Aşa mi-a fost dat, călătoria să-mi fie întreruptă, mult prea devreme, de o maşină parcată neregulamentar. Am crezut că, dacă îmi voi dori foarte mult, din tot plasticul meu din care sunt făcută, pur şi simplu îmi vor creşte nişte aripi sau ceva care să mă poarte dincolo de dihania aia fără culoare şi fără şofer. Abia am reuşit să o zbughesc pe fereastră, după multe calcule matematice, fizice şi psihice, dar am reuşit mai mult printr-o întâmplare să alunec de pe etajeră şi să simt vântul şi gravitaţia de la etajul cinci. Dar m-am izbit de capota pe care o vedeţi în poza aia făcută de unul ce umblă hai-hui pe străzi şi m-a prins şi pe mine. Şi în fotografie, şi în buzunarul blugilor lui.
