Povestire scrisă de Luminița Colopelnic, premiată de George Cornilă la concursul trimestrial de povestiri – „Un text necesar în vremurile pe care le trăim din februarie 2022 încoace, o scurtă întrezărire a cotidianului unor vieți spulberate de suflul războiului. Încă o dovadă că suferința scoate la iveală ce-i mai rău și ce-i mai bun din oameni”.
Pe bordura îngustă a unui trotuar acoperit cu o zăpadă ireal de aurie în lumina felinarelor ca niște ghiocei aprinși, după două genți portocalii, s-au prăbușit două corpuri greoaie. Celălalt, deși mai ușor, de câteva zile cântărește mai mult în ochii mei umbriți de cearcăne, dar încă vii.
Responsabilitatea față de puștiul care îmi strânge mâna până la ultimul tendon, tandrețea față de ovalul umezit de atâtea lacrimi, amestecul de confuzie și revoltă din ochii lui mari, de culoarea caramelei, ne-au pus pe drumuri, lăsându-ne luați de valul celor mulți care au înțeles că nu e doar o vale a plângerii, e infernul. Mai era și vocea gâtuită a mamei care, de dincolo de zări, dintr-un Samsung negru, îmi pătrundea direct în inima pârguită.
Îi trag mai bine căciula peste părul negru ca noaptea asta de sfârșit de lume și îi ating în treacăt, dar intenționat, nasul, pentru a constata dacă face, din nou, țurțuri. Paltonul cumpărat în noiembrie, exact acum trei luni, când împlinise nouă ani, îmi pare că nu face față gerului din gura de rai în care tocmai am ajuns, așa că îmi dau jos geaca și o pun pe umerii lui, împotriva lor. Când smuciturile încetează, îi explic de ce am părăsit cortul alb unde toată lumea ne lua la întrebări: îmbulzeala și ghionturile primite îmi trezeau amintiri recente, mult prea dureroase, lumina puternică îmi dădea vertij ca la fiecare străfulgerare a gărilor prin care am trecut, iar explicațiile celorlalți, care curgeau în șiroaie de vaiete, îmi ulcerau sufletul.
Vom primi apă și mâncare, cazare peste noapte și transport până acolo, trebuie doar să cerem. Vom primi ajutor medical, spiritual, psihologic, trebuie doar să cerem. Cel puțin așa mi-a spus o tânără drăguță, cu părul roșcat ca al mamei și ochii albaștri ca un lac de munte și care vorbea grozav de bine în limba noastră: să cerem ce avem nevoie și ni se va da. Aceeași care acum ne pune un pled gros pe spinări, cu toate că n-am cerut.
Aș cere putere să mă ridic, nu atât pentru mine, cât pentru puștiul ăsta care s-a gândit că moare și încă nu a trăit primul sărut, prima beție, primul poker. Aș cere putere să rezist până la următorul mesaj vocal al mamei, putere să-i descriu atâtea fețe ale morții pe care am crezut că le-am lăsat în urmă, dar care acum încearcă să mi se vâre în fiecare cotlon al minții, în timp ce gândurile mele, cele normale pentru Valentin, cel de șaptesprezece ani și nu de treizeci cum mă simt, o iau la fugă, speriate. Puterea de a uita, cel puțin pentru o vreme, de căsuța noastră, galbenă, cu obloane albastre, curată de n-ai fi zis că trei bărbați locuiau acolo, de camera în care, într-un caiet cartonat, îmi așterneam gândurile, uneori în versuri, de fericirea care, pentru a fi întreagă, avea nevoie de un singur lucru: să se întoarcă mama din Germania.
Ființa care se gândea la viitorul nostru mai mult decât la prezent și mai mult decât credeam că se gândea tata, pleca în străinătate cu câte un proiect, pentru una, două luni, cam în fiecare an. Anul acesta se dovediseră cele mai nepotrivite. Mă îndrăgostisem de-adevăratelea și, în sfârșit, poeziile nu mai erau despre ceva, ci pentru cineva. Și aș fi vrut să povestim îndelung despre asta, pe fotoliile din fața șemineului, sorbind dintr-o cană mare de cvas sau mors, cu ea pot povesti despre orice. Slavik făcuse varicelă, îl păzeam să nu îi crească temperatura și să ajungă iar la convulsii, să nu se scarpine și, cumva, chipul lui frumos, alb-rozaliu, să rămână brăzdat de cicatrici. Apoi tata a început să lipsească foarte mult de acasă, chiar și nopțile, dar știam după haine că e în interes de serviciu. Apoi ni s-a stricat frigiderul și am învățat să facem mâncare pentru perioade mai scurte de timp și să o lăsăm la rece, acoperită, pe balcon. Apoi ni s-a stricat mașina de spălat vase și, în așteptarea mamei, pentru că ei nu au cumpărat niciun obiect din casă decât împreună, făceam cu schimbul, adică îmi venea rândul tot a doua sau a treia zi. În cele din urmă, ni s-a stricat întreaga viață pentru că a început războiul.
Tata a fost anunțat telefonic încă de la prima oră, dar, înainte ca el să plece, am săpat și am săpat amândoi, de curgeau apele pe noi, într-un ritm impus de o alarmă de raid aerian care ne spărgea timpanele și am îngropat, în curtea casei noastre, mașina, o Toyota Camry argintie pe care nu știu dacă o voi conduce vreodată. Dar am făcut-o pentru siguranța noastră, așa mi-a spus.
În acea zi, mi-am dat seama cât de tare m-am înșelat în privința lui și mi-a fost rușine, o rușine de care nu i-am spus și care s-a făcut și mai mare când, așezați pe băncuța de lemn din grădină, mi-a dat instrucțiuni cu luciditatea unui părinte care nu doar că se gândește la viitorul copiilor lui, dar ne știe fiecare cută uscată a sufletului, fiecare ezitare, frustrare sau părere de rău și, din cenușa lor, atunci, când soarele abia răsărise, mi-a construit aripi pentru doi. Mi-a dat curajul de a lăsa, la nevoie, în urmă, Vasylkivul nostru drag, aeroportul Hostomel, deasupra căruia a fost pentru ultima dată pilot, meserie în care mă vedea urmându-i, pentru că viața are prioritate. Pentru ea trebuie să cauți și să accepți orice pistă de aterizare disponibilă.
În aceeași zi, atrași de BMW-ul din curtea casei de peste drum, trei soldați străini au intrat peste vecinii noștri și, chiar dacă aceștia nu au schițat niciun gest de recuperare a bolidului, i-au împușcat mortal pe amândoi, lăsându-ne pustiiți la ferestre.
În aceeași zi, sufletul tatălui și-a luat zborul odată cu cel al aeronavei sale, doborâte în primul val de contraatac al forțelor ruse. Prima zi, primul val. Mă întreb dacă asta îl face mai puțin erou. Sunt sigur că aruncase și el în aer câteva bombardiere dușmane și că a coborât câteva zeci de parașutiști ai Brigăzii 40 pe pământul cotropit.
De câte ori se înălțase în văzduh, de atâtea ori adusese acasă luminile cerului și ne picta pe toți în ele cu bucuria de a fi iar împreună, de aceea, de când am răsucit cheia în broasca ușii noastre și până să ajungem aici, la Punctul de trecere a frontierei Grădina, m-am întrebat intermitent cum va arăta viitorul fără tata…
Când Slavik mă strânge tare cu o mână și cu cealaltă îmi pipăie bazinul împietrit ca să constate că e un trup în prelungirea brațului, când cuvintele îi mor pe buze, nerostite, mă întreb cât de tare l-a afectat tot ce a văzut, auzit, simțit. Va reuși să treacă de ruine, de mirosul de cauciuc ars, de foc și ceață, de zborul anapoda al unor păsări negre? Acum e întunecat de mânie, dar, dacă va sta în puterea mea, va avea destinul unui cal lipițan: negru, sur, argintiu, pentru a deveni alb ca ninsoarea asta de început de lume.
De început, de sfârșit, cine poate spune? Mi-e frică și de unul și de celălalt. Cu irisuri care se golesc treptat de moloz, ațintiți spre cerul scămoșat, nu știm dacă sau încotro zburăm, dar ne ținem de mână.
Dragii mei, am aterizat. Ajung la Grădina pe la 23.30. Luați un taxi din vamă și ne vedem curând la pensiunea Fortaleza.
