L-au adus cei doi pădurari. L-au așezat pe canapea și au încercat să îl liniștească. În primele zece minute se uita doar haotic prin cameră și nimeni nu putea să înțeleagă exact ce are de gând. Eram cu toții pregătiți să îl eliberăm în sălbăticie, dar, oricum ar fi stat lucrurile, trebuia să îi oferim o casă. Era destul de… mâlos în atitudine și ne cam aluneca printre degete cu mișcările lui fără sens. M-am apropiat să îl examinez și el s-a cutremurat din toate fibrele lui zăbăloase. I-am făcut un semn să se calmeze și el a clătinat din coarne. I-am dat un pahar mare cu apă caldă. L-a împrăștiat pe tot corpul printr-o mișcare nepotrivit de agilă cu constituția lui apăsătoare. Mirosea a mlaștină, dar eram decis să ignor toate senzațiile acestea respingătoare pe care mi le trezea. Am adus mapa cu desene și i-am indicat printr-o înșiruire logică de scheme că trebuie să poarte o casă în spinare. Era obligația lui. Am încercat să mă fac înțeles. I-am demonstrat că o investiție pe piața imobiliară e un risc extrem în zilele acestea. Se uita la mine smintit. El era un MELC FĂRĂ CASĂ! Eu am insistat. I-am prezentat câteva modele. El se uita la mine disperat! Nu dorea să facă ceva împotriva convingerilor personale. Ca guvernator al ținutului mi-am dat toată silința să îl aduc pe drumul cel mai convenabil. Nici măcar nu mă mai urmărea. I-am adus al doilea pahar cu apă caldă. Mi l-a aruncat între ochi! Mi-am păstrat calmul. El s-a ridicat cu greu, și-a luat sacoșa de pânză din cuier și a trântit isteric ușa. Era primul scăpat. Așa a început revoluția!
