza della Signoria din Florenţa.
