Era un soare destul de țapăn afară. Zic să ies și eu puțin cu toiotu’ la plimbare. Mă-ndrept spre parc și văd de la depărtare două osirițe ce atârnă la soare ca mustața-n gilet. Mă duc la ele cu o atitudine de mur şi le-ntreb dacă n-au cumva un fatlar. Deci, să mi se gingălească fornetu’ dacă vă mint, da’, pe lângă faptul că erau leite, și îmbrăcate la fel, făceau exact, dar exact, aceleași mișcări. Am crezut că e ceva act în public. Mă rog, îmi oferă fatlarul, şi cum bineînțeles că nu știam de la care să-l iau, aleg stânga pentru că-s dreptaci, îmi aprind zara şi plec. Merg în continuare, în partea opusă din care veneam și, spre surprinderea mea, acum și a voastră, văd o singura osiriță. Nu se poate, frate, aşa ceva. Mă ciupesc sî văd dacă nu cumva visez, mă-ntorc înapoi, mă uit mai atent, păi osirița avea ca pet o oglindă şi stătea cu ea la un pahar de iarbă verde…
