autor: Alexandra Irina

Un melc lăsa, în spate, o urmă de vise uitate.

Iar în punga ce în mână-o ţinea, o pisică mică, speriată stătea.

Aproape uitase de ea.

Privea în faţă, în gol, mergând prin întuneric domol

Şi-şi cânta.

Un descântec intona, ca un pick-up stricat

Pe acelaşi şanţ rămas blocat.

Mergea lin şi agale, apatic,

Nu-l animau nici frunzele, nici vântul simpatic.

Mergea de mult şi aproape că uitase de ce şi de unde plecase.

Privea în pământ, la picioare, la asfaltul de aceeaşi culoare.

O furnică-i trecu înainte, urmată de familionul cuminte.

Curioasă privi spre uriaşul molatec, cum plimba o pungă şi vise în spate.

Dădu o tură – înapoi şi-mprejur – şi-ncercă să meargă în pasul lui.

Obosi.

Adidaşii şi-i opri. Şi, suflând adânc, îi şopti:

„Uriaşule, dragă, unde te duci de nu contează când ajungi?

Şi de ce mergi pe seară şi nu aştepţi soarele să apară?”.

Molateca fiinţă râse-n surdină,

„Eu nu aştept soarele să vină, el singur mă prinde din urmă

Şi vântul asemeni, şi chiar şi ninsoarea,

Un singur lucru caut – ploaia.

Iar ea singură fuge de mine, cu tunete, fulgere, lacrimi, suspine.

Aşa că mă plimb pe drumuri agale

Sperând ca, din timp în timp, ploaia să-mi iasă în cale”.