Când am vorbit cu măcelarul, ţin minte că îl rugasem să îmi aducă o bucăţică de rechin de Colorado, din ăla care se punea la conserve pe vremea străbunicii. Mi-a zis să am răbadare, fiindcă ştia el un braconier din marea Chinei de Est care îşi petrecea vacanţa cu familia chiar aproape de râul Colorado. Bineînţeles, l-am asigurat eu pe bunul meu prieten măcelar, amicul său va fi răsplătit gras, doar să-mi aducă şi mie o bucăţică de rechin. Lunile treceau şi eu nu mai puteam de poftă; odată cu ploile de toamnă, începuse să-mi plouă-n gură după carnea de rechin (deh, între noi fie vorba, acceptam şi orcă). Când aproape că uitasem gustul imaginat al cărnii visate noapte de noapte şi eram tare amărât că motanul meu mov îmi mâncase toate curmalele, plus că-şi făcuse abonament de student la Cinemateca și nici măcar nu-mi urase „La mulți ani!”, m-am întors cu privirea spre curtea interioară a blocului. Când să dau perdeaua la o parte, să te cruceşti, nu alta – direct în mijlocul curţii, pe betonul rece şedea o bucată grasă de carne de rechin (din partea mea putea să fie şi balenă), dar nu orice bucată, ci o halcă pe care trona înotătoarea dorsală. Măăăăăi să fie, mi-am zis eu, prietenul meu măcelarul şi-a amintit de mine. Frenetic, m-am apucat să cobor scările, direct în şosetele mele flauşate şi cu linguriţa de argint de la bunica în mâna dreaptă. Am trecut val-vârtej şi de administrator, n-am mai salutat-o nici pe doamna Antonescu de la 1, de teamă să nu-mi mănânce maidanezii prada după care salivam de luni bune. Iacătă-mă şi-n faţa faptului împlinit: visul meu şedea acolo pe bitum, cărniţa mea de rechin părea grăsuţă, aidoma cu cea din conservele străbunicii. Numai că nu ştiam de unde şi cum să-ncep: să o remorchez şi să o transport până pe scări la etajul 6, unde aveam eu apartament, să o marinez pentru la iarnă, să îmi deschid afacere cu mâncare de pisici? Zău că erau prea multe variante. Mi-am zis atunci: hai să gustăm marfa mai întâi, că doar nu degeaba mă cărasem eu cu linguriţa de argint după mine. După ce-am adulmecat-o să-i simt prospeţimea, am transformat strategic linguriţa într-un şpaclu. Atunci carnea s-a cutremurat o dată, de două ori, şi din înotătoarea dorsală a sărit Motanov, bunul meu prieten mov care nu mai dăduse pe acasă de vreo trei zile. Şi-atunci a zis „Surpriiiiiise” şi mi-a cântat la mulţi ani. Evident că am rămas speechless, dar, cu ingeniozitatea lui caracteristică, Motanov mi-a zis că s-a gândit că nu e bine să-mi îngreunez eu organismul cu carnea unui Carcharhinus amblyrhynchos, când puteam să mă înfrupt din acest tort raw în formă de halcă de rechin, iar dorsala era pe post de lumânare aniversară. M-am înduioşat, fireşte, mi-am îmbrăţişat amicul mov şi-am încins o petrecere pe cinste în curtea blocului, de ne-a rămas de pomină numele. Totuşi, poate că Motanov, care cam ştie să citească gândurile, nu a ghicit ce îmi doresc eu anul viitor de ziua mea, doar m-am născut de Halloween. Între timp, am reînceput o corespondenţă cu Măcelarul (deşi Motanov îmi cam sugerase să îi dau unfriend pentru că nu avea încredere în oameni de genu’) şi chiar acum merg să-i deschid poştaşului că, nah, deja a sunat de două ori.
