Povestire scrisă de Diana Ludu, aleasă de Ștefania Mihalache la Creative Writing Sundays, pe 27 octombrie 2024, la tema „tehnica povestirii în povestire”.
Începem cu finalul: o biciclistă e lovită de o mașină.
Ultimul ei gând: Cucuveaua este adesea asociată cu superstiții în diferite culturi, unde cântecul ei de noapte este uneori interpretat ca un semn de ghinion sau de moarte.
Ultima imagine care i se formează pe retină: Pasăre solitară, deși vânează noaptea. Poate fi văzută și în timpul zilei.
Ultimele sunete pe care le aude: Deși mică în dimensiuni, are o prezență impunătoare, mai ales prin privirea sa intensă și sunetele specifice, care sunt adesea percepute ca un „huuu huuu” distinctiv.
Ultimele momente înainte să cadă, să închidă ochii, să se facă întuneric.
Avea 23 de ani, se va spune despre ea. Viața ei abia ce începea. Dar înainte să cadă, ea pornește. Și cum sfârșiturile nu au sens fără povestea dinainte, așa continuăm: cu motivul pentru care ea pornește la drum.
Începutul începe așa: un tată intră într-un coafor.
Își târăște piciorul stâng după el, peste prag și peste părul adunat, de la intrare și până la scaunul cel mai apropiat de locul unde mama tunde. Mama are în mâna dreaptă o mașină de tuns. Neagră. Nou-nouță. El duce o cutie de pantofi. Roșie. Cu trei găuri făcute pe capac.
Pe scaunul de tuns, o fată tânără, aproape cheală. Mama rămâne întoarsă cu spatele către tată și privește reflexia lui prin oglindă.
— Ar fi trebuit s-o lași, spune mama și vocea ei sună mai aspru decât huruitul aparatului în timp ce face semn către cutia de pantofi. Face un pas în dreapta clientei, trasează o șosea de la ceafă și până la frunte, apoi o ia pe laterală. Firele cad pe jos și ea calcă peste ele. Tatăl își frământă barba.
— Nu puteam, îi zice în timp ce face un pas înapoi, târând piciorul drept, atent să nu calce în marea de păr care li s-a format la picioare.
Mama oprește mașina de tuns, o așază pe masă. Își scutură firele de păr de pe halat și se uită la fata cheală, mică și osoasă, care tocmai ce se ridică de pe scaun, atentă să se prindă cu mâinile de marginea mesei cu oglindă, în care nu se uită deloc.
— Să-mi ziceți ce mă costă, spune fata.
— Nimic, zice mama. Sănătate.
După ce copila iese, mama se așază pe scaunul din fața oglinzii, scaunul clientelor. Tatăl se apucă să măture părul de pe jos.
— Știi câți ani avea? întreabă mama și-și răspunde de una singură – șaișpe. Arăta mult peste douăzeci.
Tatăl se oprește din măturat și se duce lângă ea. Îi pune mâinile pe umeri și șoptește:
— Și a noastră, la douăzeci, arată ca la șaișpe.
Mama se ferește de atingerea lui, face un semn cu arătătorul către cutia de pantofi.
— Trebuia s-o lași, repetă.
— N-am putut, șoptește el. N-am putut.
Fata lor are 22 de ani. Mâine face 23.
A ajuns acasă seara trecută, cu trenul. A coborât din tren și a avut de așteptat, până când a ajuns mama să o ia cu mașina. A stat în fața gării, cu paltonul așezat pe umeri, cu trolerul uitat la picioare, cu întreaga existență, adunată într-o valiză. Când mașina a ajuns, fata s-a uitat în primul rând după el, să vadă dacă a venit după ea. Dar locul din dreapta șoferului era gol.
— Ai slăbit tare, i-a spus mama.
— Mi-a fost greu, a răspuns fata și vocea i-a sunat ca un cântec trist.
— Mai aveai un pic, a zis mama și fata s-a îndepărtat. Trei luni și terminai.
— Te superi că m-am lăsat?
— Eu nu mă supăr pe tine pentru nimic.
A pornit motorul și au pornit la drum. Când au ajuns acasă, au parcat mașina la poartă și au auzit cântecul scos de cucuvea. Mama a deschis portbagajul și fata a scos valiza, folosindu-se de ambele mâini.
— L-am dezamăgit.
Fata a tras-o pe mamă către ea, și-a îngropat capul în scobitura gâtului ei. Mama s-a îndepărtat.
— N-ai dezamăgit pe nimeni. Ești tânără, gândește-te că acum o iei de la capăt, i-a zis și a închis portbagajul.
Începutul se continuă destul de simplu: o fată se urcă pe bicicletă și începe să pedaleze.
Astăzi este ziua ei de naștere și începe o nouă viață. Se duce la maică-sa, care lucrează într-un coafor. Acolo speră să-l găsească pe taică-su. N-are vreun traseu stabilit dinainte. Exact ca în cazul licenței, s-a gândit cu aproximație unde ar vrea să ajungă și de acolo s-a orientat pe parcurs. Și-a ales ca temă de observație păsările de pradă. A studiat acvila, bufnița, cariatida, condorul. S-a oprit când a ajuns la cucuvea.
Părinții fetei au 55, respectiv 56 de ani.
Mama, coafeză. Tatăl, fost pompier, pensionat pe caz de boală, atac cerebral.
— Trebuia s-o lași acolo, spune mama în timp ce desface cutia de pantofi și se uită înăuntru.
— Am găsit-o lângă gard. A zburat prea jos. Și-a prins ghearele în plasa de sârmă și le-a rupt.
— Trebuia s-o lași unde-a căzut.
Tatăl deschide capacul și vietatea începe să scoată sunetul specific, un „huuu-huuu” distinctiv.
— Copila a insistat să o ducem la doctor.
Mama pune capacul peste cutia de pantofi și pasărea se oprește din cântat.
— E prea sensibilă.
— N-ai de unde să știi prin ce-a trecut. O pauză: a prins drag de pasărea asta.
— De ce n-a fost în stare să termine? Doar despre păsări scria.
Tatăl ia cutia de pantofi în brațe.
— A făcut tot ce-a putut.
Mama se uită la ceas.
— Unde să mai mergeți acum? Imediat se face noapte.
Tatăl se așază pe scaunul de așteptare, aflat în stânga ușii. Ține cutia cu pasărea pe genunchi și zice către mamă:
— Las-o să trăiască.
— Dar o las!
— Las-o să trăiască cum vrea ea, spune el și se ridică de pe scaun. Se îndreaptă către ușă, iese.
Finalul are și el parte de un prolog: fata este ridicată de pe asfalt.
— Doamne, Dumnezeule! strigă cineva.
Un gând care îi trece prin cap: Asocierile cu moartea sunt pur și simplu superstiții care s-au perpetuat de-a lungul generațiilor, fiind legate mai mult de comportamentul său nocturn și cântecul specific, decât de realitate.
— Ești bine? o întreabă o voce străină. Te simți bine?
Niște cuvinte pe care le aude: Cucuvelele trăiesc în medii variate, iar condițiile climatice extreme pot pune presiune pe resursele lor, afectându-le capacitatea de a supraviețui.
— Poftim? întreabă fata, încearcă să-și miște piciorul, simte durere și vede negru în fața ochilor.
— Haide sus, sprijină-te pe mine.
O imagine care i se formează pe retină: Dacă observi o cucuvea rănită, cea mai bună opțiune este să contactezi un specialist în reabilitarea faunei sălbatice sau o organizație locală de protecție a animalelor. Ei au cunoștințele și echipamentele necesare pentru a trata pasărea corespunzător.
Înainte să-și piardă cunoștința.
Prima imagine: Cucuvelele pot să se agațe accidental de sârme ghimpate sau garduri, mai ales atunci când zboară aproape de sol. Dacă aripile sau ghearele lor sunt prinse, ele se pot răni grav.
Fata deschide ochii și vede o perfuzie la încheietura stângă. Ceva mai departe, o cutie așezată pe masă. Roșie, găurită. Întoarce capul și vede tavanul. Alb.
Primele sunete: Folosește mănuși pentru a o manipula cu grijă și evită să o stresezi inutil.
— Are 23 de ani, spune o voce familiară. Viața ei abia începe.
— Mama, zice ea, dar când deschide ochii îl vede prima oară pe tată.
În spatele lui, cutia și în spatele cutiei, mama.
Primul gând: În cazuri de urgență, poți ajuta o cucuvea rănită, plasând-o într-o cutie ventilată și într-un loc liniștit, până la sosirea unui expert.
— Îmi pare rău, zice fata.
— Nu-i nimic, răspunde tatăl și îi atinge ușor piciorul înfășurat în ghips.
— Gândește-te că acum o iei de la capăt, spune mama, care vine către ea și își îngroapă capul în scobitura gâtului ei.
Terminăm cu începutul: o fată își împachetează întreaga existență într-o valiză și pornește către gară.
Mâine este ziua ei de naștere și începe o nouă viață. Se duce acasă, la părinți. N-are vreun plan bine stabilit, doar vreo câteva regrete, care își fac loc în viața ei, sub forma unor fraze începute și neterminate, inserate în realitate: Cucuveaua (Athene noctua) are o durată de viață medie care variază în funcție de condițiile de mediu și de pericolele la care este expusă. În sălbăticie, cucuvelele trăiesc, în medie, între 3 și 10 ani, dar există cazuri documentate de cucuvele care au trăit mult mai mult în captivitate sau în condiții favorabile.
