Povestire scrisă de Florentina Mărăcine, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „o voce sigură, curată, plăcută, căreia-i place să povestească.”
„Scapă de el cât mai repede”, mi-a spus.
Mi-a întors spatele şi a luat-o la fugă pe scări. Am rămas nemișcată, privind umflătura din ușă. De când locuiam acolo, proprietarul ȋmi promisese că avea s-o schimbe curând. Era un defect de fabricație. Trecuseră câteva luni, dar nimeni nu venise s-o înlocuiască. Noi ne obișnuiserăm cu ea, îi spuneam, în glumă, „burta din ușă”.
M-am năpustit afară și am alergat după el, strigându-l. Era liniște. În locul mașinii lui rămăsese o urmă uscată pe asfaltul ud de ploaie. Bucata aia de pământ m-a făcut să mă simt rușinată, descoperită, de parcă toți oamenii îmi ştiau, brusc, secretul. Am auzit un glas în spatele meu:
— Vă uitați după bărbatul dumneavoastră, domnișoară? A luat-o ȋncolo, bine că nu erau copii pe stradă, doamne fereşte, praf îi făcea. Spuneți-i să se potolească, e păcat.
Am îngăimat un „mulţumesc” și m-am ȋntors în scara blocului. În noaptea aia am ştiut ce aveam de făcut. Nu trebuia să suflu o vorbă părinților mei. Eram anul doi. Fără ei, puteam să-mi iau adio de la facultate.
Spre dimineață, am adormit și m-am trezit în jurul prânzului cu o stare de greață și de neliniște. Întârziasem la primul curs. M-am îmbrăcat repede și am ieșit în stradă să caut un taxi. Urma maşinii era încă acolo. În scurt timp, soarele avea să usuce asfaltul. În ziua aia am vărsat pe masa de disecție. Scoteam întruna telefonul din buzunar și verificam apelurile. Niciun semn. Am plecat spre casă plângând și mirosind a vomă. M-am oprit ȋn fața scării. Urma de pe asfalt dispăruse. La primul etaj, am dat nas în nas cu vecina de alături:
— Domnișoară, v-a căutat un bărbat mai devreme. A bătut de câteva ori. V-a lăsat un bilet.
El era. Îi părea rău şi se gândise să-mi facă o surpriză. Eram din nou bine. Am ajuns în prag şi am tras hârtia din tocul uşii. HAI SĂ IEŞIM ÎN ORAŞ. LUĂM CĂRȚI ŞI NIŞTE BLUGI PENTRU TINE. SÂMBĂTĂ? PS: NU-I SPUNE MAMEI. TATA
Mi-au dat lacrimile. Tata nu avusese niciodată telefon mobil. Mama era cu finanţele familiei, iar el reușea, din când în când, s-o mai păcălească cu te miri ce acolo. Cea mai mare plăcere a lui era să hoinărim prin librării. Am intrat ȋn casă, m-am dezbrăcat și am pus hainele în mașina de spălat. Am rupt hârtia ȋn bucăţi mici şi-am aruncat-o la coş.
A doua zi, am zăcut în pat. Aveam zece apeluri pierdute și toate erau de la mama. Trebuia să-i dau un semn, altfel m-aș fi trezit cu ea la ușă. Nu eram în stare să vorbesc, așa că am tastat repede un mesaj. „Sunt bine. Te sun mai târziu.” M-am ridicat din pat și m-am apucat să-ntorc casa cu fundu’-n sus, pân-am obosit. Am căutat prin dulapuri, printre cursuri, agende, reviste, haine. N-aveam nimic de la el. M-am rezemat de marginea patului și am ȋnchis ochii. Când i-am deschis, am zărit sub noptieră o hârtie. Era scrisul lui, niște formule de programare. Asta era tot ce îmi lăsase, niște cifre din care nu înțelegeam nimic. Câteva zile mai târziu, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat din nou, dar a răspuns robotul: Numărul apelat nu este alocat.
Ai mei nici n-au vrut s-audă. Într-o zi, m-am trezit cu un cuplu la ușa mea. Voiau să stăm puțin de vorbă. Ea avusese niște probleme de sănătate și nu mai putea avea copii.
— Așa că, v-ați gândit să-l luați pe al meu!
Cei doi au amuțit. Femeia a început să plângă. Se gândiseră până și la nume. Avea s-o cheme Miruna. Mi-ar fi trimis poze. M-ar fi ajutat să nasc într-un spital privat, șeful secției s-ar fi ocupat de mine.
După ce-au plecat, am sunat-o pe mama. Era simplu. Dacă voiam să-mi termin studiile, copilul trebuia să dispară. „Ăştia-s oameni ca lumea, măi mamă, n-o să-i lipsească nimic. Gândeşte-te la viitorul lui”.
Miruna s-a născut pe 13 iunie. A fost prima și ultima oară când am văzut-o. Medicul mi-a pus-o în brațe imediat după naștere. Era caldă și avea o pată roșiatică pe frunte. Auzisem undeva despre copiii care se nasc cu un semn pe frunte. Erau copii care nu-şi doriseră să se nască.
În primul an de rezidențiat, am fost trimisă într-un alt oraș, pentru a lucra la un caz cu o echipă de medici din afară. Între spital și aeroport, erau trei stații de metrou. La prima dintre ele s-au urcat o bătrână și o fetiță. Au rămas aproape de ușă. Copilul era peltic și vorbea tare. Trenul a staționat câteva minute, timp în care luminile s-au stins.
— Bunica, nu ți-e dol de mine? a spus fetița.
— Ba da, buni, mereu îmi este dor de tine!
— Acum nu se vede că ți-e dol, ete întunelic.
Câțiva călători au râs. Trenul s-a pus în mișcare și luminile s-au aprins. S-a anunțat următoarea stație, iar cele două s-au apropiat de uşă. Rochia fetiței m-a atins în treacăt. Avea părul negru și ondulat, iar pe frunte avea o pată mică, roșiatică, de culoarea căpșunei.
— Bunica, de ce lâde băiatul?
— Este fericit, buni!
— Toți oamenii sunt feliciți?
— Ei, nu chiar toți.
Trenul a oprit în stație, iar ele au dispărut în mulțime.
