Povestire scrisă de Romanița Vrânceanu, aleasă de Adrian Schiop la Creative Writing Sundays, pe 9 iunie 2019, la tema „un text care să surprindă un aspect caraghios – fie al sexualității, fie al unei iubiri ridicole. Dacă nu vă vine nimic în sensul ăsta, atunci o povestire care să pună în lumină o latură ridicolă/meschină/demagogică/wtf a omului”.
Motivația lui Adrian Schiop: „Romanița Vrânceanu știe să povestească eficient: nu se pierde în detalii, iar vocea naratorului, lipsită de prețiozități și intelectualisme, pare să vină fix de acolo, din mediul mediul muncitoresc și de cadre cu studii medii pe care îl descrie cu empatie și umor discret, amendându-i bonom bovarismele și ipocriziile. În plus, desi povestirea este construită pe o idee, carnea realistă pusă pe scheletul narațiunii nu lasă să se vadă efortul construcției, iar finalul – pentru care este construită toată povestea – este savuros.”
O întâmplare dintr-o seară de vară avea să-i schimbe viața. Viața lui așezată, cu copil, nevastă și pisică într-un apartament cu trei camere în Drumul Taberei, moștenit de la bunică-sa. Dar George nu știa asta când a cunoscut-o pe Flori. Nu știa nici că numele ei nu venea de la Florentina, cum încercase să-i spună ca să pară altfel decât toată lumea, ci de la Floria. Cum care Floria, Floria Tosca, dar ea nu semăna deloc cu aia pe care o avusese maică-sa în minte când îi pusese numele ăsta prea prețios pentru cartierul lor de blocuri muncitorești cu zece etaje. Motiv pentru care toată lumea îi spunea Flori.
Ea era o fată simplă, lucra la coaforul improvizat într-un apartament la parterul blocului de vizavi. Ochelarii cu rame subțiri, aurii, o făceau să pară o tânără intelectuală cochetă. Nu doar ochelarii, ci și gena maică-sii, Marioara, care cântase în corul Filarmonicii, dar se măritase prost, cu un fotograf bețiv, care-o pozase pentru revista „Femeia”, prin anii ’70.
George se întâlnea cu Flori aproape în fiecare dimineață la lift. Nu știa că e coafeză și-i admira în taină gleznele subțiri, sânii exact cât trebuie de mari și mai ales coafurile complicate, care-i lăsau la vedere ceafa cu puf blond.
A descoperit-o când s-a dus odată s-o ia pe Dorina de la coafor. A văzut-o când o aranja pe clienta așezată pe scaunul alăturat. L-a văzut și ea, dar nu l-a salutat, doar l-a privit cu coada ochiului. Când au ieșit, a întrebat-o pe Dorina, dacă e vecina lor de la 8 și i-a răspuns fără să confirme că s-a coafat odată la ea și nu i-a ținut nici o zi și mai e și o înfumurată de nu-i ajungi cu prăjina la nas, cu numele ei tâmpit cu tot.
S-a întâlnit cu ea în piață, la Moghioroș, acum trei ani, când Dorina era în tabără la Râșnov cu clasa ei și-l luase și pe Matei. Cumpăra pepeni galbeni. A salutat-o și a ajutat-o să-i care până la mașină, avea un Clio roșu, cam obosit, și când a deschis portbagajul a simțit același miros din lift și s-a gândit că pepenii au exact culoarea pufului de pe gâtul ei. A invitat-o la o cafea, deși se aștepta să îl refuze. A refuzat doar cafeaua, dar a acceptat o înghețată la cofetăria din piață și tot ce i-a propus el după. Cu timpul s-au înțeles să rămână așa, o relație fără obligații. Dacă ea și-ar fi găsit pe altcineva, el s-ar fi retras elegant, ca să nu-i strice viitorul.
Și uite așa au trecut trei ani și ea nu și-a găsit pe nimeni, că nici nu căuta. Se vedeau de câteva ori pe lună, când o lua cu el în delegații prin țară, atunci când se ducea să facă achiziții de materiale pentru fabrica lui de branțuri. Bineînțeles, se vedeau în continuare la lift dimineața.
Până în joia aia blestemată, în luna mai, când înfloriseră teii în părculețul spre care dădeau ferestrele apartamentului ei. Al lui era cu fața la parcare. Nu mai plecaseră din București, îl invitase la ea, avea două libere. Își făcuse bagajele cu o seară înainte și strecurase între cămăși și pantalonii de pijama un parfum care-i plăcuse ei, când fuseseră împreună la Timișoara. Adormise greu noaptea dinainte, visa cu ochii deschiși la puful de pe gâtul ei și la mirosul curat al părului blond. Se trezise de la cinci și o refuzase cu încăpățânare pe Dorina când se oferise să-l conducă ea la aeroport. Nici n-o mințise când îi spusese că lasă mașina la fabrică și de-acolo ia un taxi. Doar că nu se dusese la aeroport, ci se întorsese la etajul 8, când Dorina și Matei plecaseră deja la școală.
Floria, așa îi spunea George și era singurul, îi deschisese în cămașă de noapte neagră cu dantelă, cu părul prins cochet în creștet. Mirosea a cafea proaspătă și a suc de portocale, ca la hotel, la micul dejun. Îl aștepta, drăgăstoasă și fericită. Ea chiar îl iubea când îi spunea „leul meu”, pentru că se născuse pe 1 august. Dorina nu-l scotea din „tată” de când se născuse Matei. George mai avea puțin și împlinea cincizeci de ani, dar era încă suplu și avea doar câteva fire albe, care-i dădeau un aer distins, așa cum îi dădeau lui Flori ochelarii cu rame aurii.
Nu se plictiseau unul cu altul. În ziua aceea se iubiseră ca niciodată, apoi seara Flori făcuse dulceață de vișine și clătite, băuseră vin și se uitaseră amândoi la House. Pe la nouă îl sunase Dorina să-l întrebe ce face, cum e vremea la Timișoara, la ce oră se întoarce vineri, că sunt invitați la un grătar la soră-sa. Era mulțumit cu viața lui așa cum era, Dorina dădea stabilitate vieții lui și, în plus, era cea mai bună mamă pentru Matei – dar n-o mai iubea.
Pe la unsprezece, Flori se dusese să strângă prin bucătărie și legase la gură sacul de gunoi, pe care se pregătea să-l ducă la ghenă, să nu miroasă sâmburii de vișine până dimineața. George s-a oferit să-l ducă el, n-avea cine să-l vadă, era prea târziu, Dorina se culca devreme. Se încălțase cu pantofii eleganți, că n-avea alții în bagaje, și ieșise în pantalonii de pijama, fără să aprindă lumina pe scară, la ghena din spatele blocului.
Era o seară perfectă de mai, nu se mișca nicio frunză. Aerul imobil îi dădea senzația că timpul stă pe loc și că o să fie mereu împăcat cu viața lui, cu Dorina și cu Flori, fără să trebuiască să ia vreodată vreo hotărâre. Mai trase un fum din țigara pe care o aprinsese înainte să coboare, apoi o strivi sub pantoful descheiat la șiret și aruncă sacul în singurul tomberon care nu dădea pe dinafară. Cerul era plin de stele, era clar că a doua zi o să fie perfectă pentru grătarul de la cumnată-sa. N-o suporta, dar se ducea pentru Matei, care se distra de fiecare dată când se întâlnea cu verii lui.
Urcă tot pe întuneric. De ce naiba încuiase Flori ușa? Bătu ușor. Așteptă și mai bătu o dată. Parcă lăsase lumina aprinsă în holul de la intrare. Se auziră pași, apoi Dorina îi deschise ușa în pijamaua cu Mickey Mouse.
„Ce faci, George, unde ți-e bagajul?” l-a întrebat, fără să dea cel mai mic semn de surprindere în fața încremenirii lui. Abia când a intrat în sufragerie și i-a văzut pantalonii de pijama, i-a aruncat o privire greu de descifrat, amestec de milă și uluire. Și-a spus atunci că viața e cea mai mare curvă. Și de-atunci așa a fost.
