Povestire scrisă de Ramona Micu, premiată de Dan Coman la concursul trimestrial de povestiri, „povestire simplă, trasînd atmosfera doar din cîteva linii, cu inserții excelente ale personajelor secundare (Costel, Gabi) și cu un ritm foarte, foarte bun al textului de la un capăt la altul. O reușită.”
Până la agentul de asigurări din Chitila, singurul pe o rază de câţiva kilometri, drumul nu e foarte lung. Trebuie doar să mă înghesui cu orice preţ în primul microbuz care vine, să bat un pic din picioare, în speranţa deşartă că aş putea ajuta cumva la creşterea vitezei acestuia, pe scurt, să ajung la asigurator cât mai repede după terminarea programului meu de lucru, ca să nu întârzii apoi prea mult acasă, că Dan nu are deloc răbdare să stea cu copiii, mă boscorodeşte pentru fiecare 5 minute de întârziere, chiar şi când e din cauza lucrărilor de pe centură, de parcă aş putea eu să influenţez cu ceva lucrările sau traficul, faceţi-mă să zbor, puteri magice.
În sfârşit, microbuzul a ajuns. Grăbesc un pic pasul, în două minute ar trebui să fiu acolo. Uşa verzuie din metal păstrează nişte dâre şuie de la o pensulă rebelă. Vând ţuică, scrie cu 72 bold Times New Roman pe-un A4 lipit la colţuri cu scotch maroniu. Zeama de varză, pe altul. O împing ezitant, încă n-am depăşit de tot frica de uşi închise care mi-a dominat adolescenţa, ce balauri scuipători de foc or fi dincolo de ea, curaj, picioare tremurătoare, aveţi treij’cinci de ani de când aţi pornit prima oară prin lume, ce dracu’, nici acum nu v-a venit mintea la cap. Clopoţelul de deasupra zăngăne, ding dang, cu ecou. Nimeni. În vitrina cu geam, verzuie şi ea şi mai degrabă goală, câteva muşte bâzâie peste o cratiţă cu cartofi pe jumătate curăţaţi. Îmi dreg vocea, într-o încercare timidă de a atrage atenţia cuiva.
— Bună ziua, răsună de pe undeva o voce plină.
Posesorul vocii se iveşte câteva clipe mai târziu în cadrul unei alte uşi, plin şi el.
— Aş avea nevoie de o asigurare pentru locuinţă, îmi cer de la bancă o asigurare suplimentară.
Doi ochi rotunzi mă măsoară atent din cap până în picioare:
— Poftiţi, vă rog, îmi face semn să trec înaintea lui în cea de-a două cameră.
Mă lipesc şi dezlipesc centimetru cu centimetru de cadrul uşii, în încercarea aproape zadarnică de a nu mă atinge de burta lui generoasă. Un calculator huruie pe o masă şubredă. Ceva Pentium, I, hai II, la cum arată. Domnul se aşază, oftează adânc, deschide programul şi începe să-mi pună întrebări. Tastează cu degete butucănoase, una câte una, litere după litere, care alcătuiesc răspunsuri. Etajul II, 90 metri pătraţi, credit bancar, Prima casă, hm.
Clopoţelul răsună brusc peste ţăcănitul tastelor. Un glas hotărât îşi anunţă prezenţa:
— Hai noroc, nea Emile, verighete ţii?
— La ce-ţi trebe ţie verighete, bă Costele? Doar nu te-nsori? zâmbeşte hâtru nea Emil de după tastatură către vocea fără chip din prima cameră.
— Ei, mă-nsor acuma, cine dracu’ să mă mai ia la patruj’nouă de ani? Nu, bre, pentru tuşă Marieta, să se cunune cu nea Marin, că trage să moară.
— Cine, Costele, tuşă Marieta?
— Nu, bre, nea Marin, nu ştii că e bolnav?
— Ba ştiu, tocmai de-aia mă şi miram. Aha, deci el. Păi şi cine-i cunună, vorbirăţi cu popa?
— Vorbirăm, vine acu’ să-l împărtăşească şi-i şi cunună, zice şi el acolo 2-3 vorbe, să nu rămână tuşa cu gându’ că a trăit în păcat toată viaţa. Hai zi, că mă grăbesc, ai sau n-ai verighete?
— Am, am. Vino să vezi. De sub masa şubredă pe care stă calculatorul scoate o cutie cu vreo zece verighete roşiatice prăfuite. Scrutează cu ochi de vultur, uite, astea cred că-s bune, că oricum n-o să le poarte prea mult, hă hă. 8 lei.
— 8 lei una sau amândouă?
— Hai, mă Costele, aşa mă cunoşti tu pe mine? Amândouă, ce, crezi că fac afaceri cu tine? Hai, ia-le şi pleacă de aici, că mă şi enervezi. E băiat bun, zâmbeşte spre mine, da’ e cam greu de cap, d-aia a şi rămas neînsurat, cine să-l ia. Unde am rămas, deci etajul II, nouăj’ de metri, credit, din 2009. Salvez şi e gata. Uf, fir-ar al dracu’, am uitat să dau print. Trebuie să o iau de la capăt. Gabi, lasă câinele ăla în pace, că nu ştiu ce-ţi fac, strigă pe geam către un copil cu ochi albaştri care pare, într-adevăr, să tragă de coadă un căţel anemic.
— Păi nu aţi salvat formularul? încerc timid.
— Nu ştiu, nu cred, răspunde cu voce inocentă nea Emil, cu ochii aproape lipiţi de monitor.
— Aţi zis că-l salvaţi.
— Nu ştiu, că mi s-a stricat calculatorul şi băiatul ăla a zis că mi-l repară şi mai rău mi l-a stricat, nu ştiu ce i-a făcut de am pierdut toate datele.
— Păi acum aţi zis că salvaţi, acum juma’ de minut, nu are legătură cu stricatul şi reparatul.
— Eu ştiu, da’ nu s-a salvat, uitaţi, nu e nimic aici, în sistem. N-are nimic, că imediat îl fac la loc, 5 minute durează. Etajul II, ah, uite că-mi arată aici, mare minune calculatoarele astea, uite cum a ţinut el minte toate datele, trebuie doar să dau clic. Ia uite, la menţiuni nu scrisesem nimic, mai bine că nu s-a salvat. La ce bancă aţi zis, degetele grăsune continuă să tasteze literă după literă, încet, cu pauză evidentă de căutare pe tastatură după aproape fiecare dintre ele.
Îmi înfig unghiile de la arătătoare în degetele mari şi apăs cu putere, să mă doară, răbdare, o să fie bine, o să reuşească să şi salveze la un moment dat, asi-gu-ra-rea Bucşă ţi-o dă, de la bancă nu vor avea nimic de comentat, Dan nu o să se enerveze că ajung târziu, copiii vor fi bine, n-o să-şi spargă niciunul capul, şi eu voi fi liniştită, şi nu voi mai alerga bezmetic de la serviciu acasă şi de acasă la serviciu, şi voi duce o viaţă echilibrată, fără cafele cu zahăr şi ţigări, şi voi dormi bine noaptea, şi nu mă voi mai stresa pentru nimic, şi viaţa o să curgă lin şi cu soare moderat până la adânci bătrâneţi, când voi muri brusc în somn, sănătoasă tun, fără să simt nimic.
— Si cât ziceaţi că aţi dat pe apartament? Sunt bune apartamentele astea, de aia şi sunt aşa scumpe, din 2009 ziceaţi, noi, ce, se compară cu alea dinainte de ’89, Gabi, lasă câinele, în ceapa mă-tii, că te închid în beci.
