Am început cu începutul. Ne vedeam în pauzele de masă. Jumătate din pauză mâncam, jumătate vorbeam. De fapt, când mâncam vorbeam. Iar când nu mâncam, ne sorbeam. La final, amândoi eram flămânzi. Dar era ea COMPLETĂTOAREA mea. Nu-mi păsa de nimic, nici de foame, nici de ploaie. Ea avea o foiţă de ceapă cu care se acoperea. Dar pe cap nu avea nimic. Şi iubeam să îi dezlipesc şuviţele un pic ondulate de ploaia caldă de vară de pe fruntea plină de broboane de apă. Şi atunci i-am jurat că nimeni nu-mi va mai fi completătoare, indiferent ce se va întâmpla. Şi, uşor-uşor, vara a trecut. Şi a venit iarna. Şi ploaia s-a transformat în ninsoare. Şi dragostea mea în ger. Căci ea s-a dus. Completătoarea mea nu mai era…
